Nu de puţine ori, folosim cuvintele în sensul lor impropriu, sau chiar fals, vag, fără a face necesarele precizări, producând regretabile confuzii semantice. Am scris în România literară, nr.19, a.c., despre abuzul de afirmaţii ambigui, de genul ,,am fost la Vatican, am lansat un volum la Vatican, transmitem de la Vatican’’, când de fapt este vorba de zonele extrateritoriale Vaticanului, de,,burgurile’’ adiacente Cetăţii Sfântului Scaun (Statului) Vatican, dorite de Papa Pius al IV-lea. Dacă am participat la o ceremonie la Vatican sau am fost printre ,,actorii’’ unui eveniment cultural sau diplomatic, suntem datori să precizăm unde anume a avut el loc, în care dintre Săli (Clementina, Sala Stampa etc.), aule, capele etc., altfel înşelăm buna credinţă a cititorului.

Despre noţiunea de martir(ă) Dicţionarul ne dă ca explicaţii 1.Persoană care a avut de îndurat suferinţe, chinuri îngrozitoare sau moartea pentru ideile, convingerile sale. Specific mucenic 2. Persoană care îndură persecuţii, un tratament inuman, bătaie. Evident, avem un sens larg, laic, al vocabulei martir şi unul precizat, religios. Nu le putem confunda, fiecare are specificul său, una e să mori la Sighet, pentru Biserica lui Cristos, ca episcopul unit Ioan Suciu, sau ca episcopul romano-catolic Anton Durcovici, de foame şi de sete, bolnavi, părăsiţi, în,,celula morţii’’, alta este să suferi pentru a-ţi afirma convingerile ferme, ideile tale înnoitoare, viziunea ta neacceptată de cei din jur. Avem ,,martiri ai ştiinţei’’, dacă vrem neaparat, ca Thomas Young, Isaac Newton, Pierre Curie, care au experimentat pe pielea lor descoperirile la care ţineau. Putem vorbi, apoi, despre ,,martiri ai Revoluţiei de 1848’’, în Apusenii lui Avram Iancu, sau despre martiriul lui Horea din Albac, tras pe roată la 1785. La Revoluţia din 1989, avem deja ,,eroi-martiri’’, se simte adăugată o nuanţă, binevenită, cred. Martirii şi mărturisitorii din calendarul creştin sunt una, adică oamenii care au fost martirizaţi la propriu, în amfiteatrul Romei lui Nero, transformaţi în torţe vii, sau sfârtecaţi de lei, ca Ignatie Teoforul, ori înecaţi, îngheţaţi, precum cei 40 de mucenici în lacul Sevaste. ,,Martirii’’ laici sunt alta. Persecuţia religioasă, anticreştină, naşte martiri, martori adică ai lui Cristos, urmându-i exemplul de jertfă de bună-voie, nu impusă – atunci sunt victime – păşind pe Via Crucis, prin alegere voluntară. Ceilalţi sunt eroi, sau victime, cum spuneam, demni de admiraţie, sau/şi de compătimire, dar nu de veneraţie. Dar dacă vreţi, totuşi, să-i numim martiri pe alţii, pe bolnavi, pe neînţeleşi etc., apare un risc, banalizăm, trădăm noţiunea, o coborâm treptat în zona domesticului, sau a banalităţii solemne, ajungând la ,,soţ-martir’’, sau ,,martir al navetei’’ etc. Exegeţii nu-l numesc nici pe Max Blecher, ,,martir al bolii’’, deşi suferinţa sa trebuie să fi fost atroce.

