Dupã un faliment (V)

Încerc sã închei seria de consideraþii pe o temã socotitã de mine extrem de importantã, anume aceea a „þãrãnismului“, un fenomen amplu, caracteristic culturii politice româneºti, mai ales în perioada interbelicã, atunci când el a luat ºi aspectul unui partid politic foarte popular. În fapt, originile lui sunt mai îndepãrtate, depãºind preocuparea pentru problema ruralã, care n-a  lipsit nici din programele celorlalte partide, conservator ºi liberal. Dar, în acelaºi timp, a avut ºi o arie mult mai largã, antrenând nu doar boieri „generoºi“ sau pe unii liberali  de tipul lui N. Bãlcescu ºi C.A. Rosetti – acesta din urmã încercând sã-i atragã pentru a  schimba ºi extinde electoratul, ba chiar de a schimba componenþa clasei politice. Ca  o miºcare de anvergurã ºi de duratã, „þãrãnismul“ se afirmã prin Slavici ºi Coºbuc, apoi prin alþi cãrturari ardeleni, de tipul lui  ªt. O Iosif, Oct. Goga, I. Agârbiceanu, factori decisivi în crearea aºa zisului sãmãnãtorism pe care-l va concura ºi, de fapt, ajuta poporanismul de inspiraþie ruseascã, adus de basarabeanul C. Stere, activ mai întâi la Iaºi, apoi ataºat vremelnic de Partidul Naþional Liberal, cu o influenþã directã asupra reformismului acestuia în  favoarea þãranilor, prin noul ºef al acestuia, tânãrul I.I.C. Brãtianu. Astfel se va repune pe tapet chestiunea împroprietãririi þãranilor, dar ºi extinderea  dreptului la vot, cu consecinþe previzibil revoluþionare.

Între acestea, ºi independent de mai vechile programe politice, s-a nãscut un partid autentic þãrãnesc, nu pro-þãrãnizant, sub inspiraþia lui Dem. Dobrescu-Argeº ºi având ca factor efectiv pe tânãrul  ºi foarte inteligentul învãþãtor din aceeaºi zonã, Ion Mihalache, care se va dovedi ºi un mare orator popular. Miºcarea aceasta excepþional de radicalã ºi cu multe aderenþe în mase, n-a cuprins integral þãrãnismul, nici mãcar pe cel politic, cãci Stere cu miºcarea lui n-au sucombat între timp, iar alte partide, chiar ºi ardeleneºti (Oct. Goga, Petre Groza cu frontul plugarilor) ºi-au pãstrat independenþa faþã de grupul Mihalache.

Cel mai semnificativ lucru pentru curentul acesta pro-þãrãnizant, care-ºi propunea sã „rezolve“ o problemã insolubilã, a fost aventura  socialistã propriu-zisã, care, graþie unui teoretician venit din Rusia, adoptã marxismul, adicã o orientare decisã spre dezvoltarea industrialismului, a clasei „muncitoare“, ba chiar ºi a capitalismului, totul în cadre urbane. ªi totuºi Gherea (ºi marxismul din þara noastrã) s-au izbit în primul rând nu de „exploatarea“ puþinilor muncitori industriali, ci de „problema þãrãneascã“ ºi, opera lui capitalã de ideolog ºi comentator politic e închinatã ei, Neoiobãgia, dezvãluind gravele complicaþii ale unei  chestiuni cãreia rãscoala de la 1907 îi dãduse un sens dramatic, alarmant.

Dupã rãzboi, odatã cu împlinirea „idealului  naþional“, aºadar cu România Mare, doritã de toate orientãrile politice (cu excepþia  noului partid comunist, de obedienþã moscovitã) apoi cu acordarea votului universal, panorama politicã se schimbã ºi începe sã fie dominatã de un naþionalism pur defensiv, cu accente nu xenofobe, ci mai cu seamã antisemite, chestiunea þãrãneascã pãrând a fi fost rezolvatã graþie marei reforme agrare. N-a fost aºa, dar în primii ani lucrurile  s-au mai calmat, deºi felurite curente nou ivite (ortodoxismul lui Nichifor Crainic sau cel cu o nuanþã mai radicalã ºi agresivã al lui Nae Ionescu) au întreþinut o nemulþumire  de fond împotriva statului liberal din ce în ce mai accentuat burghez.

Evenimentul cel mai important a fost fuziunea þãrãniºtilor mihalachiºti cu Partidul  Naþional din Ardeal, unde câºtiga întâietate Iuliu Maniu, un tip legalist ºi liberal, un om al civilizaþiei europene ºi urbane. Cu el va  intra într-un conflict de ambiþii C. Stere, cu vechiul sãu poporanism, adaptat noilor realitãþi post-belice, realizându-se astfel o mare  coaliþie anti-liberalã, de fapt mai mult antibrãtienistã, care va lãsa de-o parte pânã la urmã chestiunea þãrãneascã, din ce în ce mai vizibil revoluþionarã ºi pe care a amânat-o „conversiunea“ datoriilor þãranilor, un simplu paleativ aºteptat de cei de tipul Moromete ºi pus în aplicare de fostul filipescan (conservator) C. Argetoianu ºi de liberalul Gh. Tãtãrescu.

