Eseurile Marianei Istrate se citesc nu doar cu plăcere, cu senzaţia că limbajul precis al cercetătorului matur poate descoperi lucruri noi, acolo unde unii exegeţi pur literari trec în grabă. Formaţia de lingvist şi cunoaşterea temeinică a limbii italiene sunt principlalele avantaje ale autoarei studiilor Numele proprii în textul narativ, 2000, Scriptor in fabula, 2002. A treia culegere de eseuri, cea de faţă, beneficiind şi ea de pomenitele atú-uri, îi apare la editura Casa Cărţii de ştiinţă, cu titlul Incursiuni blagiene.

Este vorba despre câteva analize, prima parte privind relaţia poetului clujean cu literatura italiană. Avem, de pildă, analiza traducerii unei canţone din Petrarca, Cântecul Italiei, text publicat în revista Steaua, din 1955, reluat în volumul Din lirica universală, din 1957. Observaţia Marianei Istrate că în Opere, volumul al treilea, o ediţie îngrijită de Dorli Blaga, titlul canţonei (ce face parte din cunoscutul, în original, Il canzoniere) nu figurează şi cu titlul original, fie Italia mia, fie All’Italia etc., mi se pare îndreptăţită. Sonetul dantesc, al treizecilea, din Vita Nova, transpus de Blaga, i se pare autoarei prezentului eseu o echivalare reuşită, remarcând: „Şi în acest caz, Lucian Blaga se dovedeşte un traducător inspirit, parcă mobilizat, nu împiedecat, în realizarea variantei româneşti, de rigorile poeziei cu formă fixă, în a cărei reelaborare artistică se slujeşte de resurse expresive care nu păreau a-i fi proprii, dar pe care le mânuieşte cu o abilitate greu de imaginat“. La fel, trimiterea, în amintitul volum din Opere, la original, este imprecisă, consideră eseista. Din Michelangelo, caracterizat expresiv de Mariana Istrate („chiar dacă în poezie nu atinge sublimul din scena mâinii întinse spre a da viaţă omului, cum vedem în Cappella Sixtina, Michelangelo credea şi ca poet în mistica gestului creator“), Blaga va tălmăci Sonetul 151, nu 1, cum apare eronat, ne atrage eseista atenţia... Ca o concluzie, privind valoarea traducerilor din limba italiană, facute de autorul Nebănuitelor trepte: „Pe urmele vechilor dascăli de retorică, Blaga pare să fi preferat o perspectivă hermeneutică, iar nu pragmtică, în realizarea versiunilor sale româneşti, intuind că aceasta este calea care oferă unui traducător instrumentele cele mai sigure în operaţia de translatare lingvistică“. După o timpurie, dar plină de multe descoperiri estetice, de intuiţii preţioase, vizită ca elev în Italia, Blaga se va ataşa de acest spaţiu mirific. Traducerile lui, crede exegeta, izvorăsc din acest sentiment de afinitate profundă. Sentiment mărturisit de autor, lui Edgar Papu, altora, în corespondenţa sa, complementar dorinţei de a-i fi traduse scrierile în limba italiană, cu speranţa că mai ales vor fi înţelese. Ulise-le blagian, un poem de „sinteză lirică“, aşa cum şi-l dorea poetul, va fi comparat, de exegetă, cu textele, similare tematic, ale unor Foscolo, Pascoli, Montale, Ungaretti, punându-se în lumină intertextualitatea, debitoare miturilor europene, şi originalitatea „limanului“ atins de necuvântul celui născut la Lancrăm. Cum, elegant, se exprimă eseista, „contribuţia marelui poet român atinge mai de grabă spiritul decât litera textelor, necesara aşezare a gânditorului sub semnul culturii germane şi a expresionismului primelor decenii din secolul trecut necesitând serioase corecţii, mai ales sub aspectul extrem de finei şi precisei fixări prin cuvânt a solarităţii sudice…“. Un alt studiu se ocupă de traducerile din poezia lui Blaga în italiană, de la Rosa del Conte, Mariano Baffi, Mircea Popescu, Marco Cugno, Marin Mincu şi Sauro Albisani, Ştefan Damian şi Bruno Rombi, Viorica Bălteanu, Roberto Merlo etc., unde echivalenţele unor poeme, dar şi titlurile unor volume blagiene vor fi minuţios puse pe cântarul traducerii perfect adecvate. De asemenea, traducerile din cunoscuta, densa poezie Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, vor fi comparate atent, autoarea efectuând o veritabilă expertiză lingvistică, pornind de la traducerea titlului, a conceptului de mister, de dor, a versurilor-cheie, toate acestea interpretate de câţiva excelenţi cunoscători ai limbii şi spiritualităţii noastre, Rosa Del Conte, Marco Cugno, Sauro Albisani, Viorica Bălteanu.

Alte două eseuri, dedicate, primul – romanului Luntrea lui Caron, al doilea – perechii mitice Fârtate-Nefârtate, aşa cum apare ea în Arca lui Noe, ne conving prin logica şi stilul sobru al demonstraţiei. Dacă distanţele dintre spaţiul geografic şi cel ficţional „se estompează“, devenind totul un Hinterland livresc, mitic, cu expresia lui Nicolae Manolescu, cuplul din basmele noastre va fi preluat cu conotaţiile tradiţionale de Blaga în piesa lui, ne arată Mariana Istrate. Un volum cu multe idei noi, neaşteptate, bine scris şi incitant la revizitarea unor importante texte blagiene.