Deşi umorul, ironia şi autoironia, înclinaţia spre joc (lat. jocus – „glumă”) şi ludic (lat. ludens – „amuzament”) par dominante în poezia lui Spiridon Popescu, există o tristeţe de Don Quijote pe care aceste falduri aparente nu o pot acoperi cu totul. Dincolo de zâmbet, sălăşluieşte tristeţea pe care Spiridon Popescu o exorcizează prin surâsul poeziei.

Ca şi pentru Marin Sorescu, pentru care poezia era locul unde se întâlnea cu sufletul, pentru poetul Spiridon Popescu poezia înseamnă totul; ea este oglinda, oglinda dintre noi, aşezată între eu şi celălalt, între eu şi lume, oglinda care-l salvează zilnic „de privirea ucigătoare a Vasiliscului”. Fiind locul unde se întâlneşte cu el însuşi, la această întâlnire nimic nu poate fi contrafăcut, disimulat, escamotat. În confruntarea cu sine, sinceritatea trebuie să fie absolută, iar confesiunea, o modalitate de clarificare, prin cuvânt şi metaforă, a eului/ sinelui în complexele relaţii ale lumii.

Din această tristeţe donquijotescă, a neliniştii şi inadecvării existenţiale, derivă contrastul dintre ceea ce ar trebui să fie (eul, lumea) şi ceea ce este, nu doar un contrast dintre aparenţă şi esenţă, ci unul dintre aşteptare, o aşteptare de Godot, şi înfăptuirea în act real. E o confruntare dintre ideal şi real. Visurile poetului sunt transportate în ideal, de unde le culege apoi cu atenţie şi cu grijă, pentru a le deda risipei realului, aşa cum o adevereşte aventura lirică derulată pe parcursul drumului străbătut în literatura română, începând cu anul 1991, când debuta editorial cu volumul Oglinda dintre noi. După acest debut, fiecare volum publicat – 21 de grame de suflet (1996), antologia Supliment de existenţă (1997), Eseu despre glorie (1998), Diavol cu coarne de melc (2003, 2017), Înger între scaieţi (2004), i-a conturat imaginarul artistic, fixând drumurile principale ale universului poetic în care el, poetul, diavol cu coarne de melc, se poate instala ca unic proprietar.

Din această parcimonie a publicării, se poate deduce migala de giuvaiergiu asupra cuvântului, rigoarea şi exigenţa faţă de actul de creaţie. Non multa, sed multum, nu mult cantitativ, aşadar, ci substanţial calitativ.

Care este locul poetului Spiridon Popescu în literatura română contemporană? Vârsta biologică l-ar încadra generaţiei optzeciste, însă poetul se desparte polemic de aceştia, printr-o scrisoare deschisă, precizând orgolios diferenţa dintre mine şi voi: „În timp ce voi,/ ca nişte bieţi asini,/ căraţi spre cer/ mirosul greu de crini,/ eu, ca un armăsar/ cu coama-n vânt,/ transport fulgi de zăpadă/pe pământ”.

Debutul din 1991 cu Oglinda dintre noi l-ar integra nouăzeciştilor, dar poetul se desparte şi de aceştia, căutându-şi timbrul propriu, fundamental, care să-l definească în relaţia intrinsecă, interiorizată, cu poezia, cu sine.

Estetic, ca filiaţie artistică şi înrudire spirituală, Spiridon Popescu este un poet ale cărui armonii lirice îl duc, prin inteligenţa poetică, locvacitate şi vervă lirică, umor cald în tristeţile învăluitoare, atinse de nostalgia unui ideal spre care aspiră mereu, în apropierea lui Jacques Prévert, Marin Sorescu sau Emil Brumaru (fără licenţiozităţile acestuia). Poezia reprezintă un ideal, este universul spre care aspiră, universul pe care-l construieşte imagine cu imagine, conotaţie lângă conotaţie.

De aici derivă tema dominantă a creaţiei sale, tema meditaţiei asupra omului, în general, a condiţiei poetului, în special, meditaţie care include complexul sistem determinist al lumii, particularizat în raportul lucid cu sine, cu propria creaţie, cu propriul destin creator, în ansamblul etern al lumii văzute în devenire ca ierarhie de sfere. Definirea eului în relaţia cu sine şi cu propria creaţie, revelarea poeziei în procesul de materializare de la intuiţie la cuvântul menit să creeze metafora şi să exprime ideea urmează propriul traseu, cu reperele şi temele lui obsedante, cu popasurile, obstacolele şi miracolele sale.