Într-un număr din România literară, nr. 26 a.c., citim că o preţuită poetă, Marta Petreu, nume omologat estetic, unanim, prin multe premii prestigoase, pe merit, ar fi un adevărat ,,martir’’. Iată citatul din finalul cronicii literare semnate de Cosmin Ciotloş:,,Printre numeroşi simoniaci, Marta Petreu e martirul autentic’’. Nu se specifică de ce, dar reiese din comentariile criticului că intensitatea suferinţei poetei, (suferinţă autentică) ar întrece chinurile (închipuite) ale altor autori. Adevărat, e o suferinţă reală în paginile autoarei, dar martiriul, ca noţiune, nu se potriveşte, cred, acestei suferinţe existenţiale, fizice şi intelectuale. E ,,drama cunoaşterii’’, născută din întrebările, arghezian puse, Creatorului. Nu avem aici niciun act de ,,martiraj’’. Chinurile sunt autoprovocate, din dorinţa de a şti, nu vin din afară, de la semeni. Criteriul pentru a fi considerat martir este dat de prezenţa persecuţiei, fizice sau/şi morale, după opinia mea. Cine o persecută pe Marta Petreu? Propria fire, propria biografie. Ca pe Bacovia sau ca pe poeta Angela Marinescu, ori pe Silvia Plath, ,,maestră a amândurora’’(Nicolae Manolesu, Istoria...). Din aceste pseudo-persecuţii ies lucruri valoroase pentru poezie, chiar dacă aşa-zisele persecuţii sunt exagerate, sau imaginate. Sinaxarul simbolic, unde o fixează Cosmin Ciotloş, nu i se potriveşte, cred, poetei transilvane, nici repertoarul creştin, nici cel al ,,martirilor ştiinţei’’, nici cel al ,,eroilor-martiri’’ ai revoluţiei. Nimeni nu-i vinovat că Persefona îşi petrece iarna în infern, iar Antigona, revoltată contra lui Creon, a unor legi injuste, moare din cauza ideilor sale politice, sociale, a gesturilor sale neconvenţionale. Niciuna dintre ele nu este martiră. Sunt personaje cu o fibră tragică, ceea ce nu-i puţin lucru...

Dar dacă în Sinaxar, unul imaginar, desigur, nu o putem include pe Marta Petreu, cum ar vrea Cosmin Ciotloş, o putem face în schimb în Panteon(ul) literar. Ceea ce nu-i puţin lucru. Istoria critică a literaturii române o face cu fraza memorabilă a lui Nicolae Manolescu: ,,Marta Petreu este o poetă excepţională, nepreţuită la justa ei valoare de o critică închinată adesea unor idoli mult mai modeşti’’.

Nu văd semnele de ,,martiraj’’, de ,,persecuţie’’ nici în traducerile romanului ei sau a eseurilor sale, toate foarte bine primite în Franţa. Dimpotrivă, de bucurie a unei excepţionale împliniri literare, probabil comparabilă cu cea a lui Mircea Cărtărescu. Cosmin Ciotloş nu a găsit tonul just, deplângând-o.

Apoi, altă nedumerire la lectura lui Cosmin Ciotloş: semantic, bine precizat, termenul de simonie, simoniac, este şi el inadecvat, cuvântul denumeşte comerţul cu lucrurile sfinte. În cronica literară menţionată, talentatul critic scrie, cum am văzut, despre autoarea originalului volum de versuri Asta nu e viaţa mea, că ar fi o martiră în comparaţie cu ceilalţi poeţi consideraţi nişte simoniaci. Nu înţeleg eu, poate, dar, cum să vinzi lucruri sfinte, obiecte sacre sau funcţii ecleziastice etc. ca poet? Dacă nu eşti şi preot, călugăr, sau ierarh. Ca preot de mir, printre poeţii contemporani, mai cunoscut este Ioan Pintea, mai sunt şi alţii, dar nu cred că exegetul se referă la blândul autor al volumului Mormântul gol sau Casa teslarului, ori la confraţii lui. Aluzia la Simon Magul (de unde ştim că vine denumirea de simonie – magul cerându-i Apostolului Petru darul Sf. Duh, contra unor sume de bani) mi se pare deplasată... Adică, forţând înţelesurile curente, cronicarul îi sugerează cititorului că unii poeţi de azi doar mimează talentul, harul, carisma, credinţa, pe care încearcă sau au reuşit să le cumpere cu bani, daruri materiale, relaţii etc. pe căi dubioase? Talentul nu poate fi cumpărat, nici mimat. Simonia, care apare în Infernul dantesc nu are ce căuta la poeţii noştri religioşi sau nu, nu e în chestiune simonia, oricum am lua-o, în literatură...

Vocabularul teologic , uzitat cu dezinvoltură, dar şi cu precizie de Sorin Lavric (colegul de la R.l.), nu i se potriveşte lui Cosmin Ciotloş, altfel un atent analist al literaturii de azi.