– Pentru a putea înţelege pe ce lume sunt, nu ai cum să înţelegi ziua de azi dacă nu ştii nimic despre ziua de ieri din care ea s-a născut. De acum aproape 30 de ani, de când am început realizarea Muzeului de la Sighet, am spus că el nu trebuie să fie privit ca un drum spre trecut, ci spre prezent. Un prezent din care trebuiau recunoscute reziduurile trecutului. De aici şi urgenţa realizării Memorialului, pentru ca tinerii să poată descoperi şi înţelege ce au trăit părinţii lor, adesea fără a înţelege nici ei de ce trăiseră ceea ce trăiseră. În ceea ce priveşte ideea memoriei ca formă de justiţie, ea este răspunsul – dat în urmă cu un sfert de secol când am început Memorialul – felului în care justiţia întârzia să facă dreptate victimelor represiunii comuniste, când statul de drept nu se hotăra să înceapă să funcţioneze şi doar memoria încerca să împiedice vehiculul istoriei să facă marche arričre.

– Momentul în care, după ce prezentasem Consiliului Europei proiectul gândit şi scris împreună cu Romulus Rusan, iar instituţia europeană (în care România nu era încă admisă din cauza mineriadelor) l-a luat sub egida sa şi l-a editat în engleză şi în franceză. Între aflarea la telefon a veştii şi primirea prin poştă a celor două broşuri au trecut mai multe zile în care Alianţa Civică, în numele căreia fusese prezentat proiectul, a organizat o conferinţă de presă anunţând că în România se va realiza sub egida Consiliului Europei primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume. Urmarea a fost o adevărată revărsare de ură, atacuri şi oficiale, culminând cu editorialul publicat în două numere ale oficiosului guvernului Văcăroiu, Vocea României, intitulat „Sacrilegiul de la Sighet”. Sacrilegiul era că vindem Consiliului Europei suferinţa românilor. Momentul dificil despre care mă întrebaţi a fost însă nu atunci, ci câteva zile mai târziu, când Consiliul Europei proiecta pe lângă textul nostru un capitol în plus despre cum se vor strânge fondurile pentru realizare. A fost momentul în care am înţeles că noi va trebui să strângem fondurile. Poate să pară ciudat din perspectiva – mult schimbată pe parcursul ultimului sfert de secol – că nu ne gândiserăm nicio clipă în timp ce scrisesem proiectul la banii din care va fi făcut. Presupun că subliminal credeam că, asumându-şi proiectul, Consiliul Europei îşi asumă şi realizarea lui. Doar că nu s-a întâmplat aşa. Şi cum nu puteam sub ploaia de insulte guvernamentale să mărturisim că am înţeles greşit şi să dăm înapoi, în următorii douăzeci şi opt de ani am fost obligaţi să fim nu doar cei care au gândit Memorialul, ci şi cei care l-au realizat. Iar pentru asta a trebuit nu doar să strângem în jurul nostru o echipă entuziasmată de idee şi să înfiinţăm o fundaţie, care să funcţioneze în cadrul legal, ci şi să creăm reprezentanţe ale acestei fundaţii în părţile lumii cu exil românesc: Paris, München, Los Angeles.

– Nu e unul singur. Sunt dimineţile în care ajungând la biroul meu de la Fundaţia Academia Civică din Bucureşti mi se aduce fotografia sosită prin mail cu lungul şir de vizitatori din ziua precedentă de la poarta Memorialului de la Sighet. Atunci, de fiecare dată îmi spun că n-am fost niciodată destul de optimistă ca să visez un asemenea succes şi încerc să nu regret sfertul de secol răpit destinului meu de scriitor prin care l-am plătit.

– Pentru că Germania este singura dintre ţările Europei Occidentale care nu numai că a cunoscut pe propriul ei teritoriu ce a însemnat comunismul, dar a şi fost legată prin minorităţile germane (saşii şi şvabii) de pe teritoriul României de experienţa represiunii comuniste. De altfel, imediat după 1989, Germania a deschis în toate ţările foste comuniste filiale ale marilor sale fundaţii creştin-democrate, liberale şi social-democrate pentru a sprijini reînvăţarea alfabetului democraţiei după 45 de ani de totalitarism. Memorialul de la Sighet datorează mult fundaţiilor germane creştin-democrate „Hanns Seidel” şi „Konrad Adenauer”.

