– Care apreciaţi că este zgomotul cu care intră în literatură (cu precădere în cea de limbă engleză, nu?), prin comparaţie cu alte arte, tema lui 9/11?

– „Zgomotul” despre care vorbiţi, domnule Pătrăşconiu, e, de fapt, o acumulare de „sunete” pe atât de diverse pe cât sunt şi romanele care au abordat până în prezent această temă, dar şi însemnata receptare critică de care s-au bucurat aceste opere. După nenumăratele voci care s-au încumetat să comenteze, cu un grad discutabil de cunoştinţă de cauză, atacurile teroriste şi războiul „împotriva terorii” în mass media, a urmat o perioadă de relativă acalmie. Uvertura a venit sub forma tăcerii, aşa cum poate ar fi de aşteptat în urma unui eveniment de asemenea amploare. Însă nu o tăcere mută, ci una extrem de grăitoare, care a dat adevărata măsură a traumei instalate în întreaga lume occidentală. În bine-cunoscutele romane Omul căzător de Don DeLillo şi Extrem de tare şi incredibil de aproape de Jonathan Safran Foer, cititorul dă piept tocmai cu tăcerile care se instalează în incapacitatea de a reprezenta explicit un eveniment cu o evidentă încărcătură traumatică. Sunt tăceri produse de instanţe narative cu existenţe fracturate, care nu îşi mai găsesc locul în noua ordine mondială provocată de prăbuşirea Turnurilor Gemene din Manhattan. Mai apoi, „zgomotul” a dobândit amploare prin confesiunile literare ale unor autori precum Jess Walter sau Colum McCann, care au şi o evidentă funcţie terapeutică. Lărgirea ariei de cuprindere a temei 9/11 în literatura din afara Statelor Unite a prilejuit articularea unor voci care au încercat să explice cum trauma provocată de atacurile teroriste nu i-a afectat numai pe americanii de rând, ci şi pe cei din comunităţile adiacente, care au devenit parte din marea naraţiune americană de-a lungul timpului. Antagonismul explicit împotriva comunităţii musulmane, prin încercarea de trecere sub tăcere, e o altă direcţie abordată direct în literatura de după 11 septembrie 2001: romanele Fundamentalist fără voie de Mohsin Hamid şi Teroristul de John Updike sunt mostre grăitoare în acest sens. Tot din „zgomotul” literaturii post-9/11 fac parte şi protestele împotriva războaielor din Afganistan şi Irak desfăşurate pe străzile Londrei în romanul Sâmbătă al lui Ian McEwan, huruitul abia perceptibil al serverelor tot mai numeroase ale epocii digitale din Bleeding Edge de Thomas Pynchon şi discuţiile aprinse dintr-o redacţie românească în Noaptea lui Iuda de Dan Stanca. Aşadar, aveam de-a face cu un „zgomot” dinamic, cu o reverberaţie care poate fi resimţită şi astăzi.

– Rapiditatea survine din faptul că 9/11 a fost un eveniment transmis pe toate meridianele, „consumat” în priză directă şi trăit în plan mondial cu fiecare secundă. Faptul că, la o distanţă de numai câţiva ani, a apărut un număr însemnat de romane despre această temă vorbeşte despre gradul înalt al interconectării diverşilor poli de iradiere culturală. Încă de la debutul secolului XXI, informaţia circulă cu o viteză nemaiîntâlnită în întreaga istorie a umanităţii, iar interesul firesc pentru această temă a făcut ca literatura post-9/11 să se bucure de interesul de public şi de critică scontat.