Numai cã între timp, în decursul unei generaþii, dintre þãranii împroprietãriþi o bunã parte  se dovediserã buni gospodari, harnici ºi chibzuiþi încât comuniºtii îi vor gãsi în plinã acþiune ºi-i vor stigmatiza sub numele de chiaburi. Totul în paralel cu pãtrunderea capitalismului la sate, prin indivizi întreprinzãtori, prin bãnci ºi societãþi de asigurare, prin cooperaþie, magazine de desfacere, ducând la sporirea considerabilã a unei burghezii rurale (preoþi, învãþãtori, funcþionari administrativi, agronomi, medici, veterani, mici meseriaºi) care de multe ori va ajunge sã dea tonul în locul  vechilor boieri, câte un cârciumar întreprinzãtor „dispunând“ de mai mulþi bani decât un proprietar de pãmânt, socotit totuºi mai bogat.

Spre sfârºitul anilor ’20, profitând ºi de moartea aproape simultanã a regelui Ferdinand ºi a atotputernicului I.I.C. Brãtianu, opoziþia anti-liberalã sporeºte considerabil,  beneficiind ºi de o miºcare recent cristalizatã, cea legionarã, care trece din faza unei grupãri (secte) de reformã mai mult moralã ºi se avântã în apele politicii, devenind deci un partid (care nu ºi-a  spus niciodatã aºa), intrã în parlament cu sprijinul þãrãniºtilor, adicã al aripei de dreapta a lui Al. Vaida-Voevod. Ei constituie cea mai virulentã, mai abuzivã ºi mai  neînduplecatã acþiune de contestare a orientãrii  principatelor dunãrene, apoi a regatului nostru pânã la realizarea României Mari ºi a marei Reforme agrare ºi electorale, continuând însã ca ºi cum aceste evenimente mãreþe nu ar fi avut loc în cele douã decenii care urmaserã.

Legionarii erau din toate punctele de vedere pro-þãrãnizanþi (în mai mare mãsurã acesta fiind ºi cazul lui Nae Ionescu, care li se va alãtura dupã 1934, dupã ce susþinuse idei similare ani de zile în ziarul Cuvântul). Oricum, în anii ’30, legionarii pot fi asociaþi cu aripa de dreapta a þãrãniºtilor, chiar dacã nu s-au subordonat întregului partid, aripa acestuia democraticã ºi liberalã neacceptându-i.

Comuniºtii, când au venit, s-au aflat în aceeaºi situaþie, de a „rezolva“ chestiunea þãrãneascã sau a se face, din motive demagogice, cã o rezolvã. Acþiunea lor a  fost însã prioritar politicã: au cãutat cu toate mijloacele sã spargã ºi sã nimiceascã un mare bloc ostil sau indiferent faþã de ei, eventual sã-l controleze ºi sã ºi-l  aserveascã... Ce a urmat se ºtie: o nouã „împroprietãrire“, care a produs o dezorganizare a agriculturii, apoi o colectivizare  prin confiscare ºi un adevãrat rãzboi împotriva  lumii rurale pe care „þãranul“ N. Ceauºescu a încheiat-o implacabil, aducând pe cei în mijlocul cãrora se nãscuse într-o situaþie pe care n-o avuseserã nici cu sute de ani mai înainte, în „întunecatul“ Ev Mediu. Cãderea lui a fost desigur momentul eliberãrii tuturor românilor, chiar ºi a celor din Comitetul Central sau din Securitate, dar în multe privinþe, a fost ºi momentul adevãrului. Desigur cã mulþi specialiºti îl ºtiau de mult, de aproape o sutã ºi mai bine de ani: cã avem o populaþie ruralã uriaºã pe o suprafaþã cultivabilã redusã ºi din ce în ce mai redusã.

Dar „þãranii“ mai sunt ºi altceva decât niºte agricultori: printre multe altele, ei au devenit dupã Primul Rãzboi Mondial o masã electoralã, hotãrâtoare în jocul politic, de care  anumite partide puteau profita decisiv. Comuniºtii nu au fost interesaþi de ea,  ei nu aveau de a face decât cu supuºi ºi cu „participanþi“ în lanþuri care sã „construiascã“.

Dar noile partide sau cele revenite pe scena post-decembristã trebuiau sã se comporte altfel, mai aproape de momentul 1920-1921, când þãranii au fost chemaþi sã facã  parte din naþiune, sã punã la cale treburile þãrii. ªi situaþia s-a repetat întrucâtva: ei s-au arãtat indiferenþi faþã de jocul politic, dar au profitat de el spre chivernisealã proprie, cu varianta nouã, în noua conjuncturã: emigraþia, pãrãsirea pãmântului lãsat pradã dezolãrii ºi fuga la oraºe sau în strãinãtate. O parte din ei au redevenit proprietari de pãmânt, dar asta nu înseamnã cã au acceptat deschis liberalismul foºtilor comuniºti, nici pe cel al liberalilor ºi þãrãniºtilor care i-au susþinut mult mai energic ºi mai convinºi, iar specialiºtii din agriculturã, tehnicienii bine intenþionaþi indiferent de aderenþa lor de partid, ºi-au dat seama cã nu fãrâmiþarea proprietãþii funciare e soluþia: din nou o reformã politicã, anti-economicã.

Dar cea mai mare surprizã ºi, în acelaºi timp, marele Adevãr revelat abia acum a fost neaderenþa lumii rurale la partidul care se reclamase de la ea încã de la înfiinþare. (L-am auzit pe G. Coposu, dar ºi pe alþi corifei þãrãniºti lamentându-se de aceasta - soluþia fiind ataºarea caracteristicii „creºtin ºi democrat“, nici ea foarte fericitã, cãci noi  nu aveam tradiþia partidelor clericale, iar biserica noastrã strãmoºeascã era prin tradiþie de partea puterii). În plus, personalitãþile impuse ca imagini publice au fost nefericit alese: Preºedintele partidului ºi-a dat  seama de insuficienþa sa ºi a cedat pasul unui intrus spectaculos. I. Raþiu, un „domn“ cu accent strãin ºi costumaþie de gentleman care l-a  concurat pânã la anulare nu pe alde Iliescu sau Dan Iosif, ci pe Radu Câmpeanu. Amândoi din familii de boieri, care veniserã din strãinãtate dupã o activitate, acolo, de publiciºti anticomuniºti, având o apartenenþã ºi simpatii politice din familie, ei reprezentau orice dar nu stilul „popular“. Dacã þãrãniºtii ar fi avansat un haidamac în iþari ºi cu þundrã mai mult sau mai puþin dacicã ºi o cãciulã monumentalã, s-ar mai fi putut înþelege ceva. Dar d. Raþiu, un englez ca maniere, avea ca principalã preocupare sã-i arate  stimã d-lui Iliescu ºi sã se comporte protocolar ca în Palatul Westminster. Sã mai adãugãm în suitã un prinþ Sturdza, dar mai ales o sumã de domni în vârstã pentru a înþelege cum au reacþionat „þãranii“ faþã de un partid care se propunea a fi al lor.

El n-avea cum sã câºtige electoratul  manipulat de comuniºtii lui Iliescu, ci doar pe liberali, care aveau un oarecare avans faþã de ei; aºa, opoziþia a apãrut din capul locului divizatã, neºtiind ce vrea, sabotând doar „munca“ bineînþeles constructivã a celor de la putere, emanaþi de Revoluþie ºi confirmaþi prin votul  popular.

Numai cã realul conflict dintre þãrãniºti ºi liberali nu avea ca principalã cauzã, „programele“ lor ºi cu atât mai puþin poziþia faþã de „þãrani“, ci era de ordin mai profund ºi data încã din anii ’20; primii fuseserã un partid tipic de opoziþie, cu un rost imens în echilibrul  politic pe vremuri ºi în rezistenþa împotriva  regimurilor autoritare, apoi dictatoriale, în timp ce Partidul Naþional Liberal era  unul prin excelenþã guvernamental, sau mãcar participativ, suplu, colaboraþionist în sensul cel mai propriu al cuvântului, mãcar pentru sectorul „tehnic“ al oricãrei conduceri. (În anii care au urmat, de opoziþie, calul de bãtaie a fost tocmai neaderenþa liberalului la programul pur opoziþionist al þãrãniºtilor în care aceºtia au vãzut nu ceva diferit de ei ci, dupã tipicul comunist, o „trãdare“).

Aici s-a dezvãluit rolul  nefast al „þãrãniºtilor“ de la oraºe, anti-liberali  prin esenþa ºi experienþa lor de viaþã, care deþin ºi astãzi majoritatea în câmpul publicistic; atunci, au avut în plus un aliat puternic; postul de radio Europa liberã, în bunã mãsurã controlat, chiar determinat de Securitate ºi care a dus o  campanie acerbã împotriva ideii politice liberale – printre vocile de acolo remarcându-se, spre stupoarea mea, ºi cea a lui ªerban Orãscu, pe care eu continui sã-l consider un om de bunã credinþã.

În ultimii ani, schimbarea de guvern, întrucâtva de regim, intrarea în NATO ºi în Consiliul Europei ne-a apropiat de mentalitatea occidentalã, eu am zis: ne-a îmbrâncit spre ea. Nu ºtiu cât ne-a silit la  liberalism, dar ne-a depãrtat ºi mai mult de þãrãnism (de socialism nu mai vorbesc) ºi ne-a scos din „spaþiul mioritic“, fãrã însã sã-l scoatã pe acesta din capul multor intelectuali congenital þãrãniºti, deºi fãrã adevãrate legãturi cu viaþa la þarã ºi problemele economiei agrare. Acestea din urmã vor fi „soluþionate“ (ah, acest cuvânt!) cine ºtie cum, în afara comentariilor ºi previziunilor mele care nu pot fi ale unui specialist. Dar þãrãnismul de la oraºe, remanent chiar dacã de multe ori fantasmagoric, este un capitol important al culturii noastre  politice ºi trebuie sã facã odatã obiectul unui studiu cu adevãrat ºtiinþific.