– Cum mi-ar sta mie, dle Pătrăşconiu, să accept presupoziţia flatantă, dar neadevărată a întrebării dvs.? Realitatea este că nu sunt nici filozof (deşi reflectez în chip natural la unele chestiuni de etică, de epistemologie sau de teorie politică), nici cineast (chiar dacă, lucrând la România neîmblânzită, am învăţat enorm despre cum arată şantierul unui film). Prefer să vă răspund altfel.

Ştiţi care e unul dintre lucrurile la care m-am gândit mult în anii din urmă? La diferenţa dintre felul în care ia naştere un film şi felul în care ia naştere o operă literară, plastică sau muzicală. La tipul de efort creator presupus de fiecare dintre aceste arte. Un roman, dacă ne gândim, are întotdeauna un singur autor. Romancierul decide cum se cheamă cartea, câte pagini are, în ce ordine intră în scenă personajele, cum se deapănă intriga, ce tăietură stilistică au frazele, în ce deznodământ se varsă întreaga poveste. Pe ogorul său artistic, scriitorul e un stăpân absolut. Nu altfel stau lucrurile în cazul picturii. Un tablou este, de la un capăt la celălalt, creaţia unui singur om, a unui singur individ. Pictorul decide ce pânză foloseşte, pe ce şevalet o fixează, cum amestecă culorile, cum dispune umbrele, în ce echilibru compoziţional stau diferitele elemente ale tabloului, ce nume va purta, la sfârşit, întreaga lucrare. Tot astfel se întâmplă, nu mai e nevoie să spun, în cazul muzicii. Compozitorul hotărăşte de unul singur câte minute va avea piesa pe care o scrie, ce motive şi teme dezvoltă aceasta, în ce tempo curg notele, pentru ce instrumentişti e scrisă partitura, ce tip de emoţie (bucurie, melancolie, seninătate, entuziasm, disperare) trebuie să depună bucata muzicală, odată cântată, în sufletul ascultătorului.

Ei bine, cu exemplele de mai sus în minte, gândiţi-vă cât de diferit arată lucrurile în bucătăria unui film! La sfârşitul oricărui lungmetraj, vedem o listă enormă de persoane care, într-un fel sau altul, au contribuit la realizarea sa. Vechi sau nou, documentar sau artistic, bun sau prost, orice film defilează dinaintea noastră cu această trenă auctorială debordantă; un cearşaf nesfârşit de nume, o înşiruire onomastică fluvială. Mi se va spune, desigur, că nu toate persoanele de pe acea listă sunt la fel de importante. Că patru-cinci inşi au foarte multă putere, în vreme ce restul respectă o linie de acţiune trasată de alţii. Mi se va spune, de asemenea, că, în cazul aşa-numitului film de autor, regizorul are o autoritate aproape monarhică şi că poate oricând să exclame, ca un Ludovic al XIV-lea al cinematografiei, „Le film, c’est moi“. Sigur, asemenea nuanţe merită făcute. Dar diferenţa, în tot ce are ea mai important, rămâne: la un roman, un tablou sau o simfonie lucrează un singur om; la un film lucrează mai mulţi oameni. În literatură, pictură sau muzică, arta e ectoplasma unui singur suflet, proiecţia unei singure individualităţi; filmul este o creaţie colectivă.

