Când a murit, au uitat să acopere cu un cearşaf şi vitrina cu pahare. Acoperiseră oglinda mare, cea veche, din camera lui, dar nu şi vitrina încărcată de serviciile lustruite – cel de cafea, greu, în nuanţe marine, cu linia subţirică aurie, şi cel de dulceaţă, din porţelanul de culoarea trandafirului veşted, moştenit de la un unchi mort pe front. Aşa că privise toate pregătirile de înmormântare şi prepararea mâncării, le urmărise un pic uimit vânzoleala dintre uşa de la bucătărie şi cea de la sufragerie şi încercase să înţeleagă ce se petrece, de ce lumea se desfăşura dintr-odată dincolo de peretele din sticlă. Nu a zărit-o decât târziu de tot, când toată lumea era obosită şi se prăbuşise pe câte un scaun, când bolboroselile oalelor se transformaseră într-un tors abia inteligibil. Ea stătea, ruptă de oboseală, pe marginea patului urmărind curgerea lină a unui fir de transpiraţie de-a lungul şirei spinării, aşteptând momentul eliberator când avea să se disperseze în ţesătura rochiei ecosez de casă. O privea cumva uimit, cu o întrebare speriată pe faţă, parcă despre rosturile acestei noi lumi în care abia intrase, iar albastrul privirii lui era parcă mai diluat, mai transparent decât în ultimele zilele, când în ochi i se concentraseră toate furtunile lăuntrice ce-i traversaseră conştiinţa. Retrăise aşa, zile lungi şi chinuitoare, episoade întregi din viaţa lui, legate mai ales de război, de moartea celor şase fraţi, de viaţa la R., de copil fericit al unui preot, pentru ca apoi, dintr-odată, să se trezească orfan sub o ploaie de bombe, undeva pe un bac ce traversa o Dunăre sfâşiată din măruntaie de obuzele ce se prăbuşeau în adâncuri, pretutindeni în jurul lui. De câte ori ajungea la partea asta a poveştii, îi cobora pe ochi ceaţa gri-metalică a acelei zile de sfârşit de septembrie, şi vedea şi ea, copil întins pe covorul aspru care-i lăsase dungi roşiatice pe pielea picioarelor, toată oroarea acelei dimineţi, bucăţile de oameni sfârtecaţi, apa înroşindu-se şi undeva, în mijlocul apelor care fierbeau, o punte pe care şi-o închipuia ca într-una din poveştile de aventuri pe care le citise, din scândură umedă şi roasă.

Privirea îi traversa porţelanul cupelor de şampanie, din care rămăseseră doar cinci după ce, la un Revelion, un musafir de îmbătase şi dăduse de pământ cu mai multe pahare aflate pe masă, printre care una din cupele ei favorite, paharele din alt timp. Ar fi vrut să rămână singuri, cum se întâmpla de obicei când se stingea câte-o petrecere gălăgioasă, să se aşeze şi să-i explice, pe îndelete, prin câte trecuse zilele astea, ce greu îi era, aşa, dintr-odată, singură pe lume, sau nu, nu greu, ci ciudat, ce ciudată era lumea fără el, îşi schimbase şi culorile, şi mirosul, şi drumurile pe care le făcea erau ciudate, parcă nu mai trecuse pe-acolo niciodată. Dar ar fi avut atâtea să-i spună, că precis nu şi-ar fi găsit cuvintele şi-ar fi tăcut amândoi, ochi în ochi, şi ce să-i mai spună acum, când probabil că el vorbea o altă limbă şi lucrurile arătau altfel, aşa cum le vedea în sfârşit, din interiorul lor, din miez către în afară, cum vedea şi vechea lor vitrină, cu paharele şi ceştile de cafea, din adâncul apelor ei tulburate de vreme.

