| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Anca-Ioana Câdă1. râsul de pe urmă al lumii a plâns când l-a găsit pe patul din bucătărioara de vară. era vânăt, ţeapăn şi rece. îi explodase splina. trupul lui fusese prea mic pentru nisipul din sahara, muşcătura de scorpion şi viciile adunate de pe trei continente. a plâns ca dup-o extirpare de tumoră turbată sau de braţ beteag, până s-a curăţat de el şi de vănătăile care-i rămăseseră peste tot pe sub piele. când ai gustat-o o viaţă-ntreagă, te obişnuieşti şi cu bătaia. după ce l-au îngropat, au rămas opt în numai două camere: ea, cavalerul lu mămica şi cele şase băiate turnate direct din coasta bărbatului. cavalerul sclipitor şi desfrânat avea voie să stea singur în casă dincolo. când nu era acolo, se antrena în parte la sacul cu nisip din chiler, în parte la coastele suratelor. suratele trebuiau să aibă grijă să nu le-nghesuie vreun flăcău, să nu rămână borţoase, să nu rămână fete bătrâne, să nu le râdă lumea, să nu le dea nimeni pe pustia cea neagră. în chiler nu erau fantome, era doar sărăcie şi râsul de pe urmă al lumii care-a răzbătut prin pereţi mult timp după ce şi-au luat zborul din casa părintească. 2. mă ridic, mă scutur şi o iau de la capăt sunt jumate de om cu genunchii ferfeniţă. din răni îmi ies plasmă şi rivanol. niciun copac nu e suficient de înalt, nicio provocare îndeajuns de intimidantă. unele crengi se rup cu tot cu mine, aterizez pe spate, rămân fără aer, n-am putere să strig şi mă întreb dacă nu cumva am murit. dar nu mor. mă ridic, mă scutur şi o iau de la capăt. majoritatea timpului aterizez lângă furci, coase, ori lângă alte obiecte ascuţit-înţepătoare. şi totuşi niciodată în ele asta îmi va dicta întreaga viaţă. dau de gustul vişinelor din vişinată pe care mamaie mi le dă ca leac pentru durerea de burtă. curând încep să am tot mai des dureri de acest fel, iar mamaie tot mai des drumuri în beci. înfulec corcoduşe, măcriş şi aguridă, iar gura mi se face pungă. o dată pe săptămână îmi fac curaj şi caut între plăpumile de zestre. găsesc bănişori strânşi în batistă şi aurul adus de tataie din algeria comoara nici nu se înmulţeşte, nici nu se amanetează, dar pe mine mă fascinează ca întâia dată. când mă ceartă, mă uit în jos şi îmi rod unghiile până la sânge. tanti aurica îmi spune că am unghii de flăcău, nu de domnişoară cu gândul ăsta şi cu pumnii strânşi să nu mi se vadă unghiile voi trăi toată viaţa. gura mea unghii sfărâmate de dinţi de lapte precoce-anxioşi mamaie mă ia la priveghiuri. sunt jumate de om, ridic capul şi caut cu privirea nefericitul. din sicriu nu văd mijind decât un munte de degete împreunate şi reci şi icoana cu urme de pupici. miroase a crini, fum de lumânare la o mie de lei bucata şi încă ceva: un miros greu, necunoscut copiilor. o iau pe mamaie de mână şi înfulec din colivă cu vinovăţie, ca dintr-o delicatesă pentru care cineva a trebuit moară. 3. la 6 luni ar fi trebuit să moară prima dată după două luni de stat în spital, niculina şi-a adus fata acasă. la 6 luni şi fără conştiinţă de sine, fata avea mai mult zvâc în convalescenţă decât oameni mari care ştiu ce au de pierdut dacă se lasă pradă morţii. când mamaie a întâmpinat-o pe femeie la poartă, în loc să se bucure că-i trăieşte fata, i-a zis amărâtă: am pregătit salonul, am crezut c-o aduci moartă. oamenii de la ţară au un fel brutal de-a se întoarce la căpiţele de fân imediat ce-şi îngroapă copiii. la 26 de ani şi-un pic fata şi-a încercat iar norocul. mamaie are şi ea cu 26 mai mulţi ani, iar salonul ei a văzut destui morţi şi tot atâtea alarme false. fetei îi curge zeamă neagră prin vene, iar de data asta ştie ce are de pierdut. niculina o hrăneşte cu linguriţa ca atunci când era copil. pe-atunci era uşor, într-un trup de copil încape voinţă cu nemiluita. niculina îi sfărâmă pastilele cu dosul palmei. niculina nu-i dă voie să se dea bătută. niculina îi stoarce zeama neagră din vene ca şi când ar stoarce baticul murdar al lu mamaie. când închide ochii, o zeamă neagră îi acoperă pupilele dinspre interior. în faţa ochilor mamaie deretică nerăbdătoare salonul. |