E singur. Vrea să nu pară afectat, dar nu poate. Priveşte în jur, iar goliciunea sufletească este îmbrăţişată de pustiul fizic în care se adânceşte tot mai mult. Mii de gânduri îl zbuciumă. Încearcă să uite, dar uitarea nu vine, copleşită şi ea tot de greutatea simţirilor care răpun, rând pe rând, minte, trup, suflet. Îi e teamă, pentru prima dată îi e teamă, dar nu de durere, ci de gândul de a nu mai simţi durerea pentru că atât timp cât simte, este conştient că trăieşte, chiar chinuit, dar trăieşte. Incapabil să facă un pas, zace în nesfârşita stare fără ca cineva să îl observe şi să-l... ajute, nu, mai de grabă să-l trezească. Îşi spune că nu este real ceea ce este în acel moment şi ar vrea să creadă, poate l-ar ajuta să îşi revină. Dar cum era înainte? Nu îşi poate aminti. Ce l-a făcut să atingă această stare? Nu găseşte răspuns. Totuşi, „trebuie să fie o cauză”, îşi zice singur, încercând să se convingă că dacă a fost şi altfel, înseamnă că această stare este nouă şi, în consecintă, trecătoare. Grav era să fi fost aşa dintotdeauna şi, deci, pentru totdeauna, dar nu, ştie sigur că tot ceea ce i se întâmplă e cu totul nou şi că starea anterioară, oricum ar fi fost ea, a fost şi asta contează; chiar dacă nu poate fi recâştigată, o alta, în schimb, poate să îi ia locul şi să-l readucă la viaţă. Da, să-l readucă la viaţă, căci acum nu e cu nimic mai mult decît un mort şi totuşi cu nimic mai puţin decât un viu.

Captiv între a fi şi a nu fi, ceva înlăuntrul său se zbate şi nu îi permite nici lui să renunţe. Înmărmurit stă în continuare, iar timpul pare că vrea să compenseze lipsa lui. Şi orele curg în totala ne-mişcare. Cu toate acestea, faptul că e încă raţional nu poate fi decât un semn bun, îşi spune, măcar i-a rămas conştiinţa de sine. Cel mai mare coşmar al său prinde viaţă, devine prizonier între două lumi, fără ca vreuna să îl absoarbă definitiv, zbătându-se fără să se zbată, urlând de durere fără să urle, prăbuşindu-se fără să se prăbuşescă. E o stare mult peste ceea ce şi-a închipuit vreodată, e peste putinţă, şi totuşi este. Cu o ultimă forţare, încearcă să nege, ca şi cum negarea l-ar ajuta să depăşească momentul, păstrând nealterată legătura sa cu realitatea trăită până acum, o realitate în aparenţă, dar care îi conferise certitudine şi siguranţă. Se teme că o să se piardă, se teme de orice ar putea însemna sfârşit.

Dependentă sau indusă de sine, durerea se transformă în chin; fără scăpare, raţiunea devine prizoniera propriei creaţii, gândul născut de ea o face să se auto-renege. Din nimic născut, gândul acesta îl acaparează cu totul, iar realitatea pe care i-o induce este una supraraţională, dându-i senzaţia că, pentru el, s-a terminat, iar orice împotrivire este zadarnică. Nu are putere să mai lupte şi se lasă în voia sorţii, prizonier fără scăpare unei stări neînţelese şi ultime, tremurând de prea mult, prea mult să mai poată continua.

„Să-mi fie acesta sfârşitul? Nu mă mai simt, sunt străin faţă de propriul trup, şi totuşi simt mai multă durere decât îmi este permis să simt, fără ca ea să îmi fie fatală. Nu ştiu unde sunt, dar ştiu că sunt, cel puţin pentru acum. Sunt...dar sunt pierdut”. Cu toată fiinţa sa se înclină în faţa unei stări iminente, starea cea din urmă, cea care îl va controla de acum întru totul, iar el nu se mai poate opune, asumându-şi ceea ce va să vină. Mai singur ca niciodată, nu are pe nimeni cu care să împărtăşească acest moment, e doar el, cel puţin aşa crede. Nici nu îndrăzneşte să spere, vrea doar să se termine, atât; dorinţa lui de a simţi până la capăt s-a împlinit, dar cu ce preţ, simţirile ultime sunt prea greu de suportat, mai greu decât îşi imaginase. Răpus, o ameţeală îl cuprinde, cu toată fiinţa lui tremură de neputinţa ce îl chinuie de minute întregi...sau ore...sau zile...nu mai ştie, timp şi spaţiu s-au contopit pentru sine şi întru sine, deşi abia într-un târziu îşi dă seama, ceea ce îl face să se prăbuşească.

„Nu mai e mult”, îşi zice, „se va termina curând ”. Sunetul căzăturii sale îi atrage atenţia, după atâta linişte, aude sau mai bine zis, se aude, cum cade iar şi iar. „E un sfârşit fără sfârşit”, temător îşi zice. Nu îl mai doare sau nu mai e în stare să simtă, nu ştie, şi parcă respiră uşurat. Se aştepta, de această dată noua stare nu îl mai surprinse, nici nu avea cum când toate semnele îi prevesteau sfârşitul. Da, sfârşitul, pentru că este convins că nu mai există pentru el cale de întoarcere. Tot ce a fost să fie a fost, de acum formează trecut. Şi acceptă că aşa stau lucrurile, că nu mai are posibilitatea de a schimba ceva, îmbrăţişând starea ce avea să vină, fără să-şi impună sau
să-şi dorească, ci pur şi simplu.