Omul în precara lui condiţie limitată de moarte, implicând tragica relaţie cu destinul, apare ca temă în poezii precum Sisif şi pasărea măiastră, Stau undeva, Rătăcire, Ruine, Sunt ostenit.

Semnificativă pentru viziunea sa poetică este poezia Sisif şi pasărea măiastră. Sisif, imagine camusiană a omului revoltat, nu mai este condamnat la monotonia repetării zilnice a urcării bolovanului-destin; în relaţie cu pasărea măiastră, cu idealul, el are şansa de a-şi depăşi, prin creaţie, soarta: „Omul îi lua în palmele lui bătucite,/ Le punea câte o pereche de aripi,/ Apoi îi aşeza în faţa oglinzii/ Să se minuneze cât de bine le stă,/ Şi să zboare.” Simbolic, poetul include în metaforă dimensiunea divină a omului reliefând ideea că el însuşi este un zeu, demiurgul care reordonează creaţia şi-i dă propriul sens: „În curând văzduhul se umplu de păsări,/ Iar zeii,/ Care nu mai văzuseră în viaţa lor atâta frumuseţe,/ Începură să se certe-ntre ei/ Lăudându-se fiecare/ Că lui îi venise ideea să-l osândească pe om.// Profitând de haosul ăsta,/ O pasăre se strecură în Olimp/ Şi fură nemurirea.” Zeitate supusă timpului, omul îşi simte neodihna odată cu trecerea şi-şi declară, în tonul tristeţii metafizice, starea de osteneală existenţială: „sunt ostenit de parcă/ aş fi aprins o stea...”, lăsând semne peste tot, pe pământ şi în cer.

Tristeţea metafizică difuză, exprimată elegiac, ce se insinuează peste tot, dincolo de ironie şi autoironie, apare ca o consecinţă a sentimentului trecerii ireversibile a timpului. Trecerea nu este doar a fiinţei, ci a întregii firi: Toamnă, Elegie, Priveşte, Doamne, Confuzie, Aflai de la zăpezi, Sunt mai puţin c-un vers, Cântec, E-atâta alb, Inundaţii.

Resimţind dureros trecerea, fiind „mai puţin c-un vers decât zăpada” şi, ca „luna plină”, poetul îşi scrie basmul fiinţei, cântecul ei: „Când eram puţin mai tânăr/ Mă-nhăitam cu câte-o stea/ Şi plecam să tâlhărim/ Bezna. Doamne, ce-mi plăcea!// La întoarcerea spre casă/ O lumină ne orbea –/ Crinii străluceau de parcă/ De trei secole ningea.” Timpul creşte în jurul lui („Privind prin geam cum cresc în jur nămeţii/ Mă şi vedeam ajuns nemuritor...”), iar el află de la zăpezi că nimic nu poate opri trecerea, că sentimentul eternităţii e o iluzie. Totuşi, existenţa omului nu stă sub semnul zădărniciei, acesta putându-se răscumpăra, goetheean, prin propria creaţie: „Când zeii, plini de îngâmfare –/ Uitând şi preoţi şi altare/ În bezna lor – întrec măsura/ Şi-i taie timpului căldura,/ De undeva, din depărtare,/ Pe-un armăsar roşcat apare/ Al toamnei prinţ fără prihană/ Cu fulgere încins la rană.”

Sentimentul zădărniciei nu copleşeşte această poezie în viziunea căreia se regăsesc tulburătoare argumente care să justifice viaţă şi un destin. E, mai întâi, dimensiunea creaţiei omului, creaţie prin care, ca un demiurg, el reia gestul originar al facerii lumii, dominantă realizată tematic ca meditaţie asupra destinului creator, a relaţiei poetului cu creaţia, în dubla ipostază, ca joc prim şi joc secund: Lipsa de probe, Artă poetică, Regret (1), Nu mai lăsa poetul să odihnească, Poetul, Orbirea poetului, Poveste, Sunt nopţi în care, Eminescu, Arghezi, Nichita, Poeţi, inventaţi o armă mai tare!, Ferice de tine, Se-avântă-n râu, Dialog, În ultima vreme, Poeţii, soldaţi neinstruiţi, Septembrie, Eseu despre glorie, 3 spre 4 septembrie 1952, Sunt un François Villon, Şi cum mergea spre casă, Rugăminte, Întâlnire cu bucluc, Stau peste drum de mine.

