Prezentul, datarea exactă, de ex. iunie, 2013, sau 1852, anul vizitei lui Iosif al II-lea, etc. se împleteşte cu trecutul, marile momente istorice, sau cu epoca primului război mondial în romanul lui Mircea Tomuş, Aripile demonului, volumul ultim al tetralogiei sale.Două secvenţe epice au o intuiţie profundă (o corespondenţă simbolic-totalizantă, de zile mari) conferind paginii lui M.T. tragismul marilor creaţii epice. Ambele descriu jertfa, una dintre ele la un nivel eroic-uman, cealaltă, sub aparenţe modeste, sugerează însăşi jertfa cosmică, cea a Trupului hristic devenit euharistic... Prima, executarea lui Horea, răsculatul, murmurul rugăciunii osânditului, tras pe roată, crudul ceremonial sângeros, şi, conex, gestul de tăiere a unei pâini, când cuţitul se afundă, tot mai adânc, în carnea miezului alb de unde izbucneşte roşu, năboieşte de neoprit sânge real… Sângele abundent provine din inima pâinii, devenită Euharistie, sau lama cuţitului, alunecând, i-a crestat mâna lui Nuţu Mătieş? Al cui e sângele? Al unei inimi vii, mântuitoare, sau al omului? Din această fertilă ambiguitate, prozatorul obţine, cum vedem, o deschidere de perspectivă trans-umană, teologică, asocierea celor doua scene epice este de mare clasă, după umila mea părere, mai ales că discreţia, sugestia predomină, aici. Dar nu numai aici, peste tot o avem o fericită echilibrare a tonurilor, a semitonurilor, deşi impresia generală este una simfonică (Brahms?). Simpatia profundă a prozatorului la acest univers al omului de la munte, om cu o fire rezervată, sobră, vorbind puţin, îndeplinind mereu, atent, un ritual, nu un gest mecanic, respectând, aşadar, un cod arhaic al valorilor perene, este vădită. Pentru acest locuitor al muntelui aspru, cele veşnice trec înaintea celor efemere, cele spirituale înaintea celor materiale, respectate şi ele, dar niciodată dominante.

Cred că Mircea Tomuş ne-a dat un fel de roman-verité, cu actanţi care au identităţi reale, trăind sau care au trăit în spaţiul Apusenilor. Ceva din suflul epopeic sadovenian, din saga unei familii, contrastând cu semnele unui prezent decăzut, găsim, bine topite, în acestă solidă naraţiune. Dacă vrem exemple, ea e la polul opus unui roman ca Zilele regelui, cu meritele sale estetice şi acesta, dar opus verismului resuscitat de autorul nostru.

Mircea Tomuş, spuneam mai sus, ne-a dat un roman verité al lumii Munţilor Apuseni, urmărind destinul a trei generaţii, notarul Alexe, fiul acestuia, preotul, care-i tatăl autorului, autorul în fine. Nu e un fir strict cronologic, observam, dar unul subiectiv (proustian? potrivit unui flux al rememorărilor imprevizibile. Ca o nuvelă în sine, deşi nu e astfel concepută, ci face parte din construcţia romanului, se detaşează povestea de iubire pasională a soţiei respectabilului notar Alexe, Mariţi, cu arătosul, dar calicul Gheorghe. Tatăl naratorului este, anticipam, fiul lui Alexe şi al fermecătoarei (sau fermecatei?) Mariţi. O familie respectabilă din Vidra se destramă, deci, printr-o infidelitate conjugală categoric netolerată în vremea aceea. Amanţii sunt de plâns, nu de condamnat, deşi atrag necazuri mari asupra urmaşilor... Mariţi, o spune şi prozatorul, are ceva din Anna Karenina, este irezistibil atrasă de un alt bărbat decât cel ales de ea prin căsătorie şi va sfârsi nu identic, dar la fel de dramatic precum eroina rusă, ca multele eroine de acest fel ale tuturor veacurilor. Prozatorul ne descrie cu acuitate această timpurie, prea timpurie emancipare a unei femei, jocul iubirii devastatoare, dar greşite, flacăra sa care se va stinge la un moment dat, în uitare şi probabil lipsuri umilitoare... Consecinţele iubirii adulterine a frumoasei notărăşiţe, ale sexualităţii ei libere, vor marca soarta mai multor generaţii. Nicio condamnare moral-ipocrită însă pentru cea care îşi abandonează fiul şi-şi pierde proprietăţile, deposedată, prin viclenie, de iubitul ei, Gheorghe Heler, în ultima parte a episodului lor erotic, prin 1920. Nici fiul ei, nici fiul fiului ei, deci, naratorul, nu vor mai putea beneficia de drepturile lor legitime asupra averilor… Preot la Goieşti, Vidra de Sus, student la Sibiu, coleg cu D. Stăniloae, apoi paroh la Cluj, părintele AxenteTomuş vrea refacerea acelui ,,cuib familial’’şi iertarea păcatele mamei lui. Prozatorul caută la rândul lui nu bogăţiile bunicii, luate prin rapt, ci, cu perseverenţă detectivistică şi afecţiune de nepot, urmele de-acum pierdute, umbra frumoasei Mariţi. Reuşeşte un excepţional portret universal, nu local, deşi colorat cu culorile naturale din Apuseni, al iubirii pătimaşe. De mare efect este debutul tatonant, ca orice început, al iubirii-vinovate sau nu – traversarea riscantă, cu sania, în goană nebună, a râului îngheţat. O complicitate, in statu nascendi, o îmbrăţişare sufletească (un prim sărut?) prin participarea liber consimţită la un pericol real, ales de bună-voie, dinaintea îmbrătişării propriu-zise.

