Cititorii mai vechi, dar nu foarte vechi, de după Eliberarea care a urmat după decembrie ’89, îşi amintesc, poate, de serialul publicat de mine în această revistă, care tocmai îşi schimbase conducerea şi devenise o tribună a expresiei libere şi a schimbului rodnic de idei. Articolele mele se refereau la o problemă mai generală pe care mulţi politologi şi oameni politici o abandonaseră în trecut şi care continuă să se menţină şi la sfârşitul veacului XX, în ciuda faptului că şi comuniştii o „atacaseră“ cu mijloacele lor brutale sau măcar radicale şi exclusiviste. Căderea lui N. Ceauşescu şi a tiraniei, nu dictaturii!, instaurate treptat de el, a fost marcată, printre alte crime şi erori, de încercarea de a lichida ţărănimea, de a-şi subordona societatea rurală, cum îi zic eu, pe drept cuvânt, în ciuda efectelor economice dezastruoase. Ţăranilor, celor angajaţi în economia rurală, li se confisca totul, cam cum se întâmpla cu sclavii prinşi în războaie în Antichitate, chiar dacă lor nu li se oferea alternativa de a-şi găsi un mijloc de subzistenţă la oraşe, în industria sau comerţul socialist.

La sfârşitul secolului XX, care fusese dominat în ultimele lui decenii de comunismul adus de armata roşie aşa-zis „eliberatoare“, milioane de cetăţeni ai noii republici aveau origini foarte recente rurale sau erau născuţi la ţară, oricum într-un mediu care nu era modelat de marxism şi se arătase curios la soluţiile oferite de el demagogic sau cu forţa. Ceauşescu însuşi cu întreaga-i numeroasă familie (despre care abia informaţii recente ne-au dezvăluit cât de ataşat a fost mediului rural), dar şi cei din Aparat, din Armată, din Poliţia politică, din noii locuitori ai oraşelor se născuseră la ţară şi păstrau felurite urme neşterese ale acestei „calităţi“ contra-productive, noul Conducător dovedind prin pornirile sale finale un substrat patologic demn de a fi studiat de psihanalişti, nu neapărat de cei de şcoală freudiană.

Se dovedea, dacă luăm fenomenul în generalitatea lui destul de derutantă, că mentalul (sau factorul inconştient, afectiv şi incontrolabil) contează mai mult decât cred marxiştii, dar şi specialiştii în non-psihologie. El poate fi influenţat, pozitiv sau negativ, de condiţiile în care trăieşte un grup social, dar nu determinat de acesta în asemenea măsură încât să putem face calcule precise şi previziuni cu certitudinea că vom putea intra în domeniul realităţilor. Viaţa unei societăţi poate fi influenţată de faptul că pescuitul, să zicem, sau creşterea anumitor animale de casă îi sunt foarte la îndemână, dar pot trezi în acelaşi grup voinţa de a o depăşi şi a se lansa în necunoscutul mai promiţător decât orice.

De altfel, de când există memoria istorică sau informaţii documentare despre români se poate vedea că, deşi figurau drept „ţărani“, ei trăiau în forme de organizare deloc simpliste şi uşor de determinat. Creşterea animalelor, păstoritul, dezvoltarea micii, dar variatei industrii casnice schimbau habitatul foarte omogen şi monoton ce li se atribuie beneficiarilor; primitivismul tehnic şi sărăcia (din punctul de vedere a economiei de piaţă, adică orăşeneşti) nu însemnau barbarie şi imbecilitate – nu mai vorbesc de funcţia compensatorie a credinţei în ceea ce e convenabil, deşi nu mai există. Intelectualii români, chiar de grad înalt, au trăit scindaţi până la schizofrenie, până la ignorarea celei mai simple şi accesibile realităţi. Numai că ea a fost foarte productivă în domeniul cultural-artistic, fecundând şi particularizând multe creaţii şi dându-le chiar o marcă de originalitate, de „specific“.

În serialul meu amintit din Ramuri, eu am marcat ca pe un moment lamentabil omagierea „ţăranului“ român de câteva mari inteligenţe ale ţării, în cadrul unor şedinţe solemne la Academia Română, un for ştiinţific de prestigiu naţional depăşind graniţele ţării, dar şi un templu al Adevărului, ferit de imixtiunea exagerărilor şi minciunii. Ultima dintre cele menţionate de mine evoca prezenţa regelui Carol al II-lea (proclamat, poate nu pe nedrept, „Voievodul Culturii“, titlu ce-l dobândise ca prinţ în tinereţe) într-o şedinţă de răspuns la recepţia lui Lucian Blaga, pe care el însuşi îl impusese şi care, după opinia mea, era cel mai fantezist comentator al ceea ce-şi închipuia el că e lumea rurală şi de la care nu putea veni nimic bun.