Rezultatul? Ei bine, rezultatul este unul la care am tot meditat cu ocazia proiectului România neîmblânzită. Dacă în cazul unui roman (sau al unei picturi, sau al unei piese muzicale), toate meritele şi scăderile produsului final sunt legate de numele unui singur om, în cazul unui film lucrurile arată ceva mai nebulos. Nu e clar cine ce merite are, nu e clar cine ce vinovăţii are. Sau, ca să fiu mai precis, reuşita extraordinară a unui membru al echipei se răsfrânge şi asupra celorlalţi, după cum eşecul notabil al unuia se distribuie pe umerii tuturor. Ca să vă dau un exemplu, coloana sonoră din România neîmblânzită este originală şi a fost scrisă, anume pentru filmul nostru, de o englezoaică extraordinar de talentată. Oricine a văzut documentarul a putut remarca câtă descărcare de frumuseţe e în această muzică, ce artilerie de şarm a pus la bătaie compozitoarea Nainita Desai. Unele piese sunt dramatice, cu o percuţie nemiloasă, adaptată perfect scenelor violente; alte piese sunt delicate, suave, caligrafiate parcă pe boabe de orez. Unele melodii, grandilocvente, wagneriene, fac pereche cu panoramele din Carpaţi şi Delta Dunării; alte piese, „camerale“, însoţesc cadrele mai strânse, imaginile de detaliu, microscopia presupusă de anumite scene. Una peste alta, coloana sonoră e o reuşită nemaipomenită, care sper că va avea un destin şi dincolo de asocierea cu filmul. Dar ce merit am eu pentru această muzică? Ce merit au regizorul şi ceilalţi membri ai echipei pentru felul în care a ieşit coloana sonoră? Putea foarte bine să fie un eşec. Sau o reuşită mai modestă. Faptul că muzica sună grozav a tras în sus întregul film, tot aşa cum l-ar fi tras în jos, în caz de eşec. Şi aşa se întâmplă cu toate componentele unei creaţii cinematografice: regie, scenariu, imagine, sunet, montaj etc. Fiecare munceşte după puterile şi ambiţia lui, iar rezultatele sunt puse laolaltă într-un produs unic, unde părţile bune le trag în sus pe cele proaste, iar părţile proaste le trag în jos pe cele bune. Ceea ce numim valoarea unui film este media la care se stabilizează acest complex joc de plusuri şi minusuri. Iar observaţia e cu atât mai valabilă în cazul unui film documentar – de vreme ce, într-unul de ficţiune, totul se turnează într-un mediu aşa-zicând artificial, unde mâna forte a regizorului poate controla mai strict întregul efort.

– Unde se găseşte România neîmblânzită? Nu întreb într-un sens comercial...

– Este o întreagă dispută, între specialişti, cu privire la ceea ce înseamnă noţiuni precum „pădure virgină“, „sălbăticie“, „semi-sălbăticie“ ş.a.m.d. Ca în toate domeniile, terminologia proliferează şi aici cu o anumită lipsă de umor. Un răspuns tehnic ar suna, totuşi, cam aşa: România neîmblânzită e în toate acele puncte de pe hartă în care oamenii ajung mai greu sau deloc. Acolo unde accesul dificil a făcut imposibile turismul (de orice fel) şi exploatarea (fie şi măruntă). Un răspuns mai destins ar suna, probabil, aşa: România neîmblânzită este peste tot unde natura e lăsată, cât de cât, să-şi dea în petic. Să respire liberă, să-şi administreze singură ecosistemele, să-şi exfolieze splendoarea.

– Vă aşteptaţi să fie un aşa de mare succes? Nu întreb dacă vă doreaţi...

– România neîmblânzită este, într-adevăr, unul dintre cele mai populare filme documentare (româneşti sau străine) intrate în cinematografele autohtone în ultimii 30 de ani. Dacă mă aşteptam? Vă mărturisesc, cu toată modestia, că da. Întâi, pentru că un astfel de film nu se mai făcuse la noi (mai cunoaşteţi vreun lungmetraj de cinema despre natura din ţara noastră?). Apoi, pentru că ştiam ce campanie publicitară viguroasă pregăteşte compania ce se află în spatele proiectului (Auchan România).