Înainte de moarte, când ştiau cu toţii ce avea să se întâmple, stătuse mereu lângă el şi văzuse trecând prin ochii lui deschişi, ca şi acum, într-o mare mirare, toate întâmplările pe care cândva i le povestise chiar el, şi erau altfel acum, cu totul altfel, întâmplările ce se derulau pe filmul memoriei ei, de parcă ar fi văzut acelaşi film cu alţi actori sau cu un alt regizor sau cum se întâmplase cu o peliculă veche, la care o dusese când încă nu ştia să citească şi care, revăzută acum, de curând, o uimise, căci nu mai semăna cu nimic din ce văzuse atunci, nici personajele – şi chiar şi sfârşitul era altceva. Se întreba dacă o văzuseră şi celelalte. Dacă ar fi trebuit să-i vorbească sau să-l lase să plece, aşa cum venise, pe nesimţite, ca să nu rătăcească drumul. Îl mai văzuse de câteva ori de-atunci, îi mai trimisese mici semne ca să ştie că îi era mereu prin preajmă, dar privirea aia i se înfipsese în creier şi o sfredelea acolo ca o lumină ascuţită de dimineaţă de iunie. Îşi amintise toate astea acum pentru că din nou ceva, undeva în apropierea ei, îi trezise lumina aia adormită din creier, o reactivase dintr-odată, puternic, încât simţise că i se înmoaie oasele.

Mirarea aia, care i se înfipsese în albastrul ochilor ce începuseră să vadă deja făpturi din alte lumi, în dansul lor haotic prin încăperea albă de spital, o obseda şi se întrebă dacă nu cumva la asta se reduce totul, la o imensă mirare, dacă nu cumva de fapt nu urmează decât o mirare şi mai mare, şi, în loc să te dezmeticeşti, dai peste o lume pe care trebuie s-o iei de la capăt... Rătăcea aşa, alb şi tăcut, mirându-se de ea de parcă n-o mai văzuse niciodată, prin salonul spitalului şi doar sunetele eliberate ale numelui ei îi ţâşneau uneori dintre buze, prin masca de oxigen, coborând lin panta dinspre creier şi ajungând în urechea ei, iar parcursul ăla era mica eternitate în care rămăseseră înfipte ultimele lor clipe împreună. Rămăsese şi ea mirată de această nouă cunoştinţă, căci bărbatul din patul alb era în fiecare zi altul, astăzi, de pildă, era un copil cu părul blond, aproape alb, care alerga într-un câmp de maci, trăgând după el o păpuşă din cârpe, legată cu un lanţ ca de câine.

Fiecare zi, cu aceeaşi groază că trebuia să revadă spitalul ticsit de asistente în verde, ca nişte insecte cu mişcări iuţi şi globii ochilor încremeniţi. Reanimarea, mizeria adunată la colţuri ca un avertisment că aici moartea stăpânea şi nu era totul decât o imensă iluzie întreţinută de vorbele într-o limbă aproape necunoscută, dincolo de care nu mai era decât nădejdea în Dumnezeu, şi de pufnetul sec al burdufurilor cu aer, care încercau să anime plămâni obosiţi şi sătuli de viaţă. Vocea lui, care nu-i mai aparţinea şi disperarea din priviri, şi golul nefiresc din stânga patului. Piciorul lipsă, oare unde era acum, numai la asta se gândise în ultimele zile, ce s-a întâmplat cu piciorul tăiat. Înfăşurat într-un cearşaf, mersese la crematoriu. Dar mai întâi zăcuse într-un vas de inox, după ce se auziseră hârşâitul şi trosnetul sec al ferăstrăului. Mâini în mănuşi albe îl manevraseră cu repreziciune şi cususeră pielea albă. Oare cu ce fusese cusută. Nu-şi putea aminti care era, cel cu unghia stricată sau celălalt, cu pielea lui perfectă, imaculată, pe care i-o mângâiase de-atâtea ori în somn. Ciotul, aşa îi ziceau, era omuleţul de sub cearşaf pe care nu-l putea atinge. L-a văzut mai târziu în sicriu, cuminte, sub voal, şi undeva, mai departe, fără să-l întâlnească vreodată, pantoful maro, nou-nouţ, stingher, pantof al cărui destin fusese să nu încalţe nici un picior vreodată. Costumul de culoarea scorţişoarei, cum îi şoptise la ureche că-şi doreşte, îi venea nefiresc, câţiva metri de stofă moale care păreau să plutească în neant, mult deasupra corpului necunoscut, străin, care se lichefiase, întorcându-se în sine. Zgomotul pe care nu era sigură că-l aude, al ceasului din peretele bisericii. Tic-tac. Inspiră, expiră şi e ora 4 dimineaţa, fix, e vremea să te trezeşti.

