Citind şi recitind a doua ediţie a cărţii lui Marius Sala – de prima ediţie mă puteam bucura cu ceva timp în urmă, prin 1998, la absolvirea studiilor filologice – din filele memoriei se desprind vreo câteva, cu scris mărunt, care păstrează urmele a trei cursuri, însoţite de imaginea puternică şi severă a regretatei profesoare Michaela Livescu: istoria limbii române, dialectologia şi lingvistica romanică. Pentru a putea studia aceste discipline şi, evident, pentru a trece examenele anuale, era necesar să ai cunoştinţe de limbă latină şi ceva cultură istorică şi geografică.

Nu mă aştept ca un absolvent de facultate filologică să îşi mai pună întrebarea La ce te ajută latina? Dacă nu ştia răspunsul, îl va fi aflat destul de repede (cred că prin anul al II-lea). Mă gândesc însă că un nefilolog ar putea să ridice în continuare din umeri, să fie de acord cu alungarea latinei din programa şcolară, şi aşa destul de încărcată, să se întrebe la ce îi foloseşte o limbă moartă.

În primul rând, nu ar putea fi o limbă moartă, ci doar o limbă tăcută, dacă ai în vedere rolul important pe care l-a avut şi îl are în dezvoltarea terminologiei ştiinţifice. În al doilea rând, definiţia genealogică şi comparaţia organică propuse de profesorul Alexandru Rosetti, care deschid prezenta lucrare, interzic orice trimiteri tanatice: „Limba română de azi este însăşi limba latină... cu modificările ivite în cursul veacurilor, precum pielea de pe corpul nostru este tot pielea cu care ne-am născut, cu aceeaşi culoare şi cu aceleaşi semne şi aluniţe, ca şi în pruncie, deşi toate celulele ei s-au împrospătat în curgerea timpului” (p. 13).

În 2016, păstrăm „aceeaşi culoare”, „aceleaşi semne şi aluniţe” în învelişul nostru lingvistic. Aceste trăsături tipologice se traduc metodologic în prezentarea elementelor moştenite din latină şi a modului de modificare a acestora: unele sunt general romanice, altele se remarcă doar la nivelul unor limbi romanice. Semnalarea particularităţilor românei în ansamblul romanic este necesară nu numai pentru conturarea unui profil al idiomului latinei dunărene, dar şi pentru a ajuta la identificarea unui parcurs istoric al populaţiei închegate ulterior ca stat.

Îmi amintesc, din nou, că unul dintre subiectele examenului scris la istoria limbii române era prezentarea teoriilor privind teritoriul de formare a limbii române. Am regăsit răspunsurile în primul capitol (p. 31 ş.u.), alături de argumentele unor nenumiţi lingvişti (reperabili la o atentă lecturare) care susţin că limba română era deja formată în secolul al VI-lea, anterior altor limbi romanice, iar primul text romanic nu ar fi Jurămintele de la Strasbourg, ci textul nostru, familial şi emoţional, torna, torna, fratre.

Informaţia lingvistică este prezentată comparativ şi prinsă pe axele principale ale disciplinelor fonetică şi fonologie, morfologie, sintaxă şi lexicologie. Mai uşor de parcurs (pentru un nefilolog, în special) este capitolul care priveşte comparativ lexicul latin, romanic şi român prin urmărirea cuvintelor panromanice, cuvintelor păstrate numai în română ori a cuvintelor păstrate în diverse limbi romanice cu excepţia românei. Completarea acestor observaţii cu cele privitoare la clasele şi relaţiile semantice stabilite între cuvintele împrumutate şi cele de substrat conduce la concluzii asupra trecutului nostru, asupra modului de vieţuire.

Prezentarea cu liste a cuvintelor este dublată de comentarii etimologice şi trimiteri bibliografice, de avansarea prudentă a unor răspunsuri la întrebări privitoare la mobilul şi scopul adoptării unor împrumuturi ori la posibilitatea structurală a latinei de acceptare a acestor împrumuturi.

Cazul termenului verbum ocupă un întreg paragraf şi este descris tocmai pentru ilustrarea unor situaţii singulare, fiind înlocuit în toate limbile romanice. Interesant nu este doar faptul înlocuirii, ci felul încrucişat în care operează: Occidentul optează pentru grecescul (la origine) parabola, în vreme ce româna preia latinescul conuentus „adunare”, care, de altfel, există atât în albaneză, cât şi în neogreacă.