Dar la aceste două argumente aş adăuga şi unul mai general. În ultimele decenii, cultura română a acumulat o tradiţie tot mai impozantă a filmului de autor. Sunt deja 20 de ani de când, în mod sistematic, peliculele de artă de la noi ajung la festivalurile cele mai glamoroase, câştigă premii (inclusiv Palma de aur, la Cannes), entuziasmează critica, fac şcoală. De obicei, aceste producţii sunt însă minimaliste (fără muzică, fără efecte vizuale, fără imagine tratată calofil, fără joc actoricesc apăsat, fără replici scânteietoare etc.) şi mizerabiliste (poveşti sumbre, limbaj licenţios, decoruri de mahala etc.), ceea ce face ca publicul obişnuit din ţară să nu le guste. Oamenii se mândresc, desigur, cu succesele lor internaţionale, dar puţini dau în brânci să le vadă. Prinşi între oferta hollywoodiană (plină de plusuri şi minusuri) şi oferta autohtonă mai nouă (plină şi ea de plusuri şi minusuri), cinefilii preferă, adeseori, să stea acasă. Sau să aştepte un alt tip de film, să jinduiască după o ofertă cinematografică nouă. Cred că această dorinţă de altceva, tot mai consistentă în ultimii ani, e o explicaţie şi pentru succesul de casă pe care, în 2018, l-au avut Moromeţii 2 şi România neîmblânzită. Oamenii preţuiesc toate tipurile de filme, dar vor să mai vadă şi altceva decât lucrurile cu care s-au tot obişnuit, vor să ştie că mapamondul nu se reduce la vile americane somptuoase (în care oamenii se măcelăresc cu mitraliera) şi la garsoniere mizerabile din Vaslui (unde bătrânei trişti îşi numără banii de medicamente).

– România neîmblânzită e un film cu un buget spectaculos. De ce merită să investeşti atâţia bani într-un film? Întreb pentru un prieten, nu pentru mine, căci eu am văzut de vreo 5-6 ori acest documentar, şi spun că merită!

– Când o personalitate ca Oana Pellea îţi spune că filmul i se pare „divin“, nu ai cum să simţi că ţi-ai pierdut vremea. Când un intelectual îndeobşte măsurat ca Emil Hurezeanu îţi trimite o scrisoare înaripată şi îţi zice că documentarul e „o realizare magistrală“, nu poţi să te uiţi în urmă şi să regreţi efortul. Când oameni de toate vârstele şi condiţiile îţi spun că au văzut filmul de mai multe ori, că au plâns, că o anumită secvenţă le-a rămas ştanţată în minte, că au recomandat documentarul în stânga şi în dreapta, toată cazna e răsplătită.

– Care parcurs apreciaţi că a fost mai bun pentru acest film: cel naţional sau cel internaţional?

– Dincolo de România, filmul a fost deja proiectat în peste 20 de ţări – din Statele Unite în Indonezia, din Africa de Sud în Finlanda, din Olanda în Columbia, din Estonia în Afganistan. În Marea Britanie, una dintre proiecţii a fost găzduită de prestigioasa BAFTA (The British Academy of Film and Television Arts). În Cuba, documentarul a fost difuzat la una dintre televiziunile publice. Un festival din Peru a programat filmul de şase ori (inclusiv la Cusco, oraş alpin aflat la o altitudine de 3400 de metri, fostă capitală incaşă), în vreme ce un festival din Japonia a organizat şapte proiecţii (la Tokyo, Kyoto, Hiroshima şi Fukuoka). La Amman, pe 19 septembrie 2018, România neîmblânzită a deschis a 30-a ediţie a Festivalului de Film European din Iordania. În Bosnia şi Herţegovina, prin oficiul extraordinarei noastre misiuni diplomatice de acolo, peste 500 de elevi bosniaci au văzut documentarul, într-o serie de proiecţii organizate la Sarajevo şi în alte câteva oraşe.

Sunt, apoi, premiile internaţionale pe care, încet-încet, pelicula le strânge. În iunie 2019, ne-am văzut distinşi la Deauville Green Awards (un festival unde concurează, în fiecare an, sute de producţii cu un pronunţat mesaj moral), iar o lună mai târziu am avut bucuria să căpătăm un premiu la NaturVision, în Germania (acesta fiind, la nivel mondial, unul dintre cele mai profilate festivaluri de film documentar despre natură).