Se uită la el şi parcă îl vede printr-un vizor. La fundul unei ape. Priveşte dramatic, pe lângă umărul fotografului, îndepărtându-l parcă din calea ochilor lui, ce străbat zecile de câmpuri de porumb şi verdele crângurilor înfoiat de un vânticel de primăvară, care despart Bucureştiul de Galaţi. Îl face să nu mai existe, cu privirea, sau mai bine zis cu absenţa privirii lui, fără să-l ignore, pentru că asta ar însemna să-i accepte existenţa. Iar în această zi de aprilie, 1940, pentru el nu există decât promisiunea unei noi vieţi. În Capitală. O viaţă cel puţin la fel de strălucitoare ca a vedetelor americane. Hainele sunt croite după ultimele tipare de la Paris, de Magda, soră mai mare angajată la o modistă bucureşteană. La ea se şi duce, să împartă amândoi chiria unei cămăruţe de pe lângă Matei-voievod şi să se angajeze la Palatul Telefoanelor. În Capitală, acolo unde e viaţa. Teatrul, opera şi magazinele. Cişmigiul şi bulevardele largi, pe lângă care alunecă, într-un fel de vis, Plymouthuri şi Forduri negre, strălucitoare. Lumea minunată unde orice e posibil, departe de micul oraş-port, unde s-au îngropat celelalte două surori. Fotograful de pe Calea Victoriei a privit probabil cu atenţie chipul răvăşit de veselia primei zilei în Capitală şi a aşteptat să se instaleze liniştea acelui aprilie 1940. Apoi a surprins, mai bine poate decât reuşea el să-l vadă, peisajul luminos al viitorului din ochii lui. Şi i-a spus că seamănă cu o vedetă de la Hollywood, pe care i-a şi arătat-o într-un număr din revista Cinema. Un actor american, la apogeul frumuseţii lui, după primul mare succes, cu numai câţiva ani mai mare decât el. I-a cerut numărul din Cinema, pe care l-a păstrat cu sfinţenie, şi şi-a aranjat până la bătrâneţe părul cu bucla aurie pe frunte, şi tras pe lângă urechi cu pomadă. Revista Cinema a rămas în teancul de reviste de modă, din primul sertar al comodei, toată viaţa lui. Aşază acum fotografiile una lângă alta şi se gândeşte la câteva coincidenţe inevitabile: amândoi trăiesc anul 1940 la întreaga intensitate, se căsătoresc în acelaşi an, amândoi sfârşesc îngrijind de propria grădină, amândoi mor în aprilie. Amândoi au trei surori. El, pe Magda în Bucureşti, pe Irina şi Iana departe. Iana moare prima, din cauza unei lovituri din copilărie care se lasă cu urmări pe toată viaţa. Apoi Magda, vorbind cu el de pe fotoliul verde, într-o după-amiază de iunie, când toată casa mirosea a tei înfloriţi, teii care aproape ajungeau la etajul al patrulea. Cade într-o stare de inconştienţă, fără ca nimic s-o prevestească. Rămâne aşa trei zile. Deschide ochii, pentru un minut întreg, priveşte cu curiozitate prin camera de spital, cu aceeaşi nedumerire cu care avea să privească şi el, douăzeci de ani mai târziu, acelaşi alb al unei alte camere de spital. Moartea a survenit în jur de ora 16, dar a mai durat ceva din pricina manevrelor de resuscitare. A stat acolo şi a privit-o, a doua femeie iubită care se ducea sub ochii lui, şi a văzut-o ca atunci, în aprilie 1940, stând pe peronul Gării de Nord, făcându-i semne cu un buchet de zambile albastre.

I-au pus bani în buzunar, o oglindă şi un pieptăn. A vrut să-i dea oglinda ei, metalică, cu capac emailat. Sub email sunt scrijelite nişte flori de colţ, cu mai multe rânduri de petale, încât, privindu-le de sus, ai senzaţia că le vezi în secţiune, până la boabele de polen verde. A luat-o cu ea, şi când să i-o strecoare în buzunar, a dat cu mâna de sticla rece a alteia, pusă acolo probabil de cineva mai rapid. A băgat-o la loc în geantă. E singurul obiect complet inutil pe care-l are: n-o mai poate deschide, nu poate nici s-o arunce, n-a putut nici să i-o lase lui. Inutil. A rămas pe masa din prima cameră, printre ziare, pixuri, capace de la sticle de plastic şi alte lucruri pe care nu se hotărăşte să le arunce. Nu ştie care va fi soarta ei. Se uită la florile de colţ şi se simte ca atunci când intră în casa lui goală. Încă de la uşă, îi simte absenţa mai mult decât a reuşit vreodată să-i simtă prezenţa. E mult mai prezent în absenţa de acum, decât era atunci când deschidea uşa şi îl vedea pe locul lui de pe divan: nici pe mijloc, dar nici pe vreuna din margini, puţin în dreapta, de unde se vedea cel mai bine ecranul televizorului.

