Mihail Drumeş, ieri şi azi

Cu toate acestea, la mai mult de patru decenii de la dispariţia scriitorului, opera sa se prezintă fragmentar lectorului de astăzi. Cu onestitate spunem că Mihail Drumeş a rămas într-un con de umbră, deşi rafturile librăriilor încă fac loc romanelor sale, iar editurile continuă să le reediteze. În general, critica literară nu a văzut în scriitorul din Balş o preocupare reală, în ciuda succesului său la public. Au existat voci critice care i-au recunoscut potenţele scriitoriceşti, precum şi dorinţa neobosită de a scrie, însă, în general, critica a înscris destul de puţine consideraţii în raport cu vasta sa activitate literară.Această negare din partea exegezei literare româneşti pare că l-a mâhnit profund, aşa cum reiese dintr-un interviu acordat de scriitor. Vorbind despre succesul nemaipomenit al Invitaţiei la vals, Drumeş spunea că i-a ,,adus însă şi un ocean de invidie scriitoricească”1. De altfel, putem aminti şi articolul despre Mihail Drumeş din Dicţionarul general al literaturii române, unde autorul (Constantin Teodorovici) îşi exprima dificultatea de a înţelege de ce un scriitor atât de iubit de public, citit pe nerăsuflate de generaţii întregi, nu se bucură de acelaşi răspuns din partea criticii literare: ,,Prăpastia dintre receptarea de către cititori şi cea critică este greu de explicat, D. ilustrând mai degrabă cazul unui condamnat fără proces.”2

Totuşi, temeiul acestui dezacord nu este invidia literară, ci încadrarea scriitorului în sectorul literaturii de consum sau de divertisment. Opera sa nu a fost analizată cu instrumentarul criticii literare, care are în vedere valoarea estetică,pentru a se evita o interpretare eronată a creaţiilor sale. Chiar şi aşa, au fost mulţi critici literari care au răspuns favorabil publicaţiilor drumeşiene. Şi G. Călinescu recunoştea că Invitaţia la vals este o carte ,,scrisă cu oarecare inteligenţă”3. Probabil că Drumeş a greşit atunci când a pus semnul egal între succes şi valoare. Aşa cum demonstra şi Paul Cornea, ,,explicaţia succesului nu poate fi căutată în mod unilateral, apelând fie la configuraţia specifică a operei, fie la disponibilitatea sufletească a publicului: ea este rezultatul relaţiei care se stabileşte între cei doi termeni”4.Ceea ce i-a ţinut departe pe criticii literari de analiza operei sale a fost întocmai ceea ce pentru romanul popular constituie reale calităţi: accesibilitatea, cursivitatea lecturii, schematismul ori patetismul controlat.

Mai este Drumeş actual? Mai au astăzi aceeaşi vervă paginile sale? Pare-se că da, ba chiar putem spune că se se află într-o anumită măsură în direcţia europeană a industriei literare. Cititorii de astăzi gustă tot mai mult din savoarea paraliteraturii, percepută şi ca un fenomen social important, ,,datorită faptului că ea este consumată efectiv şi datorită influenţei pe care o exercită asupra unor categorii vaste de public”5. Fiind destinat unui consum cât mai larg, acest tip de literatură depinde foarte mult de cititori, intuindu-le aşteptările şi oferindu-le rezolvările dorite. Prin urmare, lectura trebuie să fie cât se poate de confortabilă şi deductibilă, cu un nivel ridicat de lizibilitate.

Drumeş continuă să convingă şi astăzi pentru că mijloacele auctoriale folosite de el sunt simple, expunând comportamente rutiniere şi formule de viaţă actuale. Francheţea povestirii sale este un prim ingredient utilizat cu succes. Personajul este credibil şi pare construit astfel încât cititorul obişnuit să se descopere în acţiunile lui. Lectura de plăcere se intersectează la acest nivel cu lectura de identificare. Cititorul intră în pielea personajului Tudor Petrican graţie elanului acela unic pe care acesta din urmă îl manifestă pentru a-şi atinge scopurile. Uşurinţa cu care îşi rezolvă toate problemele e uluitoare şi captivantă pentru lectorul obişnuit. De asemenea, Grigore Dima este tipul de personaj pe care orice adolescent şi l-ar dori ca prieten. Curajul lui este admirabil şi copleşitor, astfel că cititorul adolescent ar face şi o cerere de înscriere în grupul lui de idealişti. În prefaţa ediţiei cu numărul 36 a Invitaţiei la vals, şi Răzvan Voncu scria că una dintre abilităţile speciale ale lui Drumeş este chiar realizarea unui personaj care poate întreţine atenţia publicului comun până la deznodământ6.