Dacă asemenea galoane sunt mai importante decât reuşitele naţionale? Nu mă încumet să compar. Şi unele, şi altele ne bucură mult.

– Apropo: România neîmblânzită de cine/ de ce?

– N-aş face hermeneutica titlului. El înseamnă, pur şi simplu, România naturii de dincolo de oraşe, România plantelor şi animalelor, România stihiilor. Nimeni nu a dorit să transmită, prin această sintagmă, un mesaj subtil.

Nu vă ascund, de altfel, că lista de titluri imaginate de noi a avut, la început, aproape 60 de intrări. Documentarul putea foarte bine să se numească altfel. Cele mai multe propuneri (în jur de 50) îmi aparţineau, restul venea de la ceilalţi membri ai echipei. Unele titluri erau poetice, vibrante, cu un focos liric menit să explodeze pe afişul filmului. Altele erau mai cuminţi, mai pedestre, cu ambiţia de a trimite cât mai descriptiv la ce conţine documentarul. Din totalul de 60 de propuneri, 50 au picat extrem de repede. Apoi, încă opt. Bătălia adevărată s-a dat, la final, între două titluri: unul foarte expresiv, dar care nu includea în compoziţia sa cuvântul „România“, şi unul ceva mai puţin păstos, dar care conţinea acest cuvânt. Şefii companiei Auchan au decis, după câteva săptămâni de reflecţie, că numele ţării era important în titlu, aşa că am rămas la varianta ştiută.

Cineva m-a întrebat la un moment dat de ce n-am recurs la mai simplul „România sălbatică“, după modelul atâtor şi atâtor filme despre natură. Şi, într-adevăr, catalogul cinematografic universal este plin de titluri care trăiesc din simplitatea robustă a acestui cuvânt: Spania sălbatică, Brazilia sălbatică, India sălbatică etc. Adevărul este însă că „România sălbatică“ nu s-a aflat nici măcar în lista iniţială cu 60 de propuneri. Întâi, tocmai pentru că ar fi fost mult prea banal. Apoi, pentru că, în limba română, cuvântul „sălbatic“ are o semantică bogată, nu toate conotaţiile fiind liniştitoare.

– Ar fi bine sau ar fi păcat să fie îmblânzită?

– Eu cred în blândeţe. E bine ca oamenii să devină cât mai blânzi, să lepede treptat solzii animalităţii. Cât despre natură, socot că ei îi stă tot atât de bine sălbatică, pe cât îi stă omului bine să fie îmblânzit, cizelat, domolit de civilizaţie. Evident că, dacă este să reflectăm mai în adâncime, realizăm repede că orice elogiu adus sălbăticiei naturale trebuie să cunoască nişte limite. Fiarele pădurii îşi pot face rău unele altora, după cum ele îi pot face rău omului. Dar vă propun să nu abuzăm de subtilitate. Vă propun să rămânem la această imagine generală a separării puterilor în cosmos: oamenii cu blândeţea, vietăţile cu sălbăticia. Oamenii cu bunătatea şi înfrânarea, necuvântătoarele cu forţa. Unii, afirmându-se prin reţinere şi autoşlefuire, celelalte, prin descătuşare. Fiecare, deci, cu halca lui de univers.

– Există lumea omului şi există lumea naturii. Nu le-aş amesteca, pentru că ajungem să alunecăm pe cuvinte şi să ne înglodăm în confuzii. Personal, nu aş filozofa mai mult decât am făcut-o deja.

– Este nevoie de bani (aparatura costă, deplasările costă, totul costă) şi este nevoie de profesionişti (adică de talente exersate, de oameni care au drept meserie zilnică filmul documentar despre natură). Dacă bani putem admite că se mai găsesc, cu profesioniştii e o discuţie mult mai complicată.