– Asemenea oricăror evenimente cu puternice implicaţii la nivel geopolitic şi cultural, cele din 11 septembrie 2001 presupun o demarcaţie dintre prim-plan şi fundal. Însă efortul de a plasa limitele exacte ale acestei distincţii importante continuă să fie de o dificultate semnificativă. La o primă vedere, s-ar putea concluziona că prim-planul este constitut de impactul atacurilor teroriste asupra psihicului american prin pierderea traumatică a condiţiei din Lumea Întâi (o perspectivă argumentată convingător de Judith Butler), iar fundalul este ocupat de statutul problematic al Celuilalt, eminamente văzut ca partea culpabilă a ecuaţiei. Însă literatura pune la dispoziţie un mediu de reprezentare culturală în care această perspectivă dominantă este chestionată şi chiar inversată în multe cazuri. Prin îndreptarea atenţiei către impactul prăbuşirii Turnurilor Gemene, în literatură se încearcă evadarea din dihotomiile create automat în acest context. Literatura demonstrează cu asupra de măsură faptul că momentul 11 septembrie 2001 a afectat atât aşa-zisul „agresor”, cât şi presupusa „victimă”, iar dimensiunea reciprocă a traumei reuşeşte astfel să răzbată convingător la lumină.

– Am încercat să acord atenţie egală atât operelor apărute în Statele Unite, cât şi celor din afara acestui spaţiu pentru a demonstra amploarea dimensiunii internaţionale a acestei teme. Ţinta mea a fost creionarea unui dialog intercultural. Aşadar, pe lângă americani precum Don DeLillo, Jonathan Safran Foer, Thomas Pynchon sau John Updike, am inclus şi câte un autor din Marea Britanie (Ian McEwan), Franţa (Frederic Beigbeder), Irlanda (Joseph O’Neill), Pakistan (Mohsin Hamid), Iran (Porochista Khakpour) şi, nu în ultimul rând, România (Dan Stanca).Sunt ţări în care ramificaţiile fenomenului 9/11 s-au făcut resimţite din plin.

– După cum ne amintim, România a fost printre primele ţări care şi-au anunţat participarea în coaliţia „împotriva terorii” închegată de preşedintele George W. Bush. În documentarul Fahrenheit 9/11, Michael Moore satiriza faptul că primii aliaţi ai Statelor Unite în această coaliţie au fost Insulele Palau şi România. Ca atare, impactul fenomenului 11 septembrie 2001 a ajuns, vrând-nevrând, şi la noi. Pe vremea aceea, România se străduia din răsputeri să se integreze în NATO, după dreptul de survol acordat organizaţiei nord-atlantice în cadrul Operaţiunii Forţelor Aliate de bombardare a Iugoslaviei în 1999, care a suscitat dezbateri extrem de aprinse în societatea civilă. Să ne amintim şi că, în urma momentului 9/11, au existat discuţii contrariante cu privire la extinderea alianţei în spaţiul est-european, însă, în cele din urmă, s-a decis necesitatea asigurării flancului estic, iar România a profitat din plin de pe urma mişcării sferelor de influenţă. Romanul Noaptea lui Iuda al lui Dan Stanca, publicat în 2007 la Editura Humanitas, îşi are punctul de plecare tocmai în acest context geopolitic turbulent pentru România şi dă măsura acelui moment din istoria recentă a ţării noastre.

– Unul de o diversitate remarcabilă. Multe dintre romane încearcă o analiză în profunzime a mecanismelor prin care psihicul poate fi restructurat în urma traumei, care se manifestă în sfere atât de diverse precum destrămarea familiei sau în cea a teoriilor conspiraţiei. Toposul Turnurilor Gemene a devenit, de asemenea, unul de maximă importanţă. De pildă, romanul francezului Frederic Beigbeder, Windows on the World, mută discuţia în sfera internaţională – jumătate din firul epic se consumă în restaurantul cu acest nume din World Trade Center, în timp ce cealaltă jumătate are loc într-un zgârie-nori din Paris; romanul încearcă să reprezinte felul în care experienţa atacului asupra Turnurilor Gemene transcende graniţele dintre ţări şi culturi. Restaurantul „Windows on the World” rămâne cadrul de desfăşurare al unei secvenţe-cheie din romanul Ultima iluzie de Porochista Khakpour, care, pe lângă incorporarea perspectivei unui om-pasăre născut în Iran, dar crescut în Statele Unite, adaugă dimensiunea realismului magic în paradigma literaturii 9/11. Deci vorbim despre o tematică dinamică, însă care îşi regăseşte permanent punctul de plecare în momentul 11 septembrie.

