Poeme
de Adrian SUCIU
Fals tratat despre suflet
Trupul poartă boli înăuntru.
Dacă eram femeie, măcar îl scăpam de singurătate și-i dăruiam un fiu...
Dar dragostea n-acoperă trupul. (Din gura mamelor plecate se preling umori neplăcute privirii. Ori stau atît de-nghețate-ntre crini încît fiii lor detestă crinii pentru restul vieții.)
Uneori, trupurile se ating între ele și produc acea premoniție a morții pe care ignoranții o numesc sex.
Rareori, haina prea largă și nemernică e locuită de cineva.
O limbă aproape uitată
De cîteva toamne, scriu într-o limbă aproape uitată, la țărmul mării căreia ei îi spun neagră.
Nu-mi regret neputința: mulțumită ei, pot savura în voie băile aspre săvîrșite asupră-mi de tinere ale căror sfîrcuri le sug doar pentru gustul sîngelui străin.
Mi-a înțepenit încheietura. De-aceea rîndurile așternute acum au solemnitatea soldaților beți. Dacă plîng, ei mă șterg deîndată cu pînze mirosind a copil adormit.
Lumea s-a obișnuit cu plecarea mea îndelung amînată. Nu am vreo durere și nu vreau să înțeleg pe nimeni. Cîndva, nu s-a întîmplat nimic - acela a fost cel mai important eveniment de la moartea zeilor încoace.
Scrisorile către prieteni
Scrisoarea I
De-a binelea cred că sînt ultimul din spiță și că minunea înghesuită va pieri. Și trec cu focul și cu cenușa. Vorbele mele nu miră pe nimeni.
Scrisoarea II
Nu știai tu, nu știai dar fructe ardeau și odaia plină ochi era de amintirea merelor verzi. Un larg poem între coji, bunica părtinitoare, învinsă de pămînt. În rest, în adîncuri, liniște.
Scrisoarea III
Cred în nevinovăția ei și mă strecor, din cînd în cînd, să-i vorbesc despre trecutul regal. Urcăm și coborîm împreună din anotimpul de sticlă, ea e femeia mea, eu vulturul ei, ne cheamă somnul.
Scrisoarea IV
Ah, un cer vast spre care urcam ca două coloane îmbrăcate în sare! Ce-ascund în aceste sărmane cuvinte? În trupul lor stau la pîndă semne pentru care mi-aș da viața cum aș da iarbă calului din vis. Alături de șerpi cresc copiii șerpilor și ei învață limbile șerpești. Despre limba mea, în care tocmai scriu, ce-am să spun?
Scrisoarea V
Mă trezisem noaptea lîngă peretele înalt de beton, cu ochii larg deschiși, fără să-mi amintesc a-i fi deschis. Mi-era frig și dorul de moarte sfărîma, în răstimpuri, ușa. Trei ceasuri cu cuc, șapte cuie ruginite și-un babilon de vorbe. Înăuntru sau altundeva. Iubitele prietenilor mei iubindu-mă dar să nu știe ei. Fiecare. Orice.
Scrisoarea VI
Sînt orb, am rostit, și vedeam că sînt orb, de dorul peștilor se dezbrăcau degetele mele; Doamne al meu, stăteai drept ca pinul în munți și balaurii trimiteau săgeți să te răpună. Ca și cînd tu ai fi putut muri... Și mare puterea ta dimineața cînd eram orb și trudeam să desfac portocale cu unghia dezbrăcată de solz, cu trupul de nemernicia nopții dezbrăcat, cu tandră nevinovăție și cu măsură!
Scrisoarea VII
Dumnezeul bețivilor e artist. Desigur, desigur și-un trup lung trage el printre mese și-un nor lung trage el și-un cîine lung care latră cu ciudă. Cum să nu-l iubești, Doamnă?
|
|