Nu-i aşa că aţi întâlnit şi dvs. oameni care regretă că filmul România neîmblânzită nu e făcut de români, de valahi de-ai noştri? Trebuie să recunosc că eu, ori de câte ori am auzit această întâmpinare (formulată fie cu năduf, fie acuzator), m-am umplut de amuzament. Întâi, pentru că sunt destui români care chiar au avut o contribuţie importantă la documentar. Marius Chivu, filologul care a tradus scenariul din engleză în română, nu e londonez. Victor Rebengiuc, vocea uneia dintre cele două versiuni ale peliculei, nu s-a născut la Bristol. Sunetiştii studioului în care domnul Rebengiuc şi-a înregistrat vocea nu sunt englezi. Biologii care au verificat acurateţea informaţiei ştiinţifice puse la bătaie de film sunt din Cluj şi Bucureşti. Destule dintre deciziile strategice privitoare la film (de pildă, cum trebuie să arate mesajul din final) au fost luate în România. Zecile de persoane (ecologişti, cercetători, documentarişti, călăuze) care au ajutat cameramanii englezi pe teren nu au fost importate de peste Canalul Mânecii. Eu însumi, dacă îmi permiteţi să mă adaug pe listă, vorbesc mai curând munteneasca decât British English. A ignora munca tuturor acestor oameni este aventuros. Ei sunt români, au muncit considerabil, efortul lor nu poate fi şters cu buretele.

Dar răspunsul adevărat la întâmpinarea cu filmul „făcut de străini“ e altul, iar el are legătură cu ceea ce mai sus am numit profesionişti, talente exersate. Îşi imaginează cineva că documentarele despre natura din Vietnam sunt făcute de vietnamezi? Sau că cele despre Columbia sunt făcute de columbieni? Sau că documentarele despre Bulgaria sunt realizate la Sofia? Ideea că fiecare naţiune îşi face filmele ei este comică şi ţine nu doar de ignoranţă, ci şi de o fudulă prejudecată naţionalistă (sindromul „fiecare cu bătătura lui“).

Adevărul e că, în această lume, numai câteva popoare au o tradiţie zdravănă a filmului documentar despre natură. Sunt americanii, sunt englezii, sunt francezii, poate încă şi alţii. Ce înseamnă o tradiţie zdravănă? Înseamnă o comunitate de sute de oameni care numai cu aşa ceva se ocupă de dimineaţa până seara şi din ianuarie până în decembrie. Înseamnă zeci sau sute de documentare lansate în fiecare an. Înseamnă catedre de profil la universităţile de film. Înseamnă decenii de continuitate. Înseamnă existenţa mai multor şcoli de gândire despre cum trebuie să arate un film documentar despre natură. Înseamnă oameni care, de tineri, au descoperit că sunt pasionaţi de sălbăticie şi au văzut mii de filme de gen, au avut maeştri, au experimentat. Înseamnă case de producţie numeroase, care concurează între ele. Înseamnă că peliculele sunt în mod sistematic recenzate şi premiate. Înseamnă, în fine, că oricine vrea să facă un documentar bun despre natură apelează în mod instinctiv la tine, nu la altcineva. Ei bine, trebuie spus că, dacă îţi iubeşti ţara şi vrei s-o pui în vedetă, apelezi la profesionişti veniţi din asemenea culturi, nu la o mână de vâlceni entuziaşti. Un film nu se face cu bune sentimente, ci cu profesionalism. Se lucrează cu pricepere, nu cu mâna la inimă. Cu meseriaşi, nu cu elanuri tricolore. Evident, ar fi o mare eroare să sugerăm că în România nu există profesionişti izolaţi, oameni talentaţi şi care s-au format de unii singuri. Cu unii dintre ei am lucrat şi noi. Tot ce spun e că o comunitate precum cea de mai de sus, cu zeci de ani de tradiţie şi cu un întreg ecosistem cultural în jur, nu există. Din păcate.