… Dar, totuşi, ceva sugestiv, o formulă sau mai multe, pe care, deşi le-au respins specialişti de talia lui C. Brăiloiu sau H.H. Stahl şi a ironizat-o G. Călinescu, a făcut epocă şi continuă să facă în cazul multora care-l caută, pentru că nu au diplomă de nobleţe.

Numai că problema nu data de azi, de ieri, ci din zorile primelor încercări ale noastre de a ne semnala lumii occidentale şi chiar şi celei mai îndepărtat, dacă va fi cu putinţă. Vasile Alecsandri o făcuse cu un oarecare succes, el mergând pe ideea că prin artă, prin poezie, ne vom recomanda mai bine decât cu orice altceva, şi instinctul lui nu a dat greş: poeziile sale „poporale“ îndreptate le face cunoscute în franţuzeşte, aşa cum va proceda şi Alecu Russo cu Cântarea României, cele două manifeste efective ale generaţiei cucerite cu totul de ideea modernizării sau a occidentalizării.

Este oare, prin aceste acte de devoţiune faţă de popor (mai întâi de „popol“), şi o încercare de a-i revela virtuţile, psihologia, situaţia sa reală? Eu am conchis că e vorba mai curând de un fals patriotic mascat sub forme culturale mai aproape de Ossian decât de adevărata folcloristică, o preocupare a ştiinţei pe care inteligenţia românească n-o va accepta şi asimila decât foarte târziu.

Patrioţii culturali români, dezaprobându-l pe Bardul de la Mirceşti, nu au dezarmat aşa de uşor: ţăranul român trebuia să rămână în picioare indiferent ce se inscripţiona pe soclul lui de piatră nemuritoare. Poeziile lui populare sunt o capodoperă, un document (şi estetic) memorabil, după opinia mea, eu fiind un spirit disociativ, nu un estet intransigent ca Ion Negoiţescu, despre care se ştia că a susţinut că singurele capodopere ale lui Alecsandri sunt două poezii: Mioriţa şi Legenda mănăstirii de la Curtea de Argeş.

Un fenomen de importanţă locală, dar şi mai generală, în istoria poporului român, revalorificat aşa cum trebuie de istoriografi şi politologi, este sosirea şi apoi stabilirea în micul regat român a lui C. Dobrogeanu Gherea (care a început prin a iscăli I. Gherea), o mare figură a marxismului în această parte a Europei şi care, pentru a se pune de acord cu realităţile noastre, a atacat marea problemă a ruralităţii pe care întemeietorii socialismului „ştiinţific“ o trecuseră cu vederea din motivele ştiute.

Neoiobăgia, apărută în 1910 şi inspirată din surprinzătoarele evenimente din 1907, încearcă să explice un fenomen care, deşi tratat de un marxist, contrazicea direcţia principală a Manifestului comunist şi a întregii dezvoltări de idei-proiecte rezultate din acest program care îşi întemeia prezumţiile prin cele patru tomuri ale Capitalismului – pe care, în treacăt fie spus, nu le citea nimeni, pentru că sunt, de fapt, ilizibile. Tentativa lui Gherea se inspira din narodnicismul rusesc, adus la noi mai ales de C. Stere şi dizolvat în liberalul „de stânga“, în sensul parizian al cuvântului, Ion C. Brătianu. Fapt ce a trezit sarcasmul exaltatului marxist (în acel moment) Petre Pandrea, aşa cum se găsesc ele în Portrete şi controverse (I, 1945).

La vremea apariţiei, serialul meu din Ramuri n-a trezit decât dezaprobări neargumentate şi imputarea că desconsider (în spirit ciocoiesc) ceea ce este recunoscut de decenii nucleul de puritate şi de autenticitate, garantul moral al întregului popor, chiar şi al claselor superpuse (cum le spunea Eminescu), nu suprapuse. Ulterior, m-am văzut confirmat peste aşteptări şi n-aş avea decât să nuanţez unele afirmaţii, să precizez mai bine contextul, să-mi schimb în unele cazuri conturul stilistic.

Între timp, a survenit un eveniment realmente considerabil şi neprevăzut prin proporţii: dispariţia ţărănismului politic, reînviat după 1989 sub forma şi mai hibridă, dar nu şi de succes, P.N.Ţ.C.D., un fel de struţo-cămilă care n-avea cum să supravieţuiască în noul mileniu în care am intrat.

Mai mult încă: a dispărut însuşi „ţăranul român“, pretextul atâtor vise, înfierbântări, omagii şi contestaţii, din care n-au lipsit şi mereu inventivele înjurături în care, în mod curios şi inspirat, excelează chiar şi cei în cauză, dovedind, astfel, că nu totdeauna de vină e cel mereu invocat, adică păcătosul ascuns sub numele de Diavol.