| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Alexandru CazacuDunga zorilor Cele mai amare zile sunt acelea când în toţi ceilalţi cauţi aproapele şi în tine găseşti mereu străinul iar toate zgomotele se relevă asemeni acordurilor unui saxofonist aflat în liftul ce urcă şi coboară pe faţada unui zgârie-nori din centru metropolei Cele mai amare zile sunt cele când partea vieţii noastre ce am dăruit-o altora ar vrea să se întoarcă înapoi şi fiecare gol de uşă şi fiecare ochi de fereastră îţi măsoară nemilos descreşterea iar dunga zorilor roşu-alburie este o panglică pe care copii din cartierele favela au învăţat să o atingă şi să o mânuiască precum cuţitul cu buton şi automatul Uzi Fericirea în Est Trebuie să ai şansa de a te îndrăgosti măcar o singură dată în luna Decembrie când dimineaţa plânge de bucurie cu vrăbii la ferestrele muzeului răsăritean şi toate hărţile minuţios detaliate nu mai au nici o legătură cu faţa locului ce te priveşte dincolo de masca ei de zăpadă nerăbdătoare să-ţi spună cum încrederea este cel mai tezaurizat patrimoniu orice fel de experiment are doar forma experimentului nu şi gustul său iar visele sunt partea lipsită de sunet a cuvintelor neolatine unde se cuibăresc şi paseim şi avangardă ca sub vraja unei pelicule rulate în buclă ce se percepe din ce în ce mai altfel unde arenele cu greu tolerează victorii importante iar ceea nu se poate dovedi se transformă în Saturnalii unde fiecare pas înainte sau înapoi este o formă de exil şi cum adesea surâsul tău e de-ajuns să cumpere toate plecările Leşul zilei de mâine Straturile amintirii prin care una anume îşi face loc săpând în peretele celorlalte asemeni galeriei contelui de Monte Cristo în aerul acestei amiezi cu miros de cameră de oaspeţi în stil seccesion unde adevărul se poate îndura ca o jupuire de viu printre pereţi în care iedera şi-a înfipt rădăcinile iar muzica ce-ţi pare că o auzi de pe holuri seamănă tot mai mult cu răsuflarea noastră Razele soarelui absorbite de gletul vechi al caselor mângâie cu parcimonie acoperişurile din tablă când ora cinsprezece treizeci fumegă departe şi vezi leşul zilei de mâine căzut pe asfalt ca şi cum cineva i-ar fi desenat conturul cu creta când eşti sigur că periferia poate fi un bun laborator social întorcându-ne unul din braţele altuia ca dintr-un înconjur al lumii peste fâşia reavănă de pământ ce ne ţine în spate şi se lasă bătătorită doar ca să nu fie singură Room number 132 Camera mică şi curată a hotelului de lângă aeroport oricând pregătită pentru unhappy-end-uri când peisajul zărit prin geamul puţin rabatabil vrea şi el să rănească printre fuioarele aburilor ce ies din asfalt şi se întind ca nişte braţe lungi de femeie şi crack-ul semnelor de circulaţie în intersecţia de vis-ŕ-vis precedând cifrelor în bursa de valori cu indicii rulând pe televizorul dat pe silence şi Iepurele lui Dürer parcă mai stăpân pe el ca niciodată în rama atârnată deasupra patului şi dimineaţa soseşte înveşmântată în mătăsuri vişinii şi chipul în oglinda îngustă încercând să împrumute câte ceva din chipurile întâlnite ieri şi trepidaţia mini-barului aproape gol cum ritmul convulsiv al neîntâmplărilor aici la numărul 132 unde acum suferinţa este limpede şi încrederea tulburată de veninul stors din toate întrebările când sms-ul primit de la tine mă anunţă că trăim doar pentru a renunţa treptat la convingeri O masă la Caffé Florian Voi rezerva o masă la Caffé Florian cu zece ani înainte şi voi aştepta tencuindu-mi pereţii cu scrisori ce mi-ar fi plăcut să le primesc de la tine privind toamna oraşele de câmpie din ale căror grădini se ridică ceţurile ca dintr-o lagună Clipocitul apei în zilele ploioase de vară pe străzile crude ale provinciei am să-l asemăn cu cel al valurilor biciuind lemnul gondolei Primăvara în parcurile din centru voi crede că sunt în loggia unui palat înfloritor ce foarte încet se scufundă Ceremonia carnavalului am s-o găsesc în toate despărţirile capricioase ce se întâmplă iarna Cu Anonimul Veneţian îmi voi închide mereu seara iar zgomotele unei campanile nevăzute îmi va găsi şi săgeta inima aşa cum crengile copacilor lovesc în creştere ferestre închise Voi rezerva o masă la Caffé Florian cu zece ani înainte Per che deve piangere? Săgeţile minuscule ale fulgilor de zăpadă înţepând dureros pomeţii obrajilor arzând de mândrie şi teamă O mauvaise conscience în fiecare cuvânt mai protocolar decât ar fi putut să fie vreodată sub lumina multicolor colorată a reclamelor către ora închiderii de pe ziduri, panouri şi autobuze care îţi pare că pâlpâie asemenea semnalelor de ieşire din dană a navelor lângă trecătorii grăbiţi ferindu-ne şi ferindu-se între ei sub ecoul unui bun rămas propagându-se şi acoperind ca pe o ciupercă atomică oraşul când păsările urbane ciugulesc dintr-un bol crăpat ca şi cum ar desface o rană şi tu spui că nu trebuie să plângem pentru că va fi poate nevoie mai târziu de lacrimi iar atunci când începi să contezi în dragoste doar pe ceea ce poţi face tu singur ai ajuns deja la capătul ei O haltă a nobleţii E atât de devreme încât îţi pare că fotonii s-au revoltat şi vor să-şi facă propria lor lumină în această dimineaţă de iarnă când noaptea trecută îţi pare îndepărtată cu o mie de ani iar umbra unei balerine dansează pe străzile albe şi lumea toată pare trezită după baluri şi după sărbători muiate în şampanie O haltă a nobleţii a devenit micul tău surâs jumătate iluzie şi mai mult de jumătate deziluzie iar fiecare gest adăposteşte o agonie înceată pe care o poţi controla şi de care te laşi controlat prin desimea aerului rece unde melancolia te obligă să dai cea mai bună variantă a ta şi unde amândoi spunem încet Adieu les beaux jours! ca şi cum am citi declaraţia de independenţă a unui stat ce nu a putut exista de unul singur iar prin tăişul zorilor iubirea ne întinde o mână înmănuşată Marină Scoicile albastre înghesuite de valuri peste care se lăsau migratoare aducând safire în pliscuri şi marea semeaţă şi mândră ce tot privind cerul dorea să-i semene Un mânz galopând de-a lungul ţărmului strivind sub copite nisipul ud şi orele ce se alungeau precum figurile lui Modigliani aproape ieşind din cadrul oricărui orizont de percepţie Soarele între crengile arborilor asemenea unor degete schimonosite de nonagenari arunca o lumină albă ca o bucată transparentă din marmura unei bazilici Tot ce se câştiga se pierdea printre zile îngheţate şi nopţi fierbinţi ce ne aruncau în cercul dragostei care odată închis nu se va putea deschide decât definitiv pentru care soseau lungi caravane cu daruri pentru care se pleca călare pe asini spre Ierusalim |