Descrierea fenomenologiei comunicării omeneşti cu ajutorul unui aparat conceptual apt să reliefeze locul şi rolul unui demers propriu, prin raportare la discipline cu sfere de cuprindere asemănătoare, a reprezentat preocuparea iniţială a stilisticii. Grija unui pasionat al domeniului ar trebui să fie (aşa cum indică autorul ieşean Ioan Milică prin însuşi faptul alegerii titlului lucrării sale), înainte de toate, lămurirea acestui aparat conceptual. Activitate nu tocmai uşoară. În primul rând, pentru că implică izolarea unor noţiuni-cheie, iar, mai apoi, pentru că necesită cunoaşterea straturilor teoretice care au favorizat apariţia acestor noţiuni.

Viziunile diferite asupra aspectelor expresive ale comunicării umane au condus la propuneri şi remodelări conceptuale care au modificat chiar profilul disciplinei. Cel mai important dintre aceste concepte, în mod constant dificil de definit, este acela de stil, care a devenit cuprinzător semantic prin conlucrarea unor domenii diferite de cunoaştere şi de acţiune umană. De la retorica Antichităţii greco-latine, la tratatele medievale şi renascentiste, trecând prin neoclasicism şi romantism, stilul este o proiecţie a spiritului, tributară unor resorturi şi instrumente diverse, fiind perceptibilă la hotarul tensional dintre supraindividual şi individual. Succesiunea temporală a definiţiilor stilului nu este însă relevantă din moment ce există o contiguitate istorică a configurărilor noţionale la nivel disciplinar. Aşadar, prezentarea unor perspective diferite de înţelegere a stilului şi implicit a stilisticii apare ca cea mai potrivită abordare. Este opţiunea autorului de a propune analiza a trei perspective care să conducă la delimitarea noţiunilor esenţiale: cea retorică, cea estetică şi cea lingvistică. În acest context, interdisciplinaritatea este asumată.

Cadrul şi modul întemeierii lingvistice a stilisticii sunt prezentate atent, prin sublinierea conceptelor esenţiale ale lingvisticii structurale şi prin evidenţierea precursorilor şi a paralelismelor dintre modelele de prefigurare conceptuală. Astfel, definiţia stilisticii propusă de Charles Bally poate fi înţeleasă prin referire la termenii specifici de sistem şi valoare, în planul deschis de distincţiile langue-parole, paradigmatic-sintagmatic, sincronie-diacronie. Aceasta trebuie să studieze, potrivit întemeietorului său: „trăsăturile afective ale faptelor de expresie, mijloacele de care dispune limba pentru a le produce, relaţiile reciproce existente între aceste fapte, în sfârşit, ansamblul sistemului expresiv ale cărui elemente sunt” (p. 97).

În cadrul aceleiaşi perspective, atingerile dintre clasic şi modern devin inevitabile; de exemplu, autorul notează că lecturarea lui Aristotel şi a lui Kant, în context retoric, îl va conduce pe Paul Grice la conturarea modelului pragmatic al comunicării verbale.

Alt concept esenţial al stilisticii este acela de funcţie. Funcţia discursului din retorica antică, preponderent persuasivă, va fi dublată ulterior, odată cu răspândirea creştinismului, de funcţia performativă. La nivelul receptării moderne, noţiunea de funcţie stilistică (ascunsă sub varii denumiri), va suferi, la rândul său, prefaceri semnificative datorită studiilor psihologului Karl Bühler şi contribuţiilor funcţionaliste ale Cercului de la Praga şi ale continuatorilor săi.

În timp ce funcţia stilistică poate reprezenta un clasificator, care grupează stilurile din prisma finalităţii expresive, conceptul variaţie stilistică va privi ansamblul modalităţilor de întrebuinţare a limbii. Şi aici analiza autorului este tripartită, apreciind că printre cele mai utilizare etaloane de stabilire a variaţiei stilistice se regăsesc „gradul de expresivitate al comunicărilor, cadrele de realizare a valorilor stilistice, sau, mai precis, tiparele stilistice mai mici şi mai mari ale comunicării verbale şi trăsăturilor stilistice ale semnelor limbii” (p. 181).

Meritul autorului nu este doar acela de sintetizare obiectivă a metodelor, teoriilor, modelelor ori reţetelor consacrate referitoare la utilizarea limbii în program stilistic, ci şi acela de aplicare creativă a acestora la nivelul culturii române. Teoretizarea clasică (prin raportare la scrierile lui Teofrast, Quintilian, Cicero) a celor trei stiluri este exemplificată prin trei tipuri de discurs: cuvântarea din noiembrie 1886 a lui Petre P. Carp, ca reprezentare a stilului simplu, discursul lui Titu Maiorescu din noiembrie 1909, cu ocazia pensionării, ca reprezentare a stilului temperat, discursul lui Barbu Ştefănescu Delavrancea la sesiunea din septembrie 1916 a Academiei Române, ca reprezentare a stilului înalt.

Tot astfel, în categoria fenomenelor expresive ale esteticului nestructurat, teoretizată de esteticianul ceh Mukařovský, în opoziţie cu esteticul structurat, sunt incluse creaţiile lingvistice favorizate de producţiile publicitare foarte răspândite după 2000, prin care se făcea reclamă la coniacul „Unirea”, care aveau la bază anecdotele muncitoreşti. Replicile „Gogule, probleme, mă?” şi „Ne mişcăm şi noi mai cu talent?” au fost prelucrate în titluri de ziare şi lozinci umoristice, iar gogii şi doreii au devenit figuri recognoscibile ale societăţii româneşti.