Canari în colivii puţin poleite

Robert Şerbanîn dialog cuAdriana Babeţi

Robert Şerban: – Ai fost o elevă silitoare în şcoala primară şi-n gimnaziu. Te-ai menţinut aceeaşi elevă silitoare şi în liceu? Ce relaţie aveai cu matematica, fizica şi cu chimia, cu zona... reală, adică? Era dificil să schimbi imaginarul cu pipăibilul, cu concretul?

Adriana Babeţi: – Am fost silitoare mereu. Uneori, silinţa asta dă bine când îţi face cineva un portret: uite, ce harnică e fata asta! Cât se străduieşte, draga de ea! Dacă suntem de acord că hărnicia ar salva România, e de bine să fii silitor, oriunde te-ai afla. Aşa am fost educată (şi acasă, şi la şcoală): să nu-mi bat joc de muncă, oricare ar fi ea. Dacă era de învăţat, învăţam cât mă duceau puterile. Dacă trebuia să fac o treabă prin casă, mă sileam să o fac cât puteam de bine. Aici, în Banat, dar şi în Ardealul de unde vin, încropeala, fuşeritura sau fuşereala, lipsa de temeinicie sunt prost văzute. Sigur că silinţa asta poate deveni uşor ţinta unor bancuri, pe care, drept să-ţi spun, le gust din plin. Numai că, întorc problema pe cealaltă faţă, ca pe-o clătită, şi zic aşa. Dacă e să ne referim la creativitatea artistică, în speţă, la cea literară, fiindcă ea ne frige pe noi doi, lucrurile se schimbă. Spune cinstit, Robert: ţi-ar plăcea ca un critic literar să te facă harnic? Să-ţi aprecieze hărnicia cu care scoţi volum după volum?

– Sigur că da, uite şi sugestia pentru critic: Nu doar genialul, ci şi harnicul poet, care n-a precupeţit niciun efort să facă extraordinare servicii literaturii române... Şi tot aşa vreo 20 de pagini, nu?

– Ei, bine, dacă cineva ar spune că volumele mele despre dandysm şi amazoane sau Dicţionarul romanului central-european din secolul XX sunt rezultatul hărniciei şi doar atât, mi-aş trage un glonţ în cap. Sigur că fără asiduitate nu le-aş fi dus la capăt. Dar e doar atât acolo? Aş suferi ca un câine pentru nedreptatea care mi s-ar face. Deci vezi şi tu cum e cu silinţa. În meseria noastră nu zic că nu e bună, dar fără măcar un dram de însufleţire, de fantezie, de ieşire din normă – totul parcă rămâne cam veşted.

Dar să mă întorc la întrebarea ta. Da, am fost silitoare, chiar foarte silitoare la liceu. O dată, pentru că asta îmi era firea, de la bunica şi mama de-acasă. Dar şi pentru că eram înconjurată de 31 de colegi unu şi unu. Eram un nucleu de vreo 20 de elevi veniţi din gimnaziu, ba chiar din clasele primare. Pur şi simplu nu voiam să ne despărţim. Doar că ei, băieţi şi fete deopotrivă, erau chitiţi pe matematică, fizică şi chimie. Voiau să se facă aproape toţi ingineri. Şi, câţiva, medici. Eu simţeam că mă trage aţa spre literatură şi spre tot soiul de năluciri artistice, dar nu voiam să mă despart de ei. În plus, eram destul de bună la matematică şi fizică. Aşa că am ales secţia „reală”, cum se chema pe atunci. Mate-fizică de azi.

Şi chiar de la început am fost selecţionată împreună cu alţi trei băieţi pentru ceea ce se chema „clasa specială de fizică”, inaugurată cu mare pompă la actualul Colegiu Bănăţean, ca un fel de lot de performanţă. Numai că după o lună ne-am întors toţi patru cu cozile între picioare la dragul nostru Liceu 7 (actualul liceu de informatică „Moisil”). Nu era de noi nivelul de acolo. Dovadă că din lotul ăla câţiva sunt academicieni sau mari savanţi prin SUA. Dar nici cu băieţii noştri nu mi-e ruşine: toţi au ajuns profesori universitari la Politehnică (cei mai mulţi la Electro, unde voiam şi eu să dau admiterea). Mă străduiam să ţin pasul cu ei şi învăţam pe rupte.

