În țara noastră imediat după actul de la 23 august 1944, când prin capitularea necondiționată ni s-a impus treptat o altă ordine socială prin voința forțelor ruse de ocupație, zise sovietice, ne-am aflat într-unul dintre cele mai caracteristice și repetate momente ale istoriei noastre de câteva sute de ani: că aceasta era determinată nu de situația lăuntrică, ci de un factor exterior care acționa cu brutalitate și ne dicta o anume politică. Și recentul prim Război Mondial fusese un asemenea eveniment copleșitor, după cum Războiul Crimeii mai stăruia în amintirea istorică, dacă nu și a bătrânilor, o conflagrație care nu fusese declanșată de Valahia și Moldova încă reunite, dar care a avut asupra destinului lor o influență decisivă.
Aceste momente care jalonează tot trecutul celor două principate și apoi al regatului României sunt inexplicabile prin metoda „științifică“ a marxismului care ne va fi impus prin venirea comuniștilor la putere în 1947-1948, ba chiar constituie o dezmințire categorică a lui: se constată primatul politicului asupra economicului, al factorilor exteriori nu lăuntrici ai dezvoltării societății românești, iar în cazul pe care-l discut aici, în Ramuri, al lumii rurale: ruinarea economicului prin reforme prioritar politice.
Comuniștii au preluat inițial scheme pentru a-și atrage simpatia maselor țărănești (și încă!) au edictat o altă reformă „agrară“, deși eșecul celei mari din 1920 apăruse destul de limpede pentru toată lumea; în tot cazul, și această ultimă „împroprietărire“ a țăranilor a avut aceleași efecte ca și prima și a fost salutată de toți cei care se puteau dovedi astfel „generoși“, ei nedând de la ei nimic, dar întreținând ideea profund nocivă care stăruie până astăzi, după atâtea calamități, că pământul e ceva mereu „de dat“. Și deși foametea ce
s-a produs prin noua reformă a fost prea vizibilă și sesizabilă chiar de ei, partizanii „justiției sociale“ au aprobat-o în cor. Mai ales că mulți intelectuali, îndeosebi scriitori cu origini rurale, trăiseră în prima parte a vieții mizeria de la țară și râvniseră la ceea ce posedau (dar și gospodăreau) bogătașii, ciocoii rapaci, boierii paraziți. Timp de aproape trei sferturi de veac „țărănismul“ literar, configurat o dată cu linia Slavici – Coșbuc, apoi cu o puzderie de scriitori încă mai exaltați, de la Goga la Aron Cotruș și de la C. Stere la Rebreanu au întreținut ideea că numai prin „dreptatea“ făcută celor săraci se va rezolva marea problemă a lumii rurale.
... Ei bine, în acel moment al amenințării comuniste (1944-1945) s-a ridicat și glasul de mare rezonanță al unui scriitor care s-a socotit justificat în această atitudine, o voce doar pentru unii surprinzătoare: M. Sadoveanu. Era vorba de o mare personalitate a literaturii și culturii românești, un autor clasat, aflat spre sfârșitul unei cariere prodigioase de povestitor și nuvelist, de romancier (care încercase și teatrul), de gazetar mult mai activ decât se știa, în fine, unul dintre clasicii în viață, model pentru manuale școlare, antologii ale prozei românești. Recunoașterile oficiale nu-i lipsiseră, ba chiar abundaseră: era membru al Academiei Române de vreun sfert de veac, fusese funcționar al statului pe care comuniștii îl numeau burghezo-moșieresc, fusese senator și președinte al Senatului, al Teatrului Național și al Societății Scriitorilor, fusese lăudat de cei mai mulți critici care ținuseră o pană în mână, trona în consiliile de administrație ale câtorva societăți, printre care întreprinderea „de dreapta“ Cartea Românească (fără să refuze aceeași demnitate la cea de „stânga“, Adevărul), fusese un omagiator al multor potentați, dar mai ales al regelui Carol al II-lea, la editura căruia avea în curs de apariție ediția sa amplă de Opere... Și iată că acest scriitor aproape septuagenar, acest monument al succesului social, lansează un apel salutând „vremurile noi“, ale comunismului care însemnau o anulare a însăși ființei sale artistice și morale: Lumina vine de la Răsărit.
E vorba despre cel mai neașteptat text pe care l-a iscălit atunci cu promptitudine vreun scriitor român față cu evenimentele – de fapt o conferință (cred că ținută în cadrul A.R.L.U.S. – ului) apoi completată cu un text și, rezultatul scos în broșură, conținând un elogiu delirant al celor descoperite brusc (printr-o iluminație greu de întâlnit la alții) la vecinii noștri deveniți după 1940 cotropitori.
(Din păcate, în marea ediție de Opere, inițiată la editura Minerva și îngrijită de d-nii F. Băileșteanu și Cornel Simionescu textul, care mi-a fost grațios pus la dispoziție de cel din urmă, nu e întovărășit de explicații asupra ordinii inițiale a părților din care se alcătuiește, nici de data exactă a publicării lor. Pentru că e foarte important dacă Lumina vine de la Răsărit datează integral de la sfârșitul lui 1944 sau începutul anului următor. El se constituie dintr-un elogiu fără limite al U.R.S.S. care, în perioada ceaușistă, dar și pe la sfârșitul deceniului precedent, nu mai corespundea liniei oficiale, ba devenise de-a dreptul jenant.)