Tonul umoristic este, de asemenea, un element important în reţeta lui Drumeş, un artificiu esenţial atunci când atmosfera devine plată. Lectura are o cursivitate şi o sensibilitate aparte, ajutate cu precădere ,,de stilul simplu, direct, aproape crud, uneori voit naiv ori patetic, dar care nu face decât să decupeze, transfigurat, imagini, episoade, tablouri de viaţă posibil reale”7.Pline de voluptate şi dinamicitate, scrierile sale refac un întreg arsenal de trăiri şi atitudini, fiind construite uneori pe fine analize psihologice. Nu în ultimul rând, opera sa mai are o calitate evidentă de la primele rânduri, aceea de a fi uşor de citit. Indiferent ce roman îţi cade în mână, se poate citi de la început până la sfârşit fără a avea nevoie să revii, trăsătură specifică scrierilor ce se încadrează în paradigma paraliterară. În general, textul literar al lui Drumeş a trecut cu succes proba timpului tocmai prin accesibilitatea, tonul umoristic şi cursivitatea lecturii, cât şi graţie personajelor memorabile pe care le-a construit.

Literatura şi paraliteratura sunt două concepte aflate în strânsă legătură. Paraliteratura nu este cu totul diferită de literatură, ci ,,îi împrumută aspectul, aparenţa, îi preia sistemul general de expresie, scriitura, formele sub care se manifestă, de la romane până la teatru ori eseuri, făcând uz de aceleaşi mijloace retorice, legi de compoziţie şi construcţie”8. Fireşte că literatura de consum nu este deloc de neglijat, ea face parte din universul cotidian şi este o însoţitoare a cititorului în toate etapele devenirii sale intelectuale, de la faza copilăriei, când se împrieteneşte cu lecturile copilăriei – paraliteratura deschizând accesul către adevărata literatură – până la maturitatea sa, când devine conştient de posibilitatea alegerii unei aşa-zise ,,degradări intelectuale”, deschizând un roman poliţist, de pildă. Acele lecturi ale copilăriei, unde încadrăm şi romanul drumeşian Elevul Dima dintr-a şaptea, cu un notabil succes la public, sunt reale lecturi funcţionale, ,,preparatoare pentru marea literatură, activităţi care creează uzajul şi necesitatea lecturii în general”9.

De ce este Mihail Drumeş considerat un scriitor de literatură de consum? În primul rând, creaţiile sale s-au bucurat de o popularitate ce nu poate fi contestată, iar acest lucru s-a menţinut de-a lungul timpului, nu a fost un autor citit intens numai într-o anumită perioadă. De asemenea, tirajele impresionante, reeditările volumelor sale arată impactul pe care l-a avut literatura sa, astfel încât ,,cărţile lui Drumeş au fost adevărate best-seller-uri”10 chiar şi în anii ’60-’80, când deja nivelul literaturii propriu-zise atingea un nivel ridicat.

Romanele lui Drumeş urmează formulele specifice romanului de consum, iar acest lucru este cât se poate de evident încă de la primele pagini. Cu o frazăscurtă, dinamică, un ton uşor umoristic şi personaje construite astfel încât cititorul să se poată identifica uşor cu ele, Drumeş îşi garantează succesul la public. Şi azi. Însuşi scriitorul afirma că Invitaţia la vals ,,se citeşte cu interes crescând la orice vârstă şi de către orice categorie de oameni, de la profesorul universitar până la vatmanul de tramvai”11. Şi, într-adevăr, adeziunea marilor mase de cititori este certificată. În fond, chiar şi în rândul cititorilor avizaţi, poate exista o,,răzvrătire” asumată, atunci când aceştia se îndreaptă spre o lectură de plăcere.

Deşi a ocupat statutul unui scriitor popular, Drumeş a reuşit să iasă uneori din tiparele acestui gen de literatură. În general, romanul popular are o structură deja configurată şi trebuie să îndeplinească orizontul de aşteptare al cititorului, însă romanul drumeşian cunoaşte inovaţia. ,,Drumeş a reuşit să introducă unele dintre fantasmele sale livreşti, să creeze trame romaneşti ceva mai complexe decât cele tradiţionale şi, mai ales, să găsească un tipar narativ personal, lesne de identificat şi, în acelaşi timp, suficient de lipsit de pretenţii”12. De asemenea, el intuieşte şi alte elemente subtile precum problemele de conştiinţă, sinuciderea sau transformarea intelectuală, însă şi acestea au o altă finalitate sau un alt scop decât cele întâlnite în romanul cult. ,,Probabil, ştiind că a folosit «cărămizi» de care s-au servit şi romancierii din cealaltă paradigmă literară, scriitorul însuşi nu observa diferenţa dintre aceste două tipuri de literatură, având impresia că scrie roman cult”13.

1 Nicolae Pop, Perimetru sentimental. Dialoguri cu scriitori olteni, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1980, p. 138.

2 Dicţionarul general al literaturii române, C-D, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 762.

3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 932.

4 Paul Cornea, Regula jocului. Versantul colectiv al literaturii. Concepte, Convenţii, Modele, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, p. 73.

5 Ioana Drăgan, Romanul popular în România. Literar şi paraliterar, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, p. 18.

6 Răzvan Voncu, Mihail Drumeş şi strategiile romanului de consum, în Mihail Drumeş, Invitaţia la vals, Bucureşti, Art, 2010, p. 18.

7 Florea Firan, Profiluri şi structuri literare. Contribuţii la o istorie a literaturii române, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1986, p. 282.

8 Drăgan, op. cit., p. 14.

9 Ibidem., p. 26.

10 Voncu, op. cit., p. 11.

11 Nicolae Pop, op. cit., p.139.

12 Voncu, op. cit., p. 16.

13 Ibidem.