Multele personaje din romanul lui Mircea Tomuş (de la Doamna, soţia autorului, cea care deţine o memorie fabuloasă a istoriei familiilor din Ţara moţilor la învăţătoarea Ileana Pogan, la Anişoara, poştăriţa, sau de la bătrânica unguroaică, de la Bătrânul Domn, recitând strofele marii poezii interbelice, ori de la nesupusul Student, la o mulţime de prieteni, reali sau imaginari, sau de oameni cunoscuţi întâmplător, dar îndrăgiţi) sunt învaluite într-un misterios abur elegiac. Patosul decriptărilor frumuseţii Muntelui, ascunse ochiului superficial, adâncirea în destinul dur al moţilor nu devine niciodată artificiu estetic, uimire de citadin neobişnuit cu elementalul. Identificându-se cu lumea moţilor, prozatorul o poate iubi, abia atunci, şi-o poate înţelege dinăuntru, nu din afara ei. Aşa se petrec lucrurile la Mircea Tomuş, scrisul său are căldura autentică a consonanţei cu oamenii şi locurile din Apuseni…

Anotimpurile, în succesiunea lor grandioasă, descrise sadovenian, începând cu aurul frunzişului de toamnă, alcătuiesc cele patru părti ale unui an epic, rotunjit atent de un prozator insuficient comentat, unul cu o profunzime analitică excepţioanală. Suflul mitic sadovenian apare, deseori, cum spuneam, în plus cu ceva din concreteţea simbolurilor poetice ale lui Geo Bogza, călător în Ţara de piatră. Sunt asimilări livreşti, nu imitaţii, desigur, intrate demult în intimitatea vieţii interioare a unui intelectual adevărat. Dar stilul e omul, inconfundabilul critic Mircea Tomuş cel care antologa, cu Petre Stoica, Pastelul românesc, sau scria despre Sadoveanu,1978, ori Caragiale, 1977, sau, tânăr critic la revista Steaua, era laureat de Academie pentru monografia Gheorghe Şincai,1965, sau analiza pertinent poezia contemporană, Cincispezece poeţi, 1968, Carnet critic,1977, sau destinul unei specii proteiforme, Romanul romanului românesc, 2000) are ceva specific şi ireductibil. Un respect filial pentru tradiţia literară română şi universală, pentru vechii meşteri ai cuvintelor inspirate, respect de cărturar pentru frumeseţea lumii, respect lucid, totuna cu perceperea feţelor modernităţii. Instrumentele critice clasice-i sunt apropiate, la fel cu cele ale noii critici.

Prozatorul tetralogiei Aripile demonului pare ieşit din povestirile lui Voiculescu şi Agârbiceanu, din stratul mumelor blagiene, din povestirile cu vâlvele moţilor băieşi, dar are şi umorul amar al unui intelectual înţelept preţuind trecutul şi privind cu îngrijorare la contemporani. Pe bună dreptate, adaug.