Între tradiţie şi noi ipoteze (II)

Spuneam în numărul anterior că Ştefan Damian şi Filippo de  Marchis contestă în cartea lor de la editura Eikon,  Pe urmele unor moaşte: Gregorie Decapolitul-Ioan de Capestrano, 2012, prezenţa moaştelor lui Grigorie Decapolitul,  la mănăstirea Bistriţa, sau, în cel mai bun caz,  mutarea lor, dacă s-ar fi aflat aici, într-o anumită perioadă. Altfel, deci,  de cum ne spun tradiţia, legenda şi cum sunt convinşi o parte a istoricilor. Ar fi o pierdere,  pentru pietatea populară, acceptarea acestor, nu neapărat noi, ipoteze de cercetare, dar puse acum în mod tranşant? Ar însemna ele  un câştig al istoriografiei contemporane? Mi se pare greu să decidem pe loc. Ce câştigăm şi ce pierdem, prin renunţarea la mit şi la  fabulaţii pioase? Evident, adevărul istoric...Dar acesta contează doar pentru o parte, mai puţin pentru mulţimea credincioşilor. Dar avem noi voie ,,să prelucrăm realitatea’’, fie şi cu bune intenţii?

Oricum, franciscanul, alături de Ioan de Hunedoara, unul prin rugăciuni stăruitoare, celălat prin curaj tactic şi forţa armelor obţin, în fruntea armatelor, victoria de la Belgrad, 1456, practic alungarea turcilor care ameniţau Occidentul, o bătălie cu larg ecou european. Amândoi  conducătorii oastei creştine mor, la puţin timp, de ciumă. Unul îşi are la Alba Iulia mormântul, în catedrala romano-catolică, aşa cum ne amintim, celalalt la Ilok, în Croaţia. Franciscanului i se recunosc de către biografi multele minuni înfăptuite, în afara contribuiţiei spirituale la victoria de la Belgrad. În anul următor, începe procesul de canonizare, amânat, apoi reluat, încep, de asemenea, pelerinaje la Ilok. Apoi, moaştele sale dispar, din convent, lokul aflat în calea turcilor a fost  devastat de câteva ori, din 1520 încoace. Unii afirmă că ar fi fost aruncate într-o fântână, dar s-ar putea sa fi fost pur si simplu vândute, otomanii practicând acest comerţ cu lucrurile venerate de creştini. Poate acelaşi Barbu Craiovescu, opiniază autorii noştri, să  fi cumpărat moaştele franciscanului, ca  să le înlocuiască pe cele distruse, carbonizate ale lui Grigorie Decapolitul, în timpul asediului mănăstirii Bistriţa. Reclădirea mănăstirii amintite, 1517, ar fi fost, astfel, restaurată deplin,  prin aducerea acolo a osemintelor unui alt protector sfânt, de data aceasta latin... Curios, ne spun cei doi autori (citându-l pe Al Odobescu din  articolul Antichităţi ecleziastice,din 1865) piatra tombală,  probabil a lui Capestrano, de la Bistriţa,  a fost dusă  în Rusia, pe la 1830, de către generalul-conte Kiseleff. De ce?  Să fi dorit generalul să dispară  inscripţia latină, care străjuia la mormântul  unui  ortodox? Câteva scenarii imaginând modul prin care sunt  ocrotite moaştele franciscanului vor fi schiţate de autori. Simţul epic nu le lipseşte.  Concluzia e surprinzătoare: s-ar putea ca moaştele cinstite la mănăstirea Bistriţa să fie ale franciscanului, făcător de minuni şi acesta, ca Grigorie Decapolitul.

Argumente? Ştefan Meteş, un istoric recunoscut ca  nesimpatizant al catolicismului, notează în Istoria Bisericii şi a vieţii religioase din Ardeal, că în Acta Sanctorum,  din 1861, a călugărilor bolandişti apare informaţia că osemintele lui Capestrano s-ar afla la Bistriţa. Foarte convingătoare este relatarea lui  Blasius Kleiner,  franciscan din Vinţ, 1761-1765 (însemnările sale au fost  descoperite  de E. Fermendzin).  Kleiner  vede moaştele unui  frate franciscan la Bistriţa, recunoaşte crucea latină, tonsura, vestimentaţia etc.  Kleiner reproduce apoi discuţia sa cu doi episcopi din Râmnicu Vâlcea, Kir Grigorie, Kir Partenie, despre  osemintele unui sfânt latin, un ,,barath’’, purtate de la Bistriţa în procesiune  la biserica bucureşteană,  Sf. Gheorghe,  la 17 mai, 1765, oseminte pe care văzându-le, spun cronicile,  ierarhii şi mulţimea credincioşilor din Bucureşti nu s-au manifestat  cu prea mult entuziasm,  fiind evident resturile pământeşti  ale  unui sfânt  latin. Trage, apoi,  în balanţă părerea altui istoric, Theodor-Carada, care se îndoieşte, ,,de identitatea moştelor decapolitane’’, chiar dacă  este sfătuit de istoricul Dumitru Bodin, în 1944, să nu mai pună la îndoială opiniile suţinătorilor prezenţei moaştelor decapolitane la Bistriţa. La această concluzie, a existenţei unui corp de sfânt ortodox, ajunge şi comisia  maghiară, din 1917, când Oltenia era ocupată de trupele germane şi austro-ungare. Care comisie nu ar fi fost, desigur, ne spun autorii volumului analizat de noi, prea încântaţi să fi constatat că trupul sfântului protector al Regatului maghiar, al ,,spiritualului’’, al aşa-numitelor ,,cruciade târzii’’,  se află la valahii din Vâlcea. Alţi istorici, ca L. Lemmens, 1917, cred în prezenţa decapolitanului la Bistriţa. etc. Cartea mizează pe această ipoteză  surprinzătoare pentru multă lume: osemintele de la Bistriţa ar aparţine franciscanului Capestrano, nu sfântului din primele secole, Grigorie Decapolitul.

Bunăvoinţa  aratată credincioşilor ortodocşi de către musulmani, inclusiv comerţul cu moaşte,  are un scop precis, ne mai spun autorii: zădărnicirea unei puternice coaliţii antiotomane, prin unirea tuturor creştinilor, de rit oriental şi occidental. Convertirile la catolicism făcute de Ioan de Capestrano  au specificul lor, unul  tipic franciscan, adică pornesc de la straturile de  jos ajungând  la cei avuţi, mai aflăm. Bogata şi complicata ţesătură de evenimente istorice, de personaje ale epocii, uneori ambigui, schimbătoare după vremi, sunt  pătrunzător conturate. Intervenţia Providenţei, prin intermediul sfinţilor, în cazul nostru  Govanni da Capestrano, aparţine firesc mentalului epocii.  Un volum care se citeşte cu sufletul la gură, o non-ficţiune cu deschideri de ficţiune. Ar ieşi un mare roman istoric din aceste fapte comentate de doi autori  pasionaţi de faţa văzută şi de cea întrezărită a istoriei noastre.