– România neîmblânzită are defecte (pe care i le ştiu mai bine decât oricine) şi calităţi (pe care, de asemenea, le pot numi cu uşurinţă). O calitate esenţială este, poate, echilibrul compoziţional. Filmul are o dimensiune ştiinţifică (informaţii despre mamifere, păsări, peşti, reptile, insecte, plante), o dimensiune artistică (imagini, muzică, o naraţiune cu alură literară) şi o dimensiune morală (apelul, implicit pe parcursul întregului film şi explicit în minutele de final, la grijă ecologică). Meritul lui Tom Barton-Humphreys, regizorul şi scenaristul României neîmblânzite, este că a aşezat în cumpănă aceste componente ale documentarului, astfel încât niciuna dintre ele să nu prevaleze fatal asupra celorlalte. Filmul nu e mai degrabă ştiinţific decât artistic şi nu e mai degrabă moral decât ştiinţific. Te amuzi, te informezi, te îngrijorezi – toate în aceeaşi măsură.

– De ce sunt aşa de puţini oameni în film? Sau sunt aşa, de fapt? Aşa de puţini, vreau să spun...

– Vă răspund scurt: filmul este despre mere, nu despre pere. Când o să facem un documentar despre societatea românească (iar nu despre natura din România), vă asigur că nu vom pierde prea mult timp cu secvenţe despre furnici, moruni şi acvile.

– Titlul documentarului nu are nicio conotaţie politică. Conţinutul documentarului, el, are unele implicaţii morale sau ideologice; dar nici acestea nu sunt direct politice.

– Vedeţi necesitatea unui film „în oglindă“: România îmblânzită?

– Nu ştiu dacă e nevoie de o asemenea replică. Ceea ce ştiu însă sigur e că românii ar trebui să se laude mai puţin cu natura în mijlocul căreia trăiesc şi mai mult cu civilizaţia pe care reuşesc să o dureze. Ce merit avem noi că pădurile din Munţii Carpaţi sunt pline de ecosisteme efervescente? Ce merit avem că Delta Dunării pulsează de viaţă? Ce merit avem că văzduhul e plin de păsări şi că apele mustesc de peşti? Nu ar fi prezumţios din partea oamenilor să asume vreun merit pentru toate aceste miracole ale naturii? România neîmblânzită există, este miraculoasă şi trebuie să ne bucurăm de ea, dar nimic din minunăţia ei nu poate fi trecut, ca merit, în contul nostru. Nu România neîmblânzită, adică natura, e lotul pe care trebuie noi să-l lucrăm, ci România îmblânzită, adică societatea. Şi nu vă ascund că aceasta e o mai veche durere a mea. Când vine vorba să se identifice cu ceva, să se prezinte dinaintea celorlalte naţiuni, să se fudulească niţel, românii se refugiază în râu şi ram. Ca şi cum ei au creat râul şi ramul şi ca şi cum, în materie de civilizaţie, ei nu au nicio izbândă de raportat. Eu socot că o naţiune matură îşi trece pe cartea de vizită nu vietăţile pădurii, ci marile sale victorii de civilizaţie: oraşe splendide, drumuri eficiente, moravuri blânde, o economie prosperă, curaj şi demnitate la vremea războiului, arte înfloritoare, ştiinţe înaintate, judecători drepţi şi doctori pricepuţi, şcoli conduse de pedagogi luminaţi, o viaţă politică liniştită, în care respectul pentru fiecare persoană umană în parte e garantat de legi, instituţii şi datini. Noi trebuie să începem să defilăm în lume şi cu România îmblânzită, nu doar cu România neîmblânzită. Aceasta din urmă este glorioasă cu de la sine putere şi e suficient să te duci în mijlocul ei şi să o filmezi, pentru a te alege cu un documentar reuşit. Întrebarea este ce facem cu România îmblânzită: există această Românie? O putem edifica în viitor? Ştim cum o vom face?