Dar partea frumoasă era că aproape toţi aveam şi un fel de nebunie artistică. Dovadă, formaţia de pop-rock Hyperion, unde eram una din solistele vocale. Evident că eram nişte super-diletanţi fără glorie, dar cu o mare bucurie de a cânta şi de a ne da în stambă împreună. Şi mai evident era că nu puteam concura cu Phoenixul (pe atunci Sfinţii), care avea rădăcini chiar la noi în şcoală (Moni Bordeianu era cu doar un an mai mare). Iar Mircea Baniciu, colegul nostru, nu făcea încă parte din formaţia lui Nicu Covaci.

Pe lângă povestea asta cu muzica, nu-ţi spun câte farse şi mici spectacole am pus la cale când unii, când alţii, tot în timpul liceului. Dar şi câtă creativitate am dovedit unii dintre noi, chiar după terminarea şcolii. Ştii că avem un document unic? Un film care s-a tot lungit din 10 în 10 ani. La început a fost doar un colaj foto animat, care ne-a prins din clasa întâi până într-a unşpea, şi apoi, la fiecare întâlnire, cu un aparat pe 16 mm, apoi cu mijloace tot mai moderne, ne-am filmat. Şi azi, ajunşi la 75 de ani, ne putem vedea în vreo 40 de minute cum am crescut. Sau, de fapt, cum am îmbătrânit. Sau cum unii dintre noi nu mai sunt în viaţă. Şi atunci ni se cam strânge sufletul.

În ce mă priveşte, îmi dădea ghes literatura pe trei filoane. Întâi şi-ntâi, era cititul. Citisem oricum mult şi până atunci, dar după 1964-‘65 nu mă mai puteam sătura de tot ce apărea mai ales la Editura pentru literatură universală (ELU), pentru că începuse un val de traduceri până atunci interzise. Apoi erau cenaclurile. Iniţial, cel de la Casa Studenţilor din Timişoara, „Pavel Dan”, unde mergeam încă de prin clasa a zecea. Mă uitam la poeţii, prozatorii şi criticii ăia ca la nişte zei. Zeii se chemau Livius Ciocârlie, Sorin Titel, Şerban Foarţă, Vasile Creţu, Nicolae Ciobanu. Am continuat să merg la cenaclu şi când am intrat la facultate. Făceam un soi de mică echipă cu Andrei Ujică, Marlen Hekmann şi Alexandra Popescu (Titu), iar pe unii dintre mentorii de la cenaclu i-am avut şi profesori la facultate. A contat enorm prezenţa lor acolo, în anii aceia.

Iar al treilea filon prin care literatura s-a strecurat în viaţa mea a fost scrisul. Umpleam foile caietelor cu tot soiul de proze, una mai proastă decât alta. Am povestit în repetate rânduri cum, pe la 15 ani, am intrat pur şi simplu în transă scriind într-o noapte De ce Faust? Nici mai mult, nici mai puţin de ce Faust. O jale! O jale cu ifose! Am ţinut-o cu proza până prin anul doi de facultate (dădusem la, cum se chema pe atunci, Filologie). Am apucat să public ceva în revista Amfiteatru, din Bucureşti. Tot proză scurtă şi tot proastă. Dar am reuşit să mă învârt, nu ştiu cum, de un premiu III. În frunte erau Ioan Petru Culianu şi Dumitru Radu Popa. Când mă gândesc acum în ce companie am apărut atunci, simt că mă înghite pământul de ruşine. Pentru că prozele alea erau realmente mediocre.

– Ai avut profesori memorabili? La ce materii?

– Da, am avut. Dar fix la materiile de care îmi era cam frică. La matematică şi la fizică. Doamna Stela Tomşa a fost nu doar un excelent profesor de matematică, ci şi un pedagog exemplar. Un om minunat, care a contat foarte mult pentru felul în care am învăţat de la ea cum să fim ordonaţi, logici în gânduri, cum să înţelegem o problemă şi cum s-o descâlcim. Dar mai ales cum să avem curaj. Am rămas ataşaţi de ea până când a murit. Ca şi de învăţătoarea noastră, minunata doamnă Victoria Arhire. Şi a mai fost profesorul de fizică, domnul Váradi. Un artist! Jucăuş, nebunatic, cu mult umor. De la care învăţai fizica de plăcere. Le sunt enorm de recunoscătoare nu atât pentru ştiinţa pe care mi-au transmis-o (fiindcă am uitat aproape toate lecţiile), ci pentru felul în care m-au învăţat să gândesc (ordonat, sistematic şi, în acelaşi timp, cu un strop de nebuneală, de joc).