– Putem spune cu temei sau e excesivă o atare afirmaţie: că după 9/11 literatura nu va mai fi ca înainte? Ştiţi, s-a spus, dar în alt sens, că după 11 septembrie 2001, lumea va fi alta...

– Întrebarea dumneavoastră este legitimă, mai ales în ceea ce priveşte urma lăsată de 9/11 în sfera literaturii americane. Critica americană chiar a vorbit despre un astfel de impact definitoriu pentru întreaga producţie literară a începutului de secol XXI. Per ansamblu, cred că vorbim despre o exagerare. Desigur, impactul acestor romane a fost însemnat, însă, odată cu trecerea timpului, evenimentul în sine a devenit parte din istorie, iar operele derivate din acest moment dau astăzi mărturie pentru un timp al istoriei. În mare măsură, literar vorbind, raportarea la 11 septembrie 2001 funcţionează astăzi în manieră similară cu poziţionarea faţă de alte evenimentele marcante ale secolului al XX-lea, cum ar fi cele Două Războaie Mondiale sau Războiul din Vietnam. Feţele literaturii se succed în permanenţă, ele nu rămân niciodată statice, ci se adaptează neîncetat în funcţie de marele curent cultural. Literatura, în oglindă cu viaţa, merge mereu mai departe.

– Părintele chimiei moderne, Antoine Lavoisier, în urma formulării legilor conservării materiei, a produs o remarcă pe care o cităm inclusiv astăzi, de obicei trunchiat: „În Natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”. El argumenta, de fapt, că masa materiei rămâne constantă în urma oricărei reacţii chimice. Ei bine, eu cred că în literatură lucrurile stau asemănător, cel puţin parţial. Temele se schimbă, forma pe care o îmbracă textul literar se schimbă, chiar şi raportarea critică la textul literar se poate schimba în ton cu vremurile, cu ideologiile care circulă prin aerul pe care îl respirăm cu toţii. Însăşi definiţia literaturii poate suferi modificări. Sigur că gradul de libertate în privinţa a ceea ce poate fi diseminat prin intermediul literaturii poate oscila, în funcţie de regimul politic, de factori precum existenţa cenzurii, de difuzarea unor texte ş.a.m.d. Deci eu nu aş spune că 9/11 „ia” sau îi „dă” ceva literaturii. Fără a intra într-o discuţie ultra-specializată, experienţa generată de lectura acestor texte scoate la iveală necesitatea decantării sensurilor, a operării cu termeni profund încărcaţi ideologic. În cazul 9/11, literatura oferă în primul rând un spaţiu de întâlnire între discursuri şi puncte de vedere deseori divergente, un spaţiu de contact între culturi, în fond o formă de negociere culturală. Raportările critice la un eveniment precum 9/11 înfăţişează poziţionări distincte, care adesea îşi asumă o tabără, în loc ca accentul să fie pus mai cu seamă pe comiterea unui act barbar, pe dezumanizare, pe ceea ce a avut de pierdut per total umanitatea în pragul secolului al XXI-lea. Romanele inspirate de 11 septembrie 2001 prezintă cu subiect şi predicat toate aceste aspecte, însă nu oferă mereu şi o cheie de lectură. Ea depinde de sensibilitatea fiecărui cititor în parte.

– Aş spune că marea noutate adusă de această temă nu este, aşa cum ar fi de aşteptat, impactul pe care l-a avut terorismul asupra culturii în ansamblul ei. Răspunsul la întrebarea dumneavoastră se află mai degrabă în articularea unei întrebări esenţiale: putem înţelege ceea ce e aparent de neînţeles? Contrar altor romane, ale căror resorturi sunt bine determinate, cele inspirate de 11 septembrie 2001 poartă cititorul printr-o odisee a căutării unui sens, a cheii către înţelegerea unuia dintre cele mai traumatizante şi complexe evenimente din istoria recentă. Chiar şi pentru cititorul de rând, mesajul prezentat de cea mai mare parte a ficţiunii post-9/11 devine clar: căutarea de răspunsuri se face printr-o serie de întrebări suplimentare, toate născute din incapacitatea de a da măsura completă, rotundă, a unui eveniment în care au primat iraţionalitatea şi barbaria în stare pură. Cu toate acestea, mecanismul de cauterizare şi vindecare în cazul oricărei forme de traumă şi contabilizarea absenţei înţelesului sunt instanţe omniprezente în aceste romane. Conflictul interior al sinelui poate fi rezolvat în mod public, în acest fel, numai prin raportarea la experienţa Celuilalt, conţinută în majoritatea acestor romane.

– Luate ca un tot, romanele inspirate de 11 septembrie 2001 creionează imaginea unui hău între centrul american şi marginea trecută printr-un susţinut proces de alterizare. Teoria centrală expusă în aceste opere îmi pare a fi cea legată de prăbuşirea unui centru, care a scos la lumină antagonisme vechi şi a propagat către noi culmi binomul „agresor”-„victimă”, fapt ce a condus automat şi la deturnarea atenţiei de la dimensiunile cu adevărat tragice şi dezumanizante ale atacurilor teroriste. Romanele dau măsura efectelor distrugătoare ale acestui tip de discurs şi la pericolul de exacerbare permanentă a prejudecăţilor.

– Într-adevăr, am folosit sintagma de „negociere culturală” în analiza mea. Ea a survenit în contextul identificării unui idiolect specific perioadei de după 9/11 în romanele analizate, în care termeni precum „hibriditate” şi „apropriere culturală” devin cheie. Recunosc că aceşti termeni sunt imperfecţi şi, într-o anumită accepţie, ar putea conduce la radicalizarea poziţiilor deja existente, însă dau măsura tendinţelor de amestecare a formulelor literare provenind de pe ambele părţi ale Atlanticului, chiar şi din Orientul Mijlociu. Prin termenul de „negociere culturală” am încercat să demonstrez deschiderea literaturii către cartografierea unui spaţiu al acceptării şi medierii.

– În sens strict literar, el conduce către identitatea multiplă pe care o poate dobândi un text prin integrarea unor elemente de construcţie literară din spaţii ori din culturi diferite. În analiza mea, „hibridizarea” desemnează practica autorilor americani de a apela la motive orientale, dar şi felul în care autori din afara Statelor Unite aleg să reprezinte spaţiul american contemporan şi problemele sale, în contextul în care noţiunea de „cetăţean global” sau de „cetăţean al lumii” se bucură de o popularitate tot mai mare.

– Din lecturile mele pe această temă, am reuşit să constat un aspect aplicabil în cazul majorităţii textelor sondate, însă nu în totalitate: textul literar mizează în primul rând pe înfăţişarea impactului psihologic al atentatelor teroriste, în timp ce receptarea critică a acestora s-a aplecat, câteodată chiar a supralicitat, dimensiunea ideologică a acestora. Drept dovadă că fenomenul cultural în sine este o simbioză dintre cele două componente.

– Vă invit să vă gândiţi la orice eveniment din istoria relativ recentă şi să îmi spuneţi dacă există într-adevăr o singură operă literară-etalon care a reuşit să topească în materia ei toate ramificaţiile momentului respectiv. Ca să vă dau un exemplu mai aproape de casă: de pildă, cine s-ar aventura astăzi să spună care e opera literară definitorie pentru tranziţia postcomunistă a României? Poate doar autorii sau editurile, din dorinţa de a-şi promova apariţiile. Îmi place să cred în prudenţa criticii literare când vine vorba de astfel de evaluări, mai ales în privinţa istoriei recente. Pe măsură ce suntem tot mai conectaţi, rădăcinile pe care aceste evenimente le întind în (sub)conştientul nostru devin tot mai numeroase şi mai încâlcite. Cred că va fi tot mai greu să vorbim despre o singură operă literară-etalon în viitorul nostru imediat, ci ne va fi dat să citim mai multe opere reprezentative pentru momentele care ne aşteaptă pe sinuosul, dar necesarul drum al istoriei.