Zăcând, conştient în inconştient, se desprinde de el, acela de altădată, dobândind încetul cu încetul liniştea. Legătura nemijlocită dintre el-prezent şi el-trecut se rupe, lăsând loc alteia, celei care se supraordonează tuturor, regăsindu-şi sinele. Agasat de chinul în care căzuse, nu realizează că, la nesfârşitul şir de întrebări ce-l măcinaseră, primeşte răspunsuri, mai mult sau mai puţin dorite, mai mult sau mai puţin adevărate, dar cineva sau ceva îi aduce pe nesimţite liniştea mult dorită. În deplina ne-mişcare, surprinde mai mult decât credea că poate, îşi surprinde propriul sfârşit; se întoarce către sine, se ascultă aşa cum nu a mai făcut-o până acum, e atent la orice simţire, la orice sentiment care-l încearcă. Gândul cel din urmă îl convinge că acesta este firescul. Nu are pe nimeni aproape şi totuşi nu mai este singur.

„Era atât de simplu”, îşi zise, „poate cu mult prea simplu. A fost suficient să vreau, atât de simplu”. Realizează că s-a pierdut în plan material, dar nicio tresărire nu are, niciun gând negru nu îl mai poate cuprinde pentru că a găsit ceea ce întotdeauna şi-a dorit: pe sine. Şi asta e tot ceea ce contează, deşi o viaţă căutase cu atâta ardoare să dezlege mistere încât îşi transformase propria existenţa într-unul: uitase de sine. „A fost nevoie să mor să pot fi mai viu ca niciodată”, ironic îşi zice, „m-am regăsit după ce am renunţat la mine, m-am împlinit după ce m-am pierdut. Îmi sunt suficient mie însumi pentru că, într-un mod bizar, am făcut pace cu cel mai mare duşman al meu: EU”.

Ascultă ca până nu demult, dar de această dată nu liniştea surdă o aude, ci calmul gândului care-i răspunde chiar înainte ca el să formuleze o întrebare şi asta îl bucură. Cel din urmă gând îi devine mentor, se lasă purtat, fără teamă, descoperind ceea ce până nu demult îi fusese interzis; cade într-o nesfârşită contemplare, neputând vreodată să-şi epuizeze sursa, mereu disponibilă şi accesibilă. E liber mai mult decât libertatea îi poate permite, iar această certitudine nu-i mai este dată de simţuri; depăşindu-şi propriile limite reuşeşte să perceapă realul chiar peste evident, atingând însăşi natura lucrurilor. Nu percepe doar aparenţa, piedică până nu demult, ci însăşi esenţa, starea primară, naturală a lucrurilor, ghidat doar de gândul pur, în mod nemijlocit, direct, nedeterminat de simţuri, nici măcar de raţiune, ci doar de sine. Îmbrăţişându-l pe sine, întru totul, se auto-depăşeşte, fără să-şi impună, fără măcar să-şi dorească, ci doar intuitiv.

Dualităţile interior-exterior, real-aparent, simţuri-intelect se contopesc fără să se respingă şi îl fac să recupereze ceea ce credea că a pierdut pe vecie, fiinţa întru fiinţă, nelimitată însă de el sau pentru el, atât de disponibilă şi, totuşi, atât de greu cunoscută. Relaţia el-sine regândeşte însăşi fiinţa, chiar dacă ea nu-i poate fi apropriată, ci doar atinsă prin simpla contemplare; descoperind sine-le l-a determinat, în fapt, să se descopere, să se cunoască în absolut, dovedindu-şi că este cu mult peste ceea ce aparent era, cu mult peste ceea ce credea că este.

Nu intenţionat a ajuns aici, nici nu avea cum, în lumea aparent-reală nu îi era accesibil, îi era interzis. Se construieşte o identitate între el şi sine, o identitate care nu doar acceptă diferenţa între cei doi, dar o şi impune. El este identic cu sine în măsura în care fiecare permite celuilalt să fie, formând împreună un întreg. Nu sunt două lucruri distincte, nu sunt două părţi ale aceluiaşi lucru, sunt unul şi acelaşi, identici şi distincţi în acelaşi timp, suficienţi unul altuia, insuficienţi separaţi. Acest fapt vine neconstrâns, liber de orice dorinţă de impunere, liber pentru că înţelege ce este într-adevăr libertatea:el şi sine, disponibil unul altuia, dependenţi şi independenţi în acelaşi timp. Situată în afara posibilului, relaţia capătă de fiecare dată sensuri noi şi ne-limitate, a cărei transparenţă se reflectă în realul ca real şi nu realul-aparent. Depăşind ordinea normal-impusă a lucrurilor, aceasta pare i-reală, dar autentică în toată plenitudinea sa, unică, perfectă şi nealterată, nelimitată şi, mai ales, nemijlocită, ceea ce îl face să afirme cu tărie:

„DE AICI ÎNCEPE TOTUL!”