| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Alexandru CazacuCafeaua din partea casei Cafeaua din partea casei fierbinte şi lungă în trenul de viteză medie dintre două oraşe ce-şi prelungesc periferia peste ferestrele vagoanelor dincolo de care vremea nu mai poate îmblânzi răzvrătirile bătrânii continuă lupta unora şi mai bătrâni şi doar natura moartă poate scăpa nevătămată din cutele veacului când la mijlocul podului de fier ne răzgândim sau ne lămurim definitiv precum eroina din Gară pentru doi iar adevărul devine simplu de neghicit în cafeaua din partea casei fierbinte şi lungă Plecare Printre casele mătuite de zăpadă grele şi albe repetând cuvintele ce pot defini şi supliciul şi iertarea sub ferestre ca nişte obraji bosumflaţi de copil indicatoarele cu numele străzilor încep să dispară pe rând şi se iau după noi odată cu gardurile,clădirile auxiliare ca şi cum am fi fost centrul de greutate mobil al cvartalului ori am fi avut un magnet puternic pe care nu-l iubeam şi el ştia asta După concert Vioara culcată pe mătasea albastră a cutiei şi gâtul ei prelung amintindu-mi mereu de sfârşitul serii de gală şi de ecoul vocii pe care pendulul şi clopotul se încăpăţânează de atunci să-l reproducă Salcâmul înflorit devine far aprins pentru vasele de croazieră ale singurătăţii şi în faţa zilelor înşiruite rămân precum ambasadorii ţărilor mici şi uitate strângând în mâini scrisorile de acreditare Tuburile de oxigen Sunt izbânzi care ne despart aşa cum seceta desparte bucăţile de pământ când oceanografii au cercetat îndelung prin oraşul cu străzi înclinate către fluviu unde viaţa noastră se amestecă cu rămăşiţe din iubirea altora iar valurile se despică fără nici un toiag Se pledează tot mai emoţional pentru stilistică şi matematici şi-n carnaţia amiezii o suferinţă iertătoare soseşte odată cu tuburile de oxigen prin salonul de reanimare Memoria Memoria rămasă în oasele degetelor cum îndârjirea specifică marginalilor care vor să supravieţuiască printre clipele serii asemeni unor surori vitrege ale tandreţii lângă cana de ceai cu toarta imitând o pisică ce se caţără până spre margine privind înăuntru Totul împrejur pare asamblat folosind tehnica unei instalaţii de artă contemporană într-o uzină părăsită asemeni celor zărite în videoclipurile formaţiilor de muzică rock unde melodia se interpretează frenetic peste podeaua de ciment lângă pete mari de ulei şi utilaje înţepenite Înghiţitorii de flăcări Singurătatea paharului băut pe jumătate şi numărătoarea inversă reîncepută odată cu lumina de Aprilie ce se ascunde într-un măr şi vrea să crească împreună cu acesta în sala de aşteptare cât un întreg ţinut cu geamuri acoperite trei sferturi de hârtia îngălbenită a ziarelor vechi unde nu crezi în reverenţa de dinainte de înfrângere nici în fair-play-ul de după când se vorbeşte în şoaptă apoi din ce în ce mai puţin despre cum sfârşitul istoriei continuă sub măiestria înghiţitorilor de flăcări O să-mi amintesc O să-mi amintesc negreşit etica acelor ore de toamnă cu strălucirea lor ostenită când pescăruşii loveau cu pieptul oglinda lacurilor ploile se înteţeau aducând cu ele primul abandon iar pe buzele tale citeam fie un cântec fie o rugăciune O să-mi amintesc negreşit despre frumuseţea ce poate recupera dar nu şi vindeca totul şi cum plimbările fără sens prin gara oraşului mic la sfârşit de vacanţă au fost adevăratul nostru grand tour despre jacheta cu brandenburguri uitată pe şezlong la plecare despre dragoste şi despre cum spuneau savanţii că puţine lucruri există în stare pură pe pământ Aproape de început Un carusel al aducerii şi luării aminte şi altul al ocrotirii şi violenţei cartierului cu ruinele sale industriale unde trebuie să fi duplicitar şi inventiv pentru a supravieţui Totul este răzvrătit şi vătămat rezistăm ajutându-l pe altul să reziste ca într-un vis intens în care iubim fără motiv şi părăsim fără explicaţii Un carusel al aducerii şi luării aminte în sala cinematecii peste care plouă şi vocile actorilor se aud puţin bruiate de răpăitul stropilor grei pe acoperiş şi cât de mult am vrea ca Rocco şi fraţii săi să se termine aproape de început la secvenţa când Annie Girardoux şi Alain Delon stau la masă vorbesc puţin şi se privesc îndelung crezând că este acolo atât de multă speranţă încât ar ajunge timp de un secol unui întreg continent soarele învaţă să o ia de la capăt Picături mai de sânge cad în zăpadă precum căpşunile în zahărul pudră E iarnă, e linişte şi privighetoarea ce se aude a fost dată ofrandă pustiului |