– Ce crezi că trebuie să facă un profesor ca să rămână în memoria unui elev? Vreau perspectiva ta dublă, de elevă bună de carte, dar şi de profesoară care, zeci de ani, a făcut amfiteatre pline.

– Păi, cum am spus. Să simţi, ca elev, că profesorul acela e stăpân pe ceea ce predă şi că poate să explice toată ştiinţa lui de carte pe înţelesul unei clase întregi. Să aibă o anumită forţă de seducţie prin stilul în care predă. Adică să facă din orice subiect ceva interesant. Or, asta se poate face numai cu pasiune. Da, asta e una din cheile succesului ca profesor: pasiunea neobosită prin care împărtăşeşte elevilor, pe înţelesul lor, ceea ce ştie. Apoi, ar mai fi răbdarea cu care îi ascultă, curiozitatea cu care îi provoacă să răspundă, răgazul pe care şi-l dă ca să stea şi în afara orelor, cât de puţin, cu ei. Cam aceleaşi lucruri le-aş spune despre un profesor care predă literatura la universitate, de pildă. Doar că acolo ar fi mai multe niveluri: la un capăt sunt orele cu studenţii de la licenţă, în primii lor trei ani, unde ţi-ar cam trebui tot arsenalul deja pomenit. Dar după aceea, după selecţia de rigoare, ar fi pregătirea celor din şcoala doctorală. În acest din urmă caz aş zice că eu, una, am fost altfel. Am fost exigentă, chiar dură, fără prea multă seducţie la purtător. Am lucrat cu doctoranzii mei pe brânci, fără menajamente, ca să scoatem la liman destul de multe summa cum laude, pe deplin meritate.

– Cum vă distraţi, Adriana, în anii aceia? Mergeai la discotecă, în cluburi?

– Oh, da. Ne distram în draci. Dacă aş descrie azi unui adolescent sau chiar unui matur care, la Revoluţie, era adolescent, cum ne distram noi prin anii ’70, cred că m-ar privi uluiţi şi apoi cu multă compătimire. Ceva gen „sărăcuţii de ei”. Adică de noi. Doar că, pentru România acelor ani, nu eram de plâns. Dimpotrivă. Nu uita că Timişoara era totuşi un oraş cosmopolit, în ciuda tăvălugului stalinist, în ciuda plecării pe capete a nemţilor şi evreilor. Eram aproape de graniţa cu Ungaria şi Iugoslavia, unde se practica un alt fel de comunism decât la noi, unul mai soft. Prindeam posturile de radio şi televiziune de acolo şi ne simţeam parcă în Occident (fără să ştim, evident, cum e Occidentul). După 1965 începuse şi la noi un fel de relaxare, care ne-a prins în plină formare. Aveam 15-16 ani când au început să se schimbe manualele de literatură. Citeam Lucian Blaga, alt Arghezi şi alt Eminescu. Sigur, erau încă la loc de cinste 1907 sau Împărat şi proletar. Dar încet, încet, se strecura şi altceva.

Dar ca să revin strict la distracţie, erau deja deschise la Timişoara nişte cluburi (de obicei pe lângă trustul de construcţii, pe lângă o întreprindere sau la Casa de cultură a oraşului). Ei bine, acolo, în sălile alea ca vai de ele sau afară, în aer liber, se dansa în draci pe muzica pusă la magnetofoane sau chiar cu formaţii live, cum erau viitorii Phoenicşi. Acolo ne petreceam serile, ba chiar nopţile de sâmbătă. Voi, care sunteţi altă generaţie, le spuneaţi discoteci. Atunci, la mijlocul anilor ’60, toţi eram la curent cu ultimele hituri, fiindcă ascultam posturile de radio de care ţi-am spus şi fiindcă prietenii plecaţi în Germania ne trimiteau discuri şi reviste.

– Organizaţi ceaiuri dansante?

