La o instanţă judecătorească fără instalaţie de sonorizare, în momentul apelului, remarci rolul important pe care îl are aprodul în desfăşurarea şedinţei de judecată, acela de strigare a părţilor, a martorilor, a experţilor şi a celorlalte persoane chemate în faţa instanţei. Mai ales atunci când aprodul, din diferite motive, lipseşte.

Nu ştim ce nume ar fi purtat acesta astăzi dacă, în secolul al XVI-lea, nu ar fi existat o relaţie la nivel politico-administrativ între maghiari şi români, dacă limba română nu ar fi fost influenţată, în acest interval, de limba maghiară, iar semnificaţia originară de „ucenic, servitor, paj”, legată de administraţia regală, nu ar fi evoluat conotativ spre cea pe care o are azi, de persoană cu diferite atribuţii – tot administrative – la instanţele de judecată („uşier”, în accepţia comună).

Dezvoltările semantice ale termenului în interiorul celor două limbi aflate în contact sunt dezvăluite de Pál Eniko în capitolul Glosarul împrumuturilor maghiare din secolul al XVI-lea al lucrării Influenţa limbii maghiare asupra limbii române. Perioada veche. Pentru aceia (filologi sau nefilologi) care nu se mulţumesc cu DEX-ul pentru a afla semnificaţia şi etimonul unui cuvânt românesc, care nu sunt neapărat interesaţi de elemente sistemice de istorie a limbii române, de argumentele lingvistice care au condus la concluziile reţinute de dicţionare, în paginile glosarului vor găsi concentrată informaţia lexico-semantică şi etimologică pe care o caută, însoţită de explicaţiile autoarei privind adaptarea fonetică, uzul ori evoluţia semantică a termenilor.

Ar trebui întărită aici ideea că, în secolul de debut al limbii scrise, au descoperit calea de intrare în vocabularul românesc cuvinte care au o largă răspândire în perioada actuală, o parte regăsindu-se în fondul principal lexical. Unele sunt foarte apropiate de semnificaţia originară, precum a birui „a stăpâni”, „a domina”, „a guverna”, din mgh. bír-ni; a bizui „a se baza”, „a se încrede”, din mgh. bíz-ni; a bîntui (scris cu î din i, conform cunoscutei tradiţii opozant academice a Şcolii ieşene) „a vătăma, a răni”, din mgh. bánt-(a)ni; chin „suferinţă grozavă, tortură, caznă”, din mgh. kín; chip „imagine, faţă, statuie, idol”, din mgh. kép; cizmă „ciobotă”, din mgh. csizma; fel „clasă”, „tip”, „gen”, „specie”, din mgh. féle; a legăna „a se mişca”, „a se clătina”, din mgh. leng/leng-(e)ni; a mîntui „a se salva, a se izbăvi”, „a scăpa, a supravieţui”, „a se elibera”, din mgh. ment-(e)ni; oraş „urbe”, „târg”, „cetate”, din mgh. váras/város; şoim „pasăre răpitoare”, din mgh. sólyom; a tăgădui „a nega, a dezminţi”, din mgh. tagad-ni; a tămădui „a se vindeca, a se lecui”, din mgh. támad-ni; tîlhar „nelegiuit, bandit”, „infractor”, din mgh. tolvaj; uriaş „gigant”, din mgh. óriás; viteaz „luptător, cavaler”, din mgh. vitéz. Altele, precum gând „înţelepciune, intenţie, cuget”, din mgh. gond; mereu (adj.) „curat”, „pur”, „autentic”, „nealterat”, „întreg”, din mgh. meró; a ului „a mărturisi (credinţa), a exprima”, din mgh. vallani, s-au îndepărtat de sensul iniţial.

Transferul inerent de semnificaţi şi semnificanţi dintr-o cultură în alta e însoţit de o complexitate de fenomene lingvistice şi extralingvistice, analizate de-a lungul lucrării. În esenţă, influenţa limbii maghiare asupra limbii române poartă amprenta contextului socio-cultural, administrativ şi economic în care s-au realizat contactele româno-maghiare din Transilvania, iar pătrunderea elementelor de origine maghiară în Moldova şi Ţara Românească este rezultatul deplasării populaţiei dintr-o provincie românească în alta.

Textele religioase româneşti din secolul al XVI-lea, printre care se remarcă Palia de la Orăştie, s-au tradus, în mare parte, după originale maghiare. Întreprinderea traducerii a însemnat şi tratarea limbii-sursă ca model lingvistic, capabil să transmită nu numai „forme”, ci şi structuri. Aşadar, autoarea nu se limitează la prezentarea analitică a tratamentului fonetic aplicat împrumuturilor, ci urmăreşte repartizarea acestora în lexicul limbii române, modul de manifestare a influenţei maghiare în compartimentele morfologic şi sintactic al limbii, influenţă concretizată prin opţiuni de încadrare morfologică a împrumuturilor şi calcuri gramaticale „momentane şi spontane”, fără consecinţe importante asupra sistemului limbii române.

Lucrarea lui Pál Eniko este bazată pe cercetarea întreprinsă de autoare pentru elaborarea tezei doctorale. Prezenţa ştiinţifică a coordonatorului, profesorul Alexandru Gafton, şi a referenţilor, nume recunoscute în lingvistica românească, profesorii Eugen Munteanu, Vasile Ţâra şi Ion Horia Bîrleanu, ei înşişi autori de studii şi tratate în domeniul istoriei limbii române ori al diactologiei româneşti, contribuie la validarea ideilor, a informaţiei şi a argumentelor care construiesc monografia de faţă.