„Nu e de ajuns să cunoşti teorii lingvistice moderne ca să le şi aplici cu succes. Un sistem conceptual nou reprezintă doar vocabularul unei limbi păsăreşti, dacă prin aplicarea lui la cazuri date nu aduce clarificări, acolo unde nu vedeai dinainte decât vag şi neclaritate; sau dacă nu produce o nouă explicaţie a faptelor, mai credibilă decât cele anterioare; sau dacă nu denunţă prejudecăţi ce ne împiedică să vedem mai clar; sau, în sfârşit, dacă nu propune conexiuni şi generalizări noi între categorii de fapte peste care am trecut cu indiferenţă.” („Introducere”, p. 11)

Din paginile de început ale cărţii, fragmentul citat se detaşează firesc, ca un credo auctorial, care îţi oferă nu doar cheile de pătrundere în această lucrare, ci şi posibilitatea de a surprinde resorturile motivaţionale ale unei profesii. Nu am putut decât să aleg, cu parcimonie, câteva teme care însoţesc declarata aplecare a autorului spre aplicarea teoriilor lingvistice moderne.

Fiecare studiu din volumul propus de Emil Ionescu, profesor în cadrul Departamentului de lingvistică al Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti (scurtă prezentare care ar trebui să lămurească asupra formaţiei sale ştiinţifice), contribuie la desenarea profilului românei actuale în cadrul deschis de abordările lingvistice moderne.

Fără a opta pentru o anume teorie modernă, fără a apela la un tehnicism excesiv şi fără a adopta o metodologie eclectică, menită, mai degrabă, să umbrească firul demonstraţiei cu imaginea erudită a autorului decât să-l urmeze cu acurateţe ştiinţifică, prezenta culegere de studii, validate prin prezentarea anterioară la sesiuni ştiinţifice şi publicarea lor în volumele acestora sau în alte reviste de specialitate, demonstrează aplicabilitatea unor teorii lingvistice (mai mult sau mai puţin) recente la studierea limbii române. Sintetic, acestea sunt grupate sub denumirile unor direcţii de disciplină: semantica formală, gramatica generativă, semantica lexicală contemporană, completate, acolo unde cercetarea impune, cu incursiuni diacronice.

Una dintre temele care avea nevoie de clarificări şi noi explicaţii este reprezentată de marcarea prin acord a relaţiei dintre unităţile sintactice aflate în poziţiile de subiect şi predicat, analizată de gramaticieni atât în cheie normativă, cât şi descriptivă. Cu precauţie şi fără a stabili reguli infailibile, inclusiv noua gramatică academică a limbii române acordă un spaţiu important acordului după înţeles sau semantic; în paralel, uzul limbii continuă să ilustreze ezitări privind selecţia acordului în structuri reprezentate de „grupuri nominale de colectivităţi şi membri” (realizate tipic în exemplul Un grup de turişti a/au aterizat acum oră.)

Investigaţia lingvistică în studiul Selecţia acordului subiect-predicat în română şi constrângerile care o guvernează este impulsionată de aflarea răspunsului la întrebarea privind sursa ezitărilor din uz şi se construieşte ca analiză a condiţiilor în care alternanţa acord gramatical – acord semantic este sau nu permisă. O analiză care seduce prin modul în care se dezvoltă: delimitare de abordările anterioare din peisajul lingvisticii româneşti, integrare a conceptelor din formalismul logic (Logica Pluralităţii), simplificare simbolică a noţiunilor esenţiale şi tratare separată a termenilor C (substantivul colectiv, centrul grupului nominal), PLU (numele la plural, complement al prepoziţiei de, care denumeşte componenţa colectivităţii denotate de termenul colectiv) şi a predicatului.

Observaţiile privind constrângerile morfosintactice şi semantice asupra pilonilor structurii conduc la concluzia că fenomenul alternanţei de acord are posibilităţi limitate de realizare, nefiind o simplă chestiune de gramatică. Altfel, poate că, deşi am avea reţineri în a spune !Un grup de prizonieri era blond., am rosti apăsat *Un grup de prizonieri erau blonzi. Însă „există nu mai puţin de şase constrângeri care trebuie îndeplinite simultan. Dacă una singură nu este satisfăcută, alternanţa nu este posibilă” (p. 119).

Dezideratul deontologic al onestităţii, perseverenţa în căutarea soluţiilor adecvate, apte să clarifice unele structuri ale limbii, implică inclusiv denunţul prejudecăţilor, semnalarea verigilor slabe ale unor teorii actuale, precum pseudoconceptele.

Utilizat prima dată de Sorin Stati, care caracteriza astfel o relaţie în cerc, cu dependenţele specifice între nominalul subiect şi verbul copulativ, nominalul subiect şi numele predicativ, verbul copulativ şi numele predicativ (e.g. Copacul este înalt.), termenul relaţie ternară a fost preluat de Valeria Guţu-Romalo şi Gabriela Pană-Dindelegan în lucrări ulterioare, fiind popularizat de noul tratat academic de gramatică a limbii române. Astfel, extins la caracterizarea altor construcţii sintactice, conceptul a suferit atât modificări intensionale, cât şi extensionale.

Cum teoria sintactică a grupurilor propusă de Gabriela Pană-Dindelegan a absorbit şi teoria relaţiilor, relaţia ternară a ajuns să caracterizeze mai multe tipuri de structuri care conţin funcţiile obiect secundar, complement predicativ al obiectului, complement posesiv, circumstanţial cumulativ, opoziţional, sociativ, de excepţie.

Miza unui studiu recent al lui Emil Ionescu (datat 2011) se bazează tocmai pe demonstrarea faptului că două clase de structuri sintactice (analiza putând fi aplicată mutatis mutandis), identificabile prin ocurenţa complementului secundar şi a numelui predicativ, nu pot fi caracterizate prin apel la relaţia ternară. Unul dintre motive? Imposibilitatea de a crea grup între complementul direct şi complementul secundar (e.g. *m- materia din Profesorul m-a examinat materia la curs., unde m- este complement direct, iar materia este complement secundar), pe de o parte, şi între subiect şi numele predicativ (e.g. *El înalt din El este înalt), pe de altă parte.

Şi, aşa cum demonstrează istoria ideilor ştiinţifice, renunţarea la un concept nu văduveşte o disciplină, ci o relansează: constatarea inoperabilităţii relaţiei ternare este urmată de o propunere de analiză alternativă, bazată pe noţiunile de ridicare şi control.

Nu pot să tastez punctul final fără să menţionez, în fugă, abordări ale acelor fapte care, poate, nu ne-au captat interogativ şi peste care e posibil să trecem cu indiferenţă, cum ar fi constrângerile discursive asupra construcţiilor de contact fizic în română (în studiul centrat pe analiza proiecţiilor verbelor de contact fizic de tipul Ion a atins mâna Ioanei. / Ion a atins-o pe Ioana pe mână. / Ion a atins-o pe Ioana.) sau unele tipuri de complemente directe neexprimate (într-un articol al cărui punct de interes este reprezentat de observarea condiţiilor în care sunt posibile complementele directe neexprimate în română).

Încă păstrez gândul că, din dorinţa de permanentă informare, aş fi aflat unele dintre studiile din prezentul volum în revistele în care au fost iniţial publicate, însă altele, dacă nu ar fi beneficiat de spaţiul, fie el şi modest, dintre coperţile unei cărţi de autor, mi-ar fi rămas inaccesibile. Vine şi acea vreme când nu mai cauţi subiecte, ci urmăreşti omul, viziunea, reflectorul.