Oraşul arăta ca într-un SF din anii 60, părăsit, noroios, înecat în ceaţă. Aveai senzaţia, mergând prin ploaia măruntă, că ameţeşti, ca pe puntea unui vas legănat de furtună. Aproape nimeni pe stradă, ca într-o zi de 1 ianuarie. Magazine închise, unele cu luminile lăsate aprinse, ca nişte faruri care străpung ceaţa. A căutat multă vreme o florărie deschisă. Într-un târziu a intrat într-una mică, un cub de sticlă aburită sufocat de vegetaţie. Plante umede se târau prin toate colţurile şi oamenii dinăuntru (vânzătoarea şi un client care a cumpărat şapte trandafiri albi) arătau ca nişte peşti bipezi, uriaşi. Le vedea cuvintele rostite printre zâmbetele fără chef de 1 ianuarie, bule de aer spărgându-se de pereţii de sticlă. A cumpărat o iederă cu frunze mărunte, în trei nuanţe de verde, dintre care unul argintiu, aproape alb. Atârna de tavan şi se încurca în părul celor care intrau. Înăuntru mirosea a pământ umed şi a ceva trist, mortuar. Când l-au aşezat în sicriu, cineva îi pusese între degetele strânse o magnolie albă uriaşă. Arăta ca o vietate ciudată, din altă lume. Sau ca o floare de plastic gros, iar albul trecea doar puţin în roz, acolo unde se întâlneau petalele. Ultimele magnolii, sfârşit de aprilie. De mai multe ori, cineva a vrut să o arunce de acolo, parcă nu semăna cu o floare. Avea ceva indecent, carnal, încă proaspătă, deşi ruptă cu atâtea ore în urmă. Când i-au dezlegat mâinile, i-a alunecat uşor de pe piept. Mâinile au continuat să alunece multă vreme după aceea, până au ajuns pe satenul alb de dedesubt. Aşa alunecau şi când adormea citind la lumina lămpii, până când cartea cădea pe parchet şi o trezea zgomotul ei. Au pus capacul şi ea se gândea la floarea aia albă, cum trebuia să lumineze poate întunericul de acolo. La locul îndepărtat din care călătorise ca să-şi împlinească menirea. La înflorirea magnoliilor, când l-a dus la spital şi la ofilirea lor, spre sfârşitul lui aprilie, când a mers să-l ia.

Nu era el, nici în hotărârea de pe buzele strânse cu încăpăţânare, cum făcea când ceva nu-i convenea, nici în costumul de culoarea scorţişoarei pe care îl ceruse chiar el, pentru ultima lui călătorie. Culoarea lui obişnuită, bleul palid ca al hainelor de nou-născut, s-ar fi potrivit mai bine cu cerul de aprilie. Dar el a ales nuanţa scorţişoarei, pe care n-o purtase încă în nici o călătorie. În fotografia care i-a rămas pe birou e cu un picior pe scara trenului şi râde cu toată gura, privindu-l în ochi pe fotograf. Are bucla obişnuită de păr pe frunte, ca vedetele din filmele anilor 40, e blond şi mai frumos ca oricând, deşi n-are decât douăzeci de ani şi se îndreaptă spre primul război din viaţa lui. Fotografiile celor morţi, a citit asta undeva, capătă o lumină ceroasă, aburită şi privindu-i pe cei dinăuntru ştii că sunt morţi. În fotografia asta a părut mereu mort. E o lumină ca de bronz, de parcă faţa îi e poleită cu foiţă de aur, un efect aproape artificial. E făcută în gara din Galaţi. Are bucla întoarsă pe frunte şi un costum deschis la culoare, e cald. Pe spate sunt câteva cuvinte scrise, cu grafia lui inconfundabilă, ascuţită şi descendentă, de parcă s-ar grăbi mereu să coboare spre josul paginii, cuvinte de dragoste care i se par acum siropoase, neverosimile, stupide.

Când a intrat prima oară în casă, mirosea exact ca înainte. