Dupã un faliment (III)

Prãbuºirea  sistemului comunist în Europa de Est, aducând ºi eliberarea þãrii noastre de un sistem ce ne fusese impus pe calea  ocupaþiei militare strãine, ne-a pus în faþa unei situaþii aparent noi pe care poporul român o trãise încã din preajma  unirii celor douã principate „dunãrene“ acum un veac ºi jumãtate. Revoluþia liberalã, atunci ca ºi acuma, ne-a dus la o situaþie nouã: ieºirea din blocare prin racordarea noastrã la modelul contemporan la care în ambele momente aspirasem neputincioºi; conjunctura internaþionalã ne-a îngrãdit-o ºi pe vremea lui Cuza ºi în momentul post-decembrist. Or, un regim liberist, mai apoi liberal, cu speranþa de a deveni democrat, este, prin excelenþã, unul al liberei concurenþe pe toate planurile, aºa cã nu putea sã nu punã în cauzã agricultura noastrã în ambele momente istorice foarte slab performantã, producãtoare mai ales  de produse brute, care în trecutul medieval fusese exportul de vite, nu producþia de cereale. Dar ºi pe vremea lui Ceauºescu ºi cu o sutã de ani înainte, cei care livrau  cât de cât aceastã marfã inferioarã erau þãranii, pe suprafeþe de pãmânt din ce în ce mai restrânse ºi mai secãtuite. Modernizarea României, naºterea burgheziei, a unei clase mercantile s-a fãcut nu jefuind alte continente sau exploatând subsolul, ci  pe seama lumii rurale.

De unde ºi unele nemulþumiri, ajungându-se ºi la rãscoale sau la conflicte deschise, dar ºi la încercãri disperate de a soluþiona o problemã aflatã ºi azi fãrã soluþie: cum sã faci rentabilã, aºadar concurenþialã, o agriculturã care are, chiar ºi azi, aproape de zece ori mai mulþi indivizi „producãtori“ decât þãrile „dezvoltate“?

A „da“ pãmânt þãranilor (sau celor ce-l muncesc) e o mãsurã anti-economicã, dar în înalt grad politicã: prin ea, C.A. Rosetti crezuse cã-i va transforma pe „fraþii sãteni“ în cetãþeni (sau, cum îl ridiculizeazã Caragiale „cetãþiani“), reforma ulterioarã Primului Rãzboi Mondial (una dintre  cele mai radicale din istoria reformismului mondial) demonstrând clar eºecul prin drastica scãdere a producþiei agricole.

Desigur cã demagogia pro-þãrãnizantã n-a pus problema în aceºti termeni, dupã cum n-a þinut seama de revoluþia maºinistã mai întâi în SUA, apoi în Canada, Argentina ºi þãrile din Apusul Europei care  au dat o loviturã mortalã celor cu tehnicã primitivã, rãmasã la nivelul Evului Mediu.

Dar specialiºtii noºtri prevãzuserã  din capul locului efectele: reforma cu scopuri politice ducea la o agravare  a situaþiei economice (ultima „înproprietãrire“ a þãranilor iniþiatã de comuniºti în 1945, pe seama gospodãriilor rentabile care mai existau ºi erau cele boiereºti) a dus, ajutatã ºi de jaful sovietic, la ani de foamete. Este chiar surprinzãtor cum discursul celor ce vedeau lucid situaþia  (inclusiv al celor din conducerea  þãrii, precum regele Carol II) a fost ignorat  în fond ºi a fost acoperit de fantezismul liric ºi sentimental al „þãranilor“ ajunºi la oraºe prin merite  intelectuale indiscutabile, dar ºi nostalgici ai paradisului pierdut, ai mizeriei  ancestrale.

Pe aceºtia îi am eu în vedere îndeosebi în serialul meu din Ramuri: o specie  de oameni care au strãbãtut toate regimurile (cãci ºi liberalii au trebuit sã cedeze) dar au caracterizat legionarismul, dictaturile sau autoritarismul de toate felurile ºi se aflã ºi astãzi peste tot,  în presã, la radio, la T.V., în educaþia  elementarã. (Într-adevãr, ce te costã sã te întreþii cu iluzii, dar mai ales sã-i întreþii ºi pe alþii, cu aerul cã ai astfel acces la straturile abisale ale poporului dar ºi cã te arãþi generos ºi compãtimitor  la nevoie?).

Generaþia comunistã ºi cea post-comunistã a descoperit astfel în cultura „veche“ cã veºnicia s-a nãscut la sat, cã existã acolo copiii metafizicieni, cã þãranul  român îºi pune aceleaºi probleme ca ºi Kant, doar cã le rezolvã cu alte mijloace, cã e deºtept, harnic, plin de toate virtuþile, niºte vise din care Eliberarea din dec. ’89 nu i-a dezmeticit pe toþi surtucarii (cum li se spunea orãºenilor ºi chiar aparatului funcþional din lumea ruralã). Generaþia aceasta a fost blagoslovitã cu o biblie, Moromeþii, I, o capodoperã literarã, cu multe accente realiste, în care se celebreazã un þãran puturos ºi anacronic, dar isteþ  ºi „înþelept“ ºi se diabolizeazã tipul activ, harnic, ingenios ºi tenace în persoana „chiaburului“ Bãlosu, un om al progresului ºi viitorului.

Problema ce se punea de câteva generaþii era adaptarea celor din lumea ruralã sau originari de acolo la cerinþele urgente ale situaþiei mondiale a agriculturii, ceea ce nu era posibil fãrã un grad cât mai înalt de mecanizare ºi chimizare apoi de dezvoltare a geneticii. Or, împotriva previziunilor autotohtoniºtilor blocaþi în prejudecãþile lor, cei veniþi „de la þarã“ se dovedeau destul de maleabili, de adaptabili la condiþiile de muncã ºi de existenþã (de altminteri, mult mai avantajoase  ce li se ofereau la oraºe sau prin noile profesiuni). Procesul trebuia încurajat ºi orientat încã din faºe, nu flatându-se mizeria ºi incultura, lãmurind pe cei în cauzã asupra viitorului lor care nu consta în pãmântul confiscat de la alþii, ci mãcar într-o agriculturã cât mai intensivã ºi mai modernã.

Pentru ceea ce urmãresc eu în acest serial trebuie precizat cã toate deficienþele ºi dificultãþile de adaptare proveneau din educaþia ºi mentalitatea dobânditã la þarã, în casa pãrinteascã, recte în familie ºi în ambientul lor rural. Acolo domina în chip aproape absolut mentalitatea patriarhalã în raporturile inter-umane, ceea mai strãinã de democratism din câte a cunoscut firea omeneascã. Dominaþia celor în vârstã, a bãrbaþilor asupra femeilor, a tatãlui asupra restului familiei, a fraþilor mai mari asupra celor mai mici, are într-o primã instanþã un caracter de forþã: cei nãpãstuiþi nu sunt materia primã pentru exerciþiul democratic, ci viseazã  numai sã se rãzbune pe cei afaþi „sub ei“ într-o situaþie fireascã de inferioritate. Dar aceastã atitudine (care exclude din capul locului egalitarismul) e întãritã de specificul vieþii la  þarã ºi al muncilor în economia agrarã.

Ea e predominant rutinierã, bazatã pe experienþa transmisã, pe gesturi repetitive, evitându-se cât se poate iniþiativa riscantã, inovaþia, tot ce nu i-a fost omului (copilului sau tânãrului) transmis de cei mai în vârstã. Nici un „savant“ în agronomie, adicã în domeniul lui specific, nu poate spune þãranului când sã înceapã exact aratul, semãnatul sau prãºitul. Totul e aproximativ dar inexorabil în activitatea þãranului, el trãieºte nu aprofundând veºnicia ci urmând ritmul naturii în circularitate, munca în naturã fiind repetitivã în liniile ei cele mai generale, spre deosebire de cea a orãºeanului, care e mult mai progresivã, chiar ºi  în cazul funcþionarului, profesorului sau preotului, care existã ºi „la þarã“. Un negustor, un „speculant“, un tip cu spirit mercantil sau industrios sunt cu totul altceva, chiar dacã umblã în iþari sau cu o costumaþie diferitã de aceea a lordului Derby, care a dominat moda masculinã o sutã de ani. Învãþãtura puiului de þãran e bazatã nu pe livresc, ci pe deprindere ºi pe transmisiuni din fragedã vârstã; chiar dacã e dat la ºcoalã, în afarã de arta de a scrie ºi de a face socoteli elementare, restul nu-i foloseºte la nimic. Nici un þãran nu-ºi priveºte progenitura cu admiraþie pentru cã ºtie sã scoatã radicalul dintr-un numãr sau are idee care e capitala Madagascarului sau a Belucistanului. ªcoala, chiar în divizia ruralã, avea ca scop sã pregãteascã elevul pentru a-l face pe beneficiar sã devinã cetãþean, sã fie „luminat“, sã-ºi formeze conºtiinþa civicã ºi patrioticã, sã posede cunoºtinþe generale.

(Împotriva acestui tip de ºcolaritate, a luat atitudine în Românismul, 1935, apoi în 1940, conservatorul pro-þãrãnizant
C. Rãdulescu-Motru care a cerut ca învãþãtorii sã se dezbare de „prejudecata“ cã pregãtirea viitorului þãran trebuie sã fie identicã cu aceea a fiilor de orãºeni - adicã principiul egalitarist introdus de Revoluþia francezã pentru a da ºanse egale de instruire viitorilor cetãþeni. Învãþãmântul pentru rurali, dupã Motru, ar trebui sã fie nu abstract ºi livresc precum celãlalt, ci intuitiv ºi practic, adaptat unui tip diferit de inteligenþã.)

Situaþia catastrofalã a analfabetismului, deplânsã de toþi observatorii, pare a da dreptate tezei conservatoare, numai cã aceasta excludea de la promovarea socialã milioane de tineri care poate ar fi dorit sã facã altceva decât generaþii întregi de strãmoºi ai lor.

Numãrul mare  de analfabeþi îl dãdeau însã femeile care, chiar dacã erau date la ºcoalã, nu erau lãsate sã ºi-o continue, deºi e îndeobºte ºtiut cã imensa majoritate a fetiþelor din lumea satelor erau mai isteþe, mai conºtiincioase, mai disciplinate decât bãieþii - aceºtia, prin serviciul militar câºtigau totuºi un plus de contact cu tehnicismul ºi civilizaþia de pe astã lume la care se mai adaptau intrând în ea. Fetele erau retrase de la învãþãturã, rãmânând „pe lângã casã“, adicã în condiþia de slugi, dacã nu ca sclave, pânã la mãritiº, când intrau în altã sclavie. Tatãl (patriarhul) avea grijã ca ele sã nu se emancipeze, sã iasã din condiþia unor supuse fãrã perspective; la pãrãsirea casei pãrinteºti, ele erau înlocuite de câte o norã. Aceastã crimã pe scarã naþionalã, blocând milioane de inteligenþe, era efectul conservatorismului þãrãnesc, unul care, aºa cum am mai menþionat în eseurile mele, nu era totuºi lipsit de unele virtuþi, ce puteau fi în continuare cultivate dacã educaþia tinerilor s-ar fi fãcut cu inteligenþã. Dar ideea de tradiþie în mentalitate, comportament, aºa cum a fost recunoscutã, nu avea la bazã conºtiinþa ºi virtuþile morale, ci inerþia, închiderea pânã la tembelism: femeile erau ca furnicile „lucrãtoare“ dintr-un stup, cãrora li se stopa dezvoltarea normalã la un moment dat.

Criza economiei ºi societãþii agrare a fost permanentã în istoria statului liber românesc, singura care a dus la adevãratele conflicte sângeroase, dar era insolubilã în condiþiile date ºi nu se rezolva  doar prin simpla bunã gospodãrire, printr-o tehnicã agricolã mai avansatã, ci prin reducerea numãrului catastrofal de mare de inºi care o alcãtuiau, fapt bine ºtiut de conducãtorii care, treptat, s-au trezit în faþa problemei urmãtoare: orice soluþie politicã se dovedea contrarie celei economice. Dar nu se poate spune cã încercãri nu s-au fãcut; ca totdeauna în istoria noastrã, problemele þãrii erau hotãrâtor determinate de intervenþii din afarã, de situaþia internaþionalã.

... E ceea ce s-a petrecut dupã 23 august 1944, o cascadã de reforme, de mãsuri revoluþionare, de rezolvãri operate cu toatã brutalitatea ºi care au continuat ºi dupã victoria împotriva þãranilor în ultimii ani de ceauºism, pentru ca dupã eliberare sã devinã din nou convulsive chiar dacã nu s-au impus cu forþa armatã. Împotriva evidenþei, discursul lirico-sentimental continuã pe seama þãranilor ºi probabil cã va continua în conºtiinþa unora pânã când specia aceasta umanã va dispãrea cu totul. De aceea propun exemplul enorm al unui mare scriitor care în momentul când prin ocupaþia  sovieticã ni se promitea colhozul, a emis un memorabil avertisment Lumina vine de la Rãsãrit (1944-1945) în care lãuda tot ce vine de acolo, dar elogia cu precãdere situaþia þãranilor. Cãci, ne spune marele om, el a fost dintotdeauna preocupat de soarta celor sãraci, celor umiliþi ºi obidiþi, evident mult mai numeroºi în lumea ruralã.

(va urma)