Mâine este ziua mea de naştere şi va fi mare „tărăboi”. Aseară a fost consiliu de familie. S-a decis că tata este responsabil pentru tortul meu cu lumânări, în care voi sufla cu putere şi le voi stinge pe toate, mâine. S-a decis că pe tort vor fi două lumânări, nu trei, cum pun unii, în mod greşit, când copilul lor împlineşte doi ani. Au fost dezbateri serioase la care au participat mama, tata, mamaia Lili, bunica Geta şi bunicul Adi. Tataia Papu nu a fost acasă, iar pe mine nu m-a întrebat nimeni ce părere am. Cred însă că este logic ce-au hotărât.... Dar, astăzi, sunt acasă numai cu mamaia Lili care este într-o dispoziţie cam...melancolică. Nepotul ei împlineşte mâine doi „anişori”! Umblă după mine cu telefonul ei mobil şi-mi face poze. Ce-or avea aşa de special cârlionţii mei blonzi de la ceafă? Până şi pe ei i-a pozat. Dar profilul meu? Aşa, stai acolo lângă măsuţă să se vadă cât de înalt erai la doi anişori! Buun! Ce frumos! Acum cu Meme, pisica ... Acum cu....şi tot aşa...Pozele acestea nu vor rămâne în telefonul lui Mamaie. Ele vor fi puse într-un album de fotografii, ca cel în care sunt fotografiile de la mare, de astă-vară. Mamaia este pasionată să facă poze cu telefonul şi să le pună apoi în album. Când nu te-aştepţi, scoate telefonul şi...pac...o poză! Aşa că eu m-am învăţat, fac ce-mi spune, deşi nu întotdeauna sunt în dispoziţia să pozez, şi mă ocup în continuare de treburile mele: să alerg după Meme, să cotrobăi după o anumită maşinuţă, să dansez pe muzica lui Kokie ( o ştiţi pe Kokie? este the red cat prietenă cu Lulu the canguroo din cartea de engleză), să mă joc cu plastilina, sau, dacă suntem în parc, să alerg după frunzele pe care le ridică vântul de pe jos, să mă scund după copaci ca să mă găsească mamaia, să mă urc pe tobogan, să mă dau pe tobogan şi aşa mai departe.

Bunicul m-a găsit cu un picior călare pe grilajul ridicat al pătuţului meu de la Chinceni.

-Aah!!! Trebuie să avem mare grijă,
de-acum!, i-a spus el tatei.

-Ha-ha-ha! A râs tata. Nu ştii că ne-am trezit cu el la noi în pat, într-o dimineaţă!!!

-Cum aşa?!

-Mister total!

Mister total!!! Nici vorbă! Vă povestesc eu cum a fost. Într-o dimineaţă, m-am trezit,
m-am prins cu mâinile de marginea înaltă a pătuţului, am pus un picior pe stinghia de sus şi cu greu m-am urcat cu burtica pe stinghie. Apoi m-am lăsat să cad cu capul înainte pe braţul fotoliului de lângă pat. M-am rostogolit pe fotoliu şi apoi, cu fundul înainte, am coborât pe podea şi...pe-aci ţi-e drumul...de-a buşelea până în camera mamei şi a lui tata.

Acolo, a urmat un control amanunţit. Mama m-a întors pe toate părţile, în cătare de locuri dureroase. Nimic! pentru că nu mă lovisem deloc. Dar întâmplarea nu a rămas fără urmări...Acum am un pat fără tăblie înaltă, din care mă pot da jos când vreau.

Stau turceşte în patul meu de băiat mare şi mă uit pe cartea cu Baloo, cu Mowgly, cu şarpele Ka, Cu Baghera şi cu... „Patuia”. Nu ştiţi cine-i Patuia? Sunt elefanţii care „patuiază” prin junglă. Toţi aceştia sunt prietenii mei. Mai am însă şi alţi prieteni. Nu numai în cărţi, ci şi pe CD sau pe stick. Şi mai sunt prieten şi cu Elena, verişoara mea, şi cu Adrian de la grădiniţa de copii.

Nu sunt prieten cu balaurul cu şapte capete pentru că a răpit-o pe Ileana Cosânzeana, pe care a salvat-o până la urmă Făt-Frumos, nu prinţul Filip, ca pe Frumoasa adormită din pădure. Balaurul cu şapte capete este o creatură foarte ciudată. Este puternic, dar este rău. Făt-Frumos nu este aşa de puternic, dar pe el îl ajută calul năzdrăvan care vorbeşte şi-i dă sfaturi bune, pe care Făt-Frumos le urmează. Nu sunt prieten cu balaurul cu şapte capete şi pentru că nu mă lasă să-l desenez. Mai bine zis să-l colorez. Oricât mă străduiesc, creionul meu verde trece dincolo de linia gâtului lung şi subţire al balaurului cu şapte capete. Şi când te gândeşti că balaurul cu şapte capete are şapte gâturi lungi şi subţiri, unul pentru fiecare cap. Cum am spus, ciudată creatură!

Am o problemă cu cuvintele. Ei, eu ştiu de mult să vorbesc. Spun mama, tata, adică invers, tata, mama, ca să respect ordinea în care au venit cuvintele la mine. Apoi, spun lapte, papa, apa şi caca. Şi am conversaţii lungi cu mamaia, în diferite ocazii. De exemplu, când traversăm strada şi mergem la nenea Gogu ca să-i vedem mica grădină zoologică cu găini, cocoşi, raţe, porumbei, pui mici, iepuri. Atunci, mamaia îmi spune cum fac aceste păsări şi animale. Eu înţeleg perfect şi repet după ea: cot-codac, cucurigu, mac-mac, piu – piu. Numai că, şi aici este problema, deşi eu spun cot-codac, urechile mele aud ca-ca. La fel se întâmplă şi când spun cucurigu. Când spun mac-mac, urechile mele aud ma-ma. Piu-piu nu este o problemă pentru că de mult timp ştiu să-l spun, ei, de fapt, se aude un ptiu, ptiu, ptiu, o vorbă pe care o folosec mult, împreună cu alte vorbe, precum gae-gae, goe-goe şi altele asemenea. Mamaia, care tocmai s-a întors din China (ce-o fi aceea china?) spune că vorbesc chinezeşte.

Mai ştiu, de asemenea, să spun „Gata!”. Aceasta când am terminat de făcut o treabă: de mâncat, de băut, de pus lucrul la locul lui, adică acolo unde consider eu că este locul lui, deşi mamaia nu este întotdeauna de acord cu mine. Dar, şi cu „gata” este o problemă, pentru că urechile mele aud „tata”. Dar eu spun tata când vreau să-l strig pe tata.

Asadar, vedeţi că, pentru moment, am dreptate să spun că am o problemă cu cuvintele.

Aiia-e-ua! Aţi înteles ce-am spus? Bau-i go! Bua-bii, goiii-coe, ghibuia, daia, ioie biibe… Asta nici mamaia nu înţelege! Mai gândiţi-vă!...Eu voi trage un pui de somn!

Eu sunt Elena. Sunt verişoara lui Andrei, care este mai mare decât mine cu trei săptămâni. La noi în familie este mare îngrijorare, pentru că, în timp ce Andrei merge deja de la 9 luni, eu am un an şi nu merg decât de mână cu mama, cu tata, cu mamaia Lili, cu bunica Gigi. Cea mai îngrijorată este mamaia Lili, care vrea să merg la doctor. Eu nu vreau la doctor. Noroc că tata meu spune „Da! Da!”, dar nici prin gând nu-i trece să mă ducă la doctor. El ştie că eu pot să merg, numai că sunt mai prudentă decât Andrei. Şi nu numai. Eu ştiu că mersul va veni de la sine, nu trebuie să te concentrezi în mod special pe această problemă. În plus, în jurul meu sunt atâtea lucruri asupra cărora eu mă concentrez! De exemplu, televizorul. Într-o zi, am apăsat de 100 de ori pe butonul televizorului, pe butonul cel mai mare. Ştiţi că televizorul are mai multe butoane, nu? La fiecare apăsare, imaginea de pe ecran se schimba. Adică se făcea fie albă, fie multicoloră – eu cunosc culorile foarte bine: pelicanul este verde şi manâncă bile roşii şi galbene, pe care i le dau eu, în fiecare seară, când fac baie; cocoşul este multicolor; Marcu – boxer-ul nostru – este maroniu. Asupra lui Marcu mă concentrez foarte mult şi am observat că el seamănă cu Andrei. Amândoi iau în gură toate jucăriile. Diferenţa este că Marcu le şi roade, pe când Andrei, care nu are decât patru dinţi, ca şi mine de altfel, nu le roade, ci le molfăie!!!, doar. De asemenea, mă concentrez asupra sunetelor pe care le fac animalele. De exemplu, pisica de pe uşa camerei mele face Maauu!! Mamaia Lili
s-a amuzat grozav când i-am spus cum face pisica de pe uşa mea. Mi-a spus că nici o altă pisică din lume nu face un „mau” atât de grav ca pisica de pe uşa mea. Şi este adevărat, dacă mă gândesc la Meme, pisica lui Andrei, care face un fel de „Mmemmee” timid şi discret. Spre deosebire de mine, Andrei nu ştie să spună cum face o pisică. Mamaia Lili spune că el este prea preocupat să alerge de colo-colo şi nu-i rămâne timp să mediteze. Mai zice că Andrei va veni la mine să-i dau lecţiile (ce-or fi acelea lecţii?), când vom fi amândoi la şcoală.

Este 11 martie şi ninge cu fulgi mari, ca-n poveşti. Ei vin din cer învârtindu-se, căutând cu grijă locul în care să se aşeze pe pământ. Am dormit mult după amiază, împreună cu Andrei. Eu la un capăt al patului, el la celălalt.

Începând cu 1 martie, mi s-a schimbat viaţa. Merg împreună cu Andrei la „Grădiniţa de copii”; nu mai stau toată ziua cu bunica Gigi şi cu bunicul Mişu. Este interesant la grădiniţa de copii. Sunt multe jucării, alte jucării, şi multe activităţi!!!...Astăzi, eu şi Andrei am primit câte o bulină roşie de la Cristina, pentru că am mâncat tot, am fost cuminţi şi am cântat frumos. Adrian a luat o bulină neagră, pentru că l-a împins pe Cristi. Mare ruşine!!!

Mamaia Ii vine şi ne ia de la grădiniţa de copii cu maşina verde şi, de fiecare dată, ne aduce o surpriză. Astăzi, ne-a adus câte un ou kinder. Oul kinder este foarte bun ca desert, după masa de prânz.

Mamaia Ii ne-a povestit că oul kinder este verişor cu oul Humpty Dumpty, numai că este mai cuminte. El nu se urcă pe zid şi deci nu cade, cum a căzut Humpty Dumpty şi s-a spart. Şi eu sunt verişoară. Verişoara Elena. Am trei verişori, pe Saşa, pe Darius şi pe Andrei. Saşa şi Darius merg la altă grădiniţă de copii. Eu merg la grădinţă cu Andrei. Andrei este şi prietenul meu şi de aceea, când ne întoarcem de la grădiniţă, nu vrem să dormim decât împreună, în patul lui de băiat mare. După ce ne trezim din somnul de după-amiază, ne jucăm frumos amândoi, până seara, când eu cobor la etajul trei, ca să stau cu mama mea, Ioana, şi cu tata meu, Mircea.