Jenant rămâne și din alte puncte de vedere, mai ales al felului în care e redactat, dovedind o puerilitate dezarmantă, mai
exact: un grad înaintat de ramolisment:
„Îmi pun în conferința mea problema așa de gravă și așa de întârziată a țăranului român - pentru a face apel la toți intelectualii români să acționeze energic la soluționarea ei“, ca și cum de aproape o sută de ani „intelectualii români“ nu făcuseră chiar nimic în vederea soluționării ei!
„Trăim în vremuri de răsturnări catastrofale“ susține Sadoveanu, folosind un termen neașteptat, căci în spiritul conferinței sale ar fi trebuit să spună: „radicale“, dar „nu mai putem aștepta; trebuie să aducem țărănimea noastră la viața Europei moderne. Să lăsăm trecutului și literaturii poezia peisagiului, a costumelor, a datinilor; țărănimea să participe la viața lumii moderne, să fie ajutată să facă o cultură (agricolă?) modernă, să beneficieze de toate câștigurile tehnice și mai cu seamă să beneficieze de experiențele marii Uniuni Sovietice în rezolvarea stărilor de lucruri identice din Uniune“. Așadar, din neașteptat în neașteptat, scriitorul ajunge să se nege pe sine și pe alți producători mai obscuri de „literatură“ evident sămănătoristă.
Accentul autohtonist nu este însă omis de scriitorul care debutase pe valul literaturii caracteristice începutului de secol și fusese miruns de N. Iorga și T. Maiorescu: „Trebuie găsită, cred, o cale de adaptare chibzuită. Nu să imităm, cum am făcut altădată; ci să pășim cu îndrăzneală, prin democrație, la soluții radicale și definitive, spre a ridica la viața lumii moderne un popor de țărani cu atâtea însușiri alese“. Adică să se aleagă o soluție nouă, pe care de fapt o preconizaseră spiritele liberale și o puseseră treptat în aplicare încă de pe la 1848 încoace și culminase cu Marea împroprietărire a țăranilor după război, o acțiune fără pereche în analele reformismului european! Noul C.A. Rosetti repeta ceea ce autenticul revoluționar și reformator spusese în toate ocaziile, până la moarte! Iar partizanul sincronizării cu Europa, fostul camarad de școală al autorului Povestirilor, E. Lovinescu, într-o carte care data de două decenii! Numai că Sadoveanu ne dă și sursa revelațiilor sale, ea nu se află pe teren autohton, ci în altă parte, e drept geograficește foarte apropiată: e vorba de „Constituția Uniunii Sovietice [care] pentru mine, este ca o altă evanghelie a lumii nouă ce se pregătește și mai ales a lumii întârziate din care facem parte și noi. Alte popoare mai evoluate și-au croit un drum al lor; nu ne putem măsura cu ele; e timpul să părăsim ifosele și țâfna; să ne recunoaștem mizeria și nenorocirea și să ne folosim de acest ceas al doisprezecelea, ca să ieșim și noi la lume, cu bunăvoință și sinceritate“ (p. 349). Rândurile de mai sus par să fi ieșit de sub pana celui mai modernist dintre modernizatori (și, de fapt, ele se pot descoperi, deși nu în această expresie brutală, la toți cei care au abordat științific problema „țăranului român“). Că ele sunt emise de un scriitor arhaizant și așa zis tradiționalist e de-a dreptul uluitor. Dar că soluția e de căutat nu ca până acum la lumea evoluată din Vest ci în poporul afin de la Răsărit, care trăise tragedia colectivizării plătind-o cu milioane de țărani masacrați, e cea mai grotescă și sinistră glumă pe care un scriitor nu lipsit de umor, dar unul cumpănit, adică bine temperat, o emisese vreodată în atâția ani de strălucită carieră în cadre de demagogie pro-țărănistă!
De fapt din apelul lui Sadoveanu se vede că era conștient de „înapoierea“ țărănimii române, dar uită să spună că decenii de-a rândul o socotise o înțeleaptă soluție de viață, prin care ea s-a apărat de fanteziile nocive ale politicienilor puși pe înșelătorii, pe stricarea rosturilor, pe revoluții chiar. Asta, deși el însuși își „păstrase“ (doar) în suflet soluțiile, din cauza „mediului neprielnic“ El se hotărăște să acționeze măcar în ceasul al 12-lea, înainte de a întreprinde „călătoria cea mare, în lumea umbrelor, cătră strămoși“ (p. 349). Numai că până atunci a trecut mai bine de un deceniu și noua patrie recunoscătoare l-a făcut oficialul nr. 2 în stat, l-a copleșit cu onoruri și l-a împroprietărit cu o moșioară la Ciorogârla și cu o mare vilă-palat la Vovidenie-Neamț, confiscate de la o bestie fascistă și de la Patriarhul în exercițiu al României.
Între timp „omul pământului“ cu care scriitorul mărturisea „o înțelegere mistică“, a fost hăituit de comuniști mai rău ca fiarele sălbatice, ba chiar trimis ad patres în caz de nesupunere.
Cuvintele lui Sadoveanu traduc în modul cel mai lamentabil (și literar) sfârșitul sămănătorismului pe care el îl ilustrase în tinerețe. Dar nu și al „țărănismului“ care se continuă și azi cu totul în afara celui politic, pe care, uneori, datorită evident eșecurilor, se face că-l ignoră.