Conştientă că nu poţi cuprinde într-un număr limitat de semne tot ce ar putea fi relevant într-un manual de istorie a lingvisticii moderne (mai precis, a lingvisticii secolelor al XX-lea şi al XXI-lea), a direcţiilor care s-au conturat şi au ocupat spaţiul de interes al cercetărilor actuale, am decis să reţin doar unele aspecte, relevante atât pentru disciplinele preocupate de studiul limbii, cât şi pentru cititorul cu simţ practic şi critic al finalităţilor pe care fiecare abordare le presupune.

Ca orice părinte cu aplecări lingvistice şi pedagogice, faci, chiar fără a realiza, psiholingvistică progresivă; nu trebuie să discerni în polemica Chomsky - Piaget privind structurile înnăscute şi dobândite ale limbajului, dar poţi observa modul în care se realizează cristalizarea sistemului fonologic, distingerea fonemelor de către copii. În cadrul organizat al studierii achiziţiei limbajului, în urma cercetărilor făcute în ultimele decenii în Franţa, J. Mehler şi colaboratorii săi au ajuns la concluzia că ar trebui abandonată ideea existenţei unei ierarhii „piramidale a unităţilor minimale care pleacă de la simplu (fonem) la complex (propoziţii şi fraze)”. S-a concluzionat că se identifică mai întâi silabele, respectiv “vocalele care formează nucleul silabelor”, „abilitatea de a recunoaşte silaba, care poartă accentul şi are o natură muzicală sau prozodică, fiind dobândită în faza embrionară” (p. 164).

M-am întrebat de ceva timp dacă există o legătura între achiziţia limbajului la un copil sub patru ani şi modul în care utilizează mâinile, dacă nehotărârea dintre a folosi dreapta sau stânga repercutează asupra exprimării verbale. Intuiam un răspuns afirmativ, pe care nu l-am identificat în vreun studiu, dar care s-ar putea contura în cercetările de neurolingvistică întreprinse recent. Astfel, s-a stabilit că centrul de producere a limbajului este situat în emisfera stângă a creierului la dreptaci şi în emisfera dreaptă la stângaci, iar la copii această specializare emisferică nu este încă formată, nefiind înnăscută. Deschiderea interdisciplinară permisă de psiholingvistică, prin îngemănare cu lingvistica, biologia şi neurolingvistica investighează inclusiv tulburările de limbaj apărute ca urmare a unor accidente, traumatisme ori a paraliziei. În cazul unui accident care ar afecta una dintre emisfere, copiii au posibilitatea de a se însănătoşi prin preluarea funcţiei de producere a limbajului de către cealaltă emisferă.

Îmi imaginez orice istorie a lingvisticii ca pe o succesiune de acte, o piesă care se dezvoltă prin armonia şi tensiunea dintre personajele-concepte, introduse în scenă treptat şi angajate permanent în dialog. De exemplu, noţiunile prezente pe scena lingvisticii româneşti actuale, precum valenţă şi actant, care îşi joacă propriul rol alături de alţi termeni gramaticali recenţi, inclusiv în lucrările academice, ar trebui, înainte de toate, să fie recunoscute potrivit grilei teoretice în care acestea apar. Gramatica valenţei sau gramatica dependenţială, deşi apărută în prima jumătate a veacului trecut, este cunoscută şi răspândită abia în a doua jumătate. În esenţă, promotorul acestei viziuni, L. Tesničre, propune o structură univocă a propoziţiei, formată din verb, căruia i se subordonează actanţii şi “circumstanţele”. Autorul face o apropiere între schema propusă de Tesničre, teoria gramaticală a lui Ch. Fillmore şi gramatica antică indiană a lui Pânîni. Modelarea la care apelează iniţiatorul gramaticii dependenţei este cea chimică, în care verbul este văzut ca un atom, iar valenţa presupune numărul de actanţi ai unei unităţi verbale concrete. Actantul, la rândul său, corespunde complementului obligatoriu din gramatica tradiţională (incluzând subiectul) pe care îl poate actualiza un anume verb; în funcţie de numărul acestora rezultă patru clase diferite de verbe. Teoria a fost adoptată şi dezvoltată rapid în Germania, unde au apărut, la sfârşitul secolului trecut, diverse lucrări privind valenţa verbelor, substantivelor şi adjectivelor, deosebindu-se, în acelaşi timp, valenţa sintactică de valenţa semantică şi valenţa logică. Lingvistica aplicată pentru metodologia traducerii şi a învăţării limbilor a dat apoi relevanţă practică acestor lucrări şi distincţii.

Ca orice manual necesar în spaţiul universitar românesc, lucrarea lui Constantin Frâncu are meritul de a fi operat o critică şi riguroasă selecţie a direcţiilor de investigare viabile din lingvistica modernă. Un capitol este dedicat lingvisticii româneşti, lingviştilor şi şcolilor dezvoltate în trei centre universitare: Iaşi, Bucureşti şi Cluj. Pentru completarea şi compararea ideilor care jalonează modernitatea lingvisticii, ar trebui consultată şi lucrarea anterioară a autorului, apărută în 2005, la aceeaşi editură, Evoluţia reflecţiilor privind limbajul din Antichitate până la Saussure.