– Da, da, da! Aproape în fiecare săptămână cineva organiza un jur, care era un chef cu puţină mâncare, destul de multă băutură, ţigări şi muzică bună. La Bucureşti, chestiile astea se chemau ceaiuri. Oare de ce? Fetele le spuneau părinţilor că merg să bea un ceai de la ora nouă seara în sus? Ai putea să-mi explici?

– Se bazau, probabil, pe buna tradiţie anglofilă, din spaţiul carpato-danubiano-pontic, a părinţilor dedaţi la chestii sofisticate din plante, nu la vinuri, ţuici, beri şi vodci. Una e să te ceri la un ceiuţ, alta la un rom. Doar la un rom. Un tată de fată se lasă mai uşor dus cu zăhărelul pentru ceai, decât cu ţigara pentru cafea.

– Noi eram, nu ştiu de ce, mai franţuziţi: le ziceam ceaiurilor dansante jururi. Alt mister! Era zi în plină noapte? Tare aş vrea să aflu cândva. Deşi nu fumam (încă) şi nici nu beam alcool, participam cu mare avânt la reuniunile astea netovărăşeşti. Mă distingeam prin faptul că eram într-un fel de avangardă a modei de pe Bega. Am fost între lansatoarele fustelor şi rochiilor mini şi, mai târziu, ale celor maxi. Aşa să ştii! În plus, aveam părul cel mai lung. O claie care îmi ajungea până la brâu. Cum să nu mă avânt la jururi!

– Dar la cinematograf mergeai?

– Mă întrebi dacă mergeam la cinematograf, de parcă aş fi locuit undeva, în vârf de munte. Da, mergeam des. Pe atunci erau cel puţin vreo 10 cinematografe în oraş, inclusiv în cartierele îndepărtate. Ştiu că am mers pe urmele unui film până la „Muncitoresc” – Fratelia; sau „Steaua roşie” – Mehala. Nu doar în centru, la Maxim Gorki/ Capitol. Şi pe ecrane începuseră lucrurile să se dezmorţească. Unele din colegele mele văzuseră Tinerii, cu Cliff Richard, chiar de 10 ori. Dar eu eram elitistă încă de pe atunci, aşa că l-am văzut o singură dată şi mi-a fost de ajuns. A mai trebuit să aştept vreo doi-trei ani, când, studentă fiind, am prins în Timişoara patru cinemateci. Atunci chiar am simţit că îmi pierd minţile. Nu mai ştiam unde să merg, ce să văd, ce să ascult (se deschisese şi Clubul de jazz) şi, evident, nu mai ştiam ce să citesc. Ah! Ce şansă să te naşti în 1949 ca să prinzi în miezul formării tale de om tânăr toată bogăţia asta. Nouă ni se părea perfect, fiindcă nu aveam termen de comparaţie. Ne simţeam oarecum liberi, fără să realizăm că atunci eram, de fapt, într-o colivie cu gratiile puţin poleite. Precum canarul galben ca un gălbenuş din cântecul lui Moni Bordeianu.

– Aveaţi televizor?

– Cum adică dacă aveam televizor? Ce întrebare tâmpită îmi pui! Unde crezi că eram? La Afumaţi? Primul televizor a apărut pe strada noastră, adică pe Ion Vasi, la familia Türbach, de la numărul 11, în anul 1959. Era un Rubin rusesc, în faţa căruia ne adunam toţi vecinii, cu mic cu mare, să vedem campionatele mondiale de patinaj artistic, care se transmiteau fie la sârbi, fie la unguri.

– Trecerea Rubinconului, cum ar veni.

– Cam aşa. Fiindcă până să apară televiziunea română toţi aveam antenele conectate acolo şi ne simţeam branşaţi cumva la lumea liberă. Stăteam pe scaune înşirate pe trei-patru rânduri în sufrageria lor, sorbeam sirop cu sifon, molfăiam nişte prăjiturele cu miere şi ne simţeam ca la Scala din Milano. Era balet pe gheaţă! Iar noi am avut primul televizor, un Temp 6, începând din 1962. Ţin minte cum au văzut bărbaţii din vecini (dar şi eu, fiindcă aveam deja microbul în mine) Campionatul Mondial de fotbal din 1962, pe trei televizoare simultan, cocoţate la noi pe terasă, cu vreo 20 de scaune aliniate în curte. Dl. Türbach îşi pusese televizorul pe unguri, dl Georgevici de la nr. 9 – pe sârbi, iar noi – pe români. A fost moarte de om când a câştigat Brazilia, iar eu l-am descoperit pe Garrincha, pe lângă care toţi balerinii pe gheaţă mi s-au părut, brusc, nişte filfizoni.

– Cât de stricţi îţi erau părinţii în ceea ce priveşte libertăţile adolescenţei? Puteai pleca la mare sau la munte cu gaşca?

– Nu erau stricţi deloc. Nici nu îmi vine să cred cât de liberă am putut fi şi cât de puţine oprelişti aveam. De fapt, niciuna. Ai zice că am crescut într-o familie ultra-modernă. Nici poveste! Era o familie simplă, destul de tradiţională în multe aspecte, fără pretenţii şi fără ifose, venită la Timişoara din Bihor, în anii ’50. Am văzut în casă, începând cu bunica, doar modestie şi un fel de bun-simţ. Plus un stil de a fi liber în gesturi şi vorbe. Se discuta totul (sau aproape totul) deschis, fără supărare sau încrâncenare. Nu i-am auzit pe ai mei certându-se vreodată, n-am asistat la niciun scandal. După cum, n-am fost pedepsită niciodată, nu s-a urlat la mine şi n-am luat nicio palmă. Asta şi pentru că dacă voiam să fac ceva mai ieşit din tipare le-o spuneam deschis, fără frică. Suceam problema pe toate părţile împreună cu ei. De cele mai multe ori mă aprobau, mă încurajau. Alteori erau îngrijoraţi, prevăzători. Îmi explicau la ce riscuri mă puteam expune.

– Dă câteva exemple, să înţeleg mai bine.

– De pildă, plecările singură sau cu un grup de colegi în mici aventuri la Timiş, la Pădurea verde, de lângă oraş, şi chiar la munte, în Caraş. În munţi nu mă aventuram singură, dar de plecat pe coclauri apropiate îmi venea uneori s-o tund de capul meu. N-aveau nimic împotrivă, doar că insistau să nu mă prindă noaptea pe undeva. Era corect. Acceptabil. Odată am vrut să plec pe Semenic împreună cu o fostă colegă din şcoala primară, bună prietenă, Doralina Olaru, Dumnezeu să o odihnească. Doar noi două, cu cortul şi ditamai rucsacurile. Li s-a părut că era prea riscant pentru două fete cam firave, fără nicio experienţă în bântuitul prin munţi. Mi-au explicat pas cu pas de ce nu era bine să ne aventurăm aşa, nepregătite. Am cam priceput şi aprobat, fără să ştiu că părinţii prietenei îi interziseseră de la bun început să plece. Dar ce-au făcut ai mei? Au zis să ne facem un mic grup, cu ce prieteni vrem, băieţi şi fete, şi au închiriat pentru noi o cabană mică la Văliug, pe lângă lac. Aşa am plecat în toiul verii la munte. A fost minunat. Mă uit azi la fotografiile făcute atunci şi iar mi se strânge sufletul de tristeţe, fiindcă, dintre toţi, doar eu şi un fost coleg ne mai putem aminti de vara lui 1966. Aş mai da un exemplu. Pot?

– Sigur, mai dă.

– Bine. Eram în ultima clasă de liceu, a XI-a, pentru că noi am fost ultima generaţie care am făcut unşpe clase, nu douăşpe, cum e şi azi. Am povestit că eram la „reală”, burduşită cu matematică şi fizică. Tot o dădeam cu admiterea la Electro, unde se înghesuiau mulţi dintre colegii mei. Brusc, prin iarnă, după o teză dură la matematică, unde am dat chix, am decis că trebuie să schimb macazul total. Şi ce crezi că mi-a trecut prin cap? Nici mai mult, nici mai puţin, să dau la Bucureşti, la critică de film. Era ceva mai deosebit decât Filologia, iar mie îmi cam plăcea să ies mereu din rând. Nu ştiu dacă am rămas aşa până azi sau dacă nu cumva mi-am mai stâmpărat din orgolii. Ei, bine, ai mei mi-au explicat calm, chiar cu blândeţe, că nu aveau cum să mă ţină cinci ani în Capitală. Doar dacă aş fi stat în gazdă la sora mamei sau la un verişor de-al ei. Or, aşa ceva n-ar fi rimat deloc cu ceea ce îmi imaginam eu că ar fi viaţa unui viitor critic de film, pus pe emancipare şi aventură într-un mare oraş. Aşa că am înţeles destul de repede care era situaţia şi am început să mă pregătesc pentru Filologie. Am luat doar vreo două luni meditaţii la gramatică, unde mă descurcam ca pe apă, fiindcă aveam, totuşi, capul format la şcoala matematicii. Şi câteva ore de literatură. Şi am intrat. Pot să spun că nu regret câtuşi de puţin că i-am ascultat.

– Puteai rămâne, de exemplu, peste noapte, la o colegă ori prietenă?

– Evident că puteam, dar nu aveam chef, fiindcă, de fapt, îmi plăcea să dorm în patul meu, chiar dacă alături de bunica. Îmi plăcea acasă, dragă Robert. Mă simţeam ca într-un cuib, liberă şi, în acelaşi timp, ocrotită. De aia abia aşteptam să mă întorc acasă din orice călătorie. A fost şansa vieţii mele atmosfera calmă, caldă, îngăduitoare, relaxată, plină de voie bună în care m-au crescut ai mei. Infinită e recunoştinţa pe care le-o port. Poate şi din această cauză nu prea am inhibiţii şi mă simt în largul meu peste tot.

– Care erau tabuurile anilor ’60? Ce nu era permis atunci? Ce nu-ţi era, sub nicio formă permis?

– Nu o să mă refer la tabuurile politice, care erau generale. Adică la cele impuse de toate formele de cenzură oficială. Cel puţin deocamdată nu o să vorbim despre acest fel de tabuuri. Cred că nu aşa ceva te interesează acum. Nu? Ţi-am spus că am fost crescută relaxat, dar asta nu însemna că totul era permis. Nu era un decalog propriu-zis, ci doar o parte din el. Întâi, să nu mint. M-am cam ţinut de litera acestei legi interne, de familie. Dar nu până la capăt întotdeauna. Nu pot să spun că am minţit propriu-zis, ci doar că am minţit prin omisiune, ca să nu îi rănesc. Sau ca să nu îi neliniştesc cu tot ce mi se întâmpla. Apoi, să nu fur. De legea asta chiar că m-am ţinut cu dinţii. Apoi, ceva care mi-a rămas înfipt în cap (şi suflet): să nu umilesc pe nimeni, să nu îmi bat joc de cei mai slabi. Am încercat să nu mă abat, deşi uneori…

Apoi, dragă Robert, erau câteva chestii de modă mai veche, decupate parcă dintr-un cod al bunelor maniere, păstrate chiar în toiul comunismului, mai ales în familiile, să le zic, burgheze, cum erau vecinii noştri. De pildă, pentru băieţi, să nu fumeze în faţa tatălui. Uau! Cât despre fete nici nu putea fi vorba să fie prinse cu ţigara în gură. Poţi să crezi că primele fumuri le-am tras cot la cot cu tata, în bucătărie? Noroc că nu mi-a prea plăcut. Şi am mai fumat, studentă fiind, fără să trag în piept, doar ca să arăt că sunt şi eu emancipată. Iar prima cafea am băut-o cu mama, pe la 13-14 ani. Şi de atunci nu m-am mai oprit.

Sau nu se cădea ca o femeie (sau fată) să intre singură într-un restaurant. Şi la film era cam aiurea să mergi singură. Sau la operă. Sau, nu mai vorbesc, la vreun bal, gen „întrunire tovărăşească”. Nu aveai voie să întorci vorba părinţilor, adică să îi contrazici. Nu se cădea să mănânci sau să fumezi pe stradă. Ce spui!? Nu era frumos să porţi vara pantofi sau sandale fără ciorapi lungi, cu jartiere şi dungă verticală (ciorapii nu mai erau de mătase, ci din kapron, care era o fibră sintetică rusească). Altă tâmpenie! Evident că am încălcat toate normele, pe care biata mama se străduia să le respecte, pentru ca nu cumva vecinele să o judece. Eu nu ţineam cont de gura lumii. Mergeam singură la film, mâncam cu mare poftă pe stradă, în special langoşi, şi purtam sandale pe piciorul gol, într-o veselie. Eram mereu cu coada pe sus, semn de mică răzvrătire, ca să mai echilibrez cumva cuminţenia şi silinţa de la şcoală.