Spiridon Popescu multiplică această tematică, multiplicând perspectivele pentru a aduce sub lupa metaforei atomii poeziei care apar şi tresar nici nu ştii de unde şi cum, în/din toate străfundurile. Se simte peste tot, în această ideatică, o imperioasă nevoie de confesiune, de relevare şi revelare a eului în raporturile cu sine, cu celălalt, cu ceilalţi. Venirea în lume, în noaptea de 3 spre 4 septembrie 1952, este punctul originar al aventurii vieţii şi conştiinţei. Reîntorcându-se în acel punct mitic, Spiridon Popescu nu doar că-şi reinventează biografia, dar o transpune în mit. Conştiinţa unei tragedii a destinului, prin sugestia destinului tragic al lui Nicolae Labiş, îl face circumspect, relevând o posibilă relaţie defectuoasă cu istoria. Omul îşi poate rescrie destinul. Poetul nu crede în fatalitate: „În noaptea aceasta, în care trebuia să mă nasc,/ Deşi nu eram de serviciu, am intrat în tipografie/ Şi am ţinut să-mi corectez personal şpaltul vieţii/ De teamă/ Să nu apară cumva, din greşeală,/ Programarea tramvaiului la 21 de ani.” Dacă, totuşi, prezentul nu-l poate cuprinde, nici înţelege pe deplin, soarta poetului nu este mai luminoasă nici după moarte. Gloria poetului este tristă, atinsă de răul şi relele lumii, aşa cum scrie în Eseu despre glorie.

Dacă ne-am întreba cine este Spiridon Popescu, omul şi poetul, ar trebui să vedem, mai întâi, cum se vede el în propria oglindă, oglinda dintre el şi lume, aceea care-l salvează de privirea Vasiliscului. Când se vede prin celălalt, reperele lui sunt Homer, François Villon, Shakespeare, Charles Baudelaire, Eminescu, Bacovia, Arghezi, Nichita.

Sunt un François Villon se autodefineşte el, „născut din flori”, un jefuitor al frumosului, urcat „la rang de stea”, un om care-şi converteşte viaţa în destin, aruncând o provocare lui Dumnezeu însuşi: „Eu-ţi ies pe-ascuns în drum – lichea mai sunt/ Te tâlhăresc şi-ţi fur chiar duhul sfânt”. Raportarea la Charles Baudelaire (Scrisoare către Charles Baudelaire) şi Bacovia (Scrisoare către George Bacovia) este mai mult stilistică, poetul împrumutându-le instrumentele pentru a picta în cuvinte asemănătoare şi pentru a intra în atmosfera poeziei lor, pe care o simte consubstanţială sieşi.

Dintr-o poveste, se deduce visul poetic ca modalitate de întoarcere a privirii către sine, către labirintul interior, acolo unde se află calea tainică: „Mi-am zidit o cas-albastră/ Şi-am pus ochii lui Homer/ Fereastră”. Homer este arhetipul, matricea originară, întoarcerea la el este autorevelaţie, conducând la cunoaşterea şi întâlnirea sinelui cu sine: „Am luat ochii lui Homer şi i-am ascuns sub zăpadă/ să nu mă mai vadă,/ Fiindcă lumina lor mă deochea/ Şi mă făcea să am dureri de stea”.

Relaţia cu Dumnezeu, complexă şi tulburătoare în inefabilele şi imponderabilele ei, atingând văzutele şi nevăzutele firii, îl implică pe Spiridon Popescu în dubla ipostază ca om şi ca poet: Psalmi (1,2,3), N N N (Miroase-n mine-a hoit de Dumnezeu...), Baladă, Baladă(1-9), Doamne, dacă-mi eşti prieten, Mister, Doamne, nu-ţi mai certa fiul, Răbufnire, Dialog nocturn, Fapt divers, Mi-ar fi plăcut să fiu o brută, Doamne.

Bucuria de a trăi, fericirea reprezentau supremul bine pe care îl atribuia, în Ferice de tine, omului simplu, a cărui viaţă are o geometrie simplă, geometrie care nu se potriveşte poetului, lui aplicându-i-se altă matematică, una care să reunească necunoscutele lumii într-o ecuaţie singulară: „Ferice de tine, Omule simplu! – Chiar şi un meseriaş de mâna a doua/ Îţi poate calcula cu precizie/ Cantitatea de cărămizi ce urmează să intre/ În casa pe care vrei s-o clădeşti.// Pe când mie, Poetul,/ Nici cel mai mare meşter din lume/ Nu o să-mi poată spune vreodată/ De câţi colţi de elefant am nevoie/ Ca să-mi ridic Turnul de Fildeş.”

Într-un vis, poetul are revelaţia identităţii, a consubstanţialităţii în plămada uman-divin: „Se făcea/ că eram o gură de canal/ fără capac/ şi Dumnezeu,/ care se plimba pe trotuar/ cu capu-n nori,/ a căzut în mine”... Şansa creaţiei echivalează cu intuiţia acestei identităţi, de unde răsare arta poetică: „...Mă urc în Dumnezeu/ Şi sar în mine”.

Lumea pe care şi-o reprezintă poetul este un paradis devastat, o lume în ruine, „ruine, peste tot ruine”, afară, în lume, şi înăuntru, în sine, fapt explicabil prin desacralizare, prin camuflarea totală a sacrului în profan (Fapt divers). Spiridon Popescu nu se raportează, nietzscheean, însă, la un Dumnezeu mort, nici nu-L acuză de retragere din creaţie, nu-L ceartă pentru că nu se arată omului, ci meditează mai mult la îndepărtarea de cer a omului (Psalm 1). Mâna lui Dumnezeu este întinsă mereu spre om, omul ar trebui doar să o atingă, făcând gestul reconcilierii prin care, „împroprietărind lumina”, să-şi reia atributul zborului spre înalt şi al nemuririi.

Gravitatea îl părăseşte, în ciuda temei; detensionarea se realizează în Cântec, prin ironie: „Zise mortul către viu:/ «— Viule, de când te ştiu/ Tot sărac, fără sicriu!»// Zise viul către mort:/«— Am, dar nu-mi place să-l port».”

Dimensiunea lirică a acestei problematici existenţiale apare în toate cele zece Balade, care pun în alegorie ideea esenţei divine a omului, purtător de scânteie dumnezeiască. „Mi-s oasele materie cerească”, declară poetul, fiind ferit, prin urmare, de infernul pe care-l poate dezlănţui celălalt, semenul său. Reperul tragic este, din nou, poetul Nicolae Labiş.

Destinul tragic al omului izgonit din paradis, răscumpărat prin jertfa lui Iisus, nu este anulat. Credinţa lui Spiridon Popescu include ideea că fiecare om are parte de jertfa sa, că fiecare are propria Golgotă de urcat, speranţa referindu-se la credinţa că, prin jertfă, omul se identifică modelului christic (Baladă 1). Din ecuaţia divinităţii nu lipseşte moartea (Baladă 2), doar că poetul o persiflează ca un Ivan Turbincă, pentru a-şi crea iluzia victoriei.

Se simte apăsător o temere, o aprehensiune, un freamăt al fiinţei copleşite de teama de a nu avea acces la mister, la taina identităţii dintre viaţă şi moarte, dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre existenţă şi postexistenţă: „Mi-au împlântat cuţitul în inimă,/ Voiau să mă ucidă dar, vai,/ Din rană/ În loc să curgă sângele meu/ A început să curgă sângele lui Iisus”...

Dialogul cu Dumnezeu, cald, apropiat, are ceva din firescul arghezian, în smerenia lui, omul adresându-I-se ca unui părinte empatic şi comprehensiv: „Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ Cum te lauzi la toţi sfinţii,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu părinţii.// Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ N-asculta de toţi zurliii,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu copiii.// Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ Nu-mi mai otrăvi ursita,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu iubita.// Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ Cum susţii în gura mare,/ Moaie-ţi tocul în cerneală/ Şi-nainte de culcare// Dă-i în scris poruncă morţii,/ Când şi-o ascuţi pumnalul/ Să-l înfigă-n mine, Doamne,/ Şi să lase-n viaţă calul”...

Poezia lui Spiridon Popescu este idealul şi orgoliul său, este aventura sa de cunoaştere, în explorarea căreia pune un spirit temerar şi ludic, naivitate şi ingeniozitate stilistică, o solemnitate afectivă, o dulce tandreţe, contrarii în care se răsfrâng înţelegerea naturii umane, acceptarea ei.

Antologia Doamne, dacă-mi eşti prieten (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2023) îl situează în tabloul poeziei româneşti contemporane ca o voce lirică autentică, atinsă de expresivitatea unui timbru propriu.