Meme este pisica noastră; uneori ea este şi „tiger”, iar eu mă sui călare pe ea. Nu se supără pe mine. Nu-şi scoate niciodată ghiarele, orice
i-aş face. Ştiu că are ghiare pentru că i le-am văzut. Le ţine ascunse sub perniţele de la lăbuţe. Perniţele îi mai servesc şi la mersul fără niciun zgomot. Cu ghearele scarmănă covorul când vrea să vadă dacă s-a strâns praful în covor. Meme este o pisică foarte curată şi ordonată. Şi eu sunt ordonat. Întotdeauna întind la loc colţul covorului când se întâmplă să mă împiedic în el şi să-l deranjez. Tata spune că sunt maniac!!!... şi râde. Dar nu despre mine este vorba aici...Meme este o pisică cu personalitate, ca şi mine, de altfel... Când nu vrea să se lase smotocită şi nici să se lupte cu mine în luptă dreaptă, îmi face sâc! şi fie se ascunde sub pat la mamaia Lili în cameră, fie se urcă pe canapea, într-o clipită, fie sare sus pe pian...locuri la care eu nu prea am acces, oricum nu în ritmul ei. Eu şi Meme ne jucăm uneori de-a v-aţi ascunselea. În general, ea este cea care se ascunde, iar eu cel care o caut. Când o găsesc, întind mâna să o prind, dar ea, ţuşti! nu se lasă, fuge şi se ascunde în alt loc. Trebuie să recunosc că eu nu am viteza ei în mişcări şi, oricât m-aş strădui, ea este mai agilă. Ba chiar, dacă nu sunt atent, mă mai şi împiedic şi cad, câteodată, când jocul este prea alert sau când deja m-a prins oboseala de atâta alergătură. Meme oboseşte şi ea şi, în acest caz, se ascunde undeva unde chiar că nimeni nu o mai găseşte şi se culcă. Meme doarme chiar mai mult decât mine şi, când se trezeşte, iese din ascunzătoare şi se întinde pe covor, de aceea covorul trebuie să fie curat, şi se dă de-a rostogolul şi se spală bine cu lăbuţele-amândouă pe ochi, pe bot,
exact cum fac şi eu, numai că mă spăl pe mâini, pe ochi şi pe...gură, nu pe bot!

Să nu credeţi că eu cunosc numai aceste numere... Îl ştiu şi pe tei, care este numărul Elenei, şi pe ţinţi, care este numărul meu. Elena stă la etajul 3, iar eu la etajul 5. Elena apasă pe butonul 3 de la lift, iar eu pe butonul 5. Recunosc cifrele 3 şi pe 5 oriunde le văd.

Aşadar, unu, doi, trei, patru....număr vânătăile de pe picioarele mele. Aici m-am lovit de pat, aici de banca din parc, aici m-am lovit pe scări în timp ce coboram, prostindu-mă!, de-a buşelea, cum făceam când eram mic... La genunchi am o bubă. Am căzut şi pielea s-a spart. Am căzut cu genunchiul pe-o pietricică în timp ce mă grăbeam, în parc, spre....nu mai ştiu ce, pentru că eu întotdeauna mă grăbesc. Loviturile obişnuite care se transformă în vânătăi nu sunt o problemă. Trec. Dar cu buba a fost mai complicat. A trebuit să cumpere mamaia un plasture de la farmacia Catena de pe bulevardul nostru, o ştiţi, farmacia aceea care vinde şi şerveţele umede cu care mă şterg pe mâini cât de des posibil pentru a îndepărta microbii (eu nu prea sunt atent şi duc mereu mâna la gură şi microbii atât aşteaptă, sar în gura mea, ceea ce nu e bine deloc!!!)... Acum plasturele a acoperit pielea spartă, buba nu se mai vede. Va trece şi ea. De-acum voi încerca însă să fiu mai atent, pentru că am constatat că, dacă nu te loveşti şi nu cazi, nu te doare şi nu te ustură deloc pielea de pe picioare. Domnul care m-a văzut căzând i-a spus însă lui mamaia Ii:

- Ehei, câte căzături va mai căpăta un asemenea ştrengar până se însoară!!!..., neştiind însă că eu ce promit aceea fac!