– Formula pe care vă amintiţi că am folosit-o are cu siguranţă rădăcini creştine şi în acelaşi timp o abia perceptibilă aură nostalgică. Ea este mărturisirea, chiar dacă inconştientă, a unei aprehensiuni – mă jenez să folosesc cuvântul spaimă – legate de felul în care simt cum în ultimii ani, poate chiar în ultimele decenii, definiţia Binelui şi a Răului şi criteriile delimitării lor încep încet-încet să devină nesigure şi să se estompeze, încât nu pot să nu mă întreb uneori dacă cei foarte tineri mai sunt în stare să le perceapă. Timp de 2000 de ani, dacă ne gândim la creştinism – sau chiar timp de şi mai multe milenii, dacă ne gândim la toate religiile lumii în care aceste noţiuni sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare – Binele şi Răul erau definite odată pentru totdeauna cu graniţele dintre ele trasate clar. În mod absolut, în momentul în care credinţa în Absolut a încetat să fie o axiomă, toate valorile au început să se relativizeze şi criteriile să devină fluide, mişcătoare. În mod evident este mult mai greu azi decât acum o sută de ani să înţeleagă pe ce lume sunt. ABC-ul binelui ei nu-l mai primesc de-a gata – girat de generaţiile anterioare, de seriile succesive de părinţi – ci, trebuie să-l descopere şi să opteze pentru el între diverse variante adesea de sens contrar. De aici nevoia de modele şi memoria ca drum nu spre trecut, ci spre viitor, despre care vorbeam.

– Despre extremism se vorbeşte de obicei cu referiri delimitate strict la zone rasiale sau religioase sau politice. Eu cred că el se poate manifesta în multe alte domenii, poate chiar în toate. Există un extremism al artei, al consumismului, al egalitarismului, al regulilor de viaţă, al dogmelor political correctness, al dorinţei de putere. Tot ce se află dincolo de atât de greu definibilele „frontiere ale bunului simţ” este extremism. După cum orice formă de violenţă este extremistă. Toate extremismele din istorie s-au exercitat în numele binelui comun. Dar, ca să revin şi să completez răspunsul la întrebarea precedentă, a învăţa ABC-ul binelui înseamnă a învăţa să rezişti tuturor extremismelor.

– Da, mai precis în lumea intelectuală occidentală şi, încă mai precis, în lumea universitară occidentală. O puternică tendinţă nu de stânga, ci stângistă, care în mod aproape straniu nu îşi are rădăcinile nici în Rusia, nici în China, ci în Germania, în grupul de la Frankfurt, care după venirea lui Hitler la putere a emigrat in corpore în Statele Unite şi a împânzit universităţile americane, care, apoi, la rândul lor, în cadrul unei americanizări treptate a societăţii de consum din toată lumea, au influenţat universităţile europene. Marile puteri comuniste n-au făcut decât să profite în deceniile care au urmat de această canalizare spre extrema stângă a creierelor care prin mecanismele sistemelor de învăţământ şi-au multiplicat ecoul ideilor.

– Nu, noi n-am trecut printr-o situaţie similară niciodată. La noi statuile nu au fost dărâmate de masele fanatizate, ci de hotărâri administrative ale unor structuri de partid locuite preponderent de oportunişti care făceau ce li se spunea de la Moscova să facă. România a avut într-o neglijabilă măsură comunişti convinşi, dovadă că n-a avut nici dizidenţi, care, pentru a fi dezamăgiţi de comunism, ar fi trebuit mai întâi să creadă în el. Cu atât mai puţin, mi-e greu să-mi imaginez la această oră a românilor, care merg duminica la mall-uri ca la biserică, o dărâmare populară de statui din motive ideologice, oricât de absurde.

– Nu cred că se poate pune problema unei legături între neomarxism şi mase, aşa cum nu cred că s-a pus, în fond, nici pentru marxism. Şi într-un caz, şi în altul, circulaţia şi influenţa teoriei s-a exercitat doar la nivelul cercurilor intelectuale, universitare, mai ales. Devenind filosofie de stat, în întreaga lume comunistă, puterea marxismului a fost una administrativă, impusă politic şi doar astfel determinantă ideologic, iar legătura cu masele a avut forma coerciţiei. Orele de marxism obligatorii, din şcolile şi universităţile noastre, asigurau nu adeziunea, ci aversiunea. În ceea ce priveşte neomarxismul mai sofisticat şi mai subtil decât părintele său, el domină într-adevăr universităţile şi mass-media americane, ceea ce, desigur, nu înseamnă „masele”, dar înseamnă mult şi neliniştitor dacă ne gândim că regulile corectitudinii politice tind să fie impuse în societăţi libere şi în state de drept prin mijloace de represiune pe care nu îndrăzniseră să le inventeze dictaturile. Faptul că de data aceasta represiunea este ocultă nu o face mai puţin înspăimântătoare.

– Corectitudinea politică este în primul rând o formă violentă de cenzură politică, de îngrădire a libertăţii şi, prin spaima pe care o generează în societate, o formă de încercare neascunsă, la vedere, de a deturna şi perverti gândirea liberă, esenţa democraţiei. Prin felul în care neagă dreptul fiecărui om de a gândi cu propria sa minte, ea îşi demască natura totalitară şi înrudirea vinovată cu esenţa comunismului. Dar, dincolo de această definiţie a evidenţei, pentru mine, corectitudinea politică are, prin lipsa de logică şi absurdul pe care îl conţine, prin legături oculte cu alte proiecte contra naturii, precum transsexualitatea sau transformările genetice. Pentru că este ceva nefiresc, contra-naturii, în acest demers al unor intelectuali împotriva gândirii şi al unor oameni liberi împotriva libertăţii, ceva aproape imposibil de înţeles dacă nu ar exista precedentul istoric al „lagărului socialist”. (Folosesc această formulă creată în limba rusă şi preluată apoi de celelalte ţări comuniste, care m-a uimit întotdeauna prin felul în care îşi mărturisea cu mândrie propria condiţie penitenciară.) Doar că trăisem cu iluzia că e vorba de un capitol încheiat, în timp ce corectitudinea politică este dovada evidentă şi înspăimântătoare că istoria e dispusă să facă marche arričre.

– Da, aşezarea fricii ca pe o bombă cu efect întârziat în inima unor societăţi libere este cea mai neliniştitoare dintre efectele corectitudinii politice. Pentru că nu este numai frica de marginalizarea socială, de interzicerea succesului, de distrugerea anturajului ale celui ce nu se supune, nu este doar frica de a-şi pierde serviciul, ci şi frica de a-şi pierde minţile în faţa imposibilităţii de a înţelege sensul unui rău în bună măsură sinucigaş.

– Este de-a dreptul ciudat cum această frică de incomprehensibil şi marginalizare este mai paralizantă decât frica de închisoare şi moarte din comunism. Există scriitori ajunşi în închisoare pentru că au protestat în China şi Vietnam, dar nu există scriitori care să fi protestat împotriva politicii corecte a rescrierii istoriei şi-a discriminării pozitive. O biată listă de semnături strânse pe un apel precaut la normalitate, scris cu grija de a nu jigni nici extremiştii, nici fanaticii este tot ce a apărut după dărâmarea statuilor. Nu există o opoziţie politică împotriva stângii extremiste, nu există nici măcar o opoziţie a bunului simţ împotriva aberaţiilor şi lipsei de logică care cucereşte spaţiul public. Şi asta nu pentru că nu se conştientizează pericolul, ci pentru că nu există curajul de a-l influenţa. Poate că explicaţia se află în lungile decenii de cultivare exclusivă a consumismului, în care accentul s-a pus doar pe materialitate, în care timpul a fost doar bani, iar valorile spirituale s-au relaxat, s-au estompat, şi-au pierdut valoarea de întrebuinţare. Între neruşinarea reprezentată de fake news şi oportunitatea vânzării cuvântului celui care dă mai mult, mass-media au devenit cel mai vinovat pedagog al unei libertăţi leneşe, băltind între indiferenţă şi derută.

– Dacă vă referiţi la tinerii de la noi, nu cred că – în măsura în care se pune problema – e vorba de aderarea la anumite idei, ci de o imitare, de consistenţa unor mode, la pachet cu blugii sfâşiaţi şi ultimele şlagăre. Soluţia de contracarare este dirijarea lor spre cultura înaltă, cultura de tip clasic, nu cultura de consum, cultura care cuprinde în sine memoria şi îi învaţă dincotro vin, unde au ajuns şi încotro ar trebui să meargă.

– Cred că fostele ţări oprimate de comunism, printre care şi România, sunt mult mai puţin vulnerabile la corectitudinea politică pentru simplul motiv că ea seamănă prea mult cu cenzura interioară care îi umilea pe vremuri pe români ca să mai poată să se lase stăpâniţi de ea acum. Pe de altă parte, în pedigriul nostru există o prea lungă perioadă a libertăţii interzise ca să renunţăm acum la ea de bună voie. În general, sentimentul meu este că intelectualii din Est – trecuţi prin suferinţele celor 45 de ani de comunism – sunt mai maturi şi mai puţin manipulabili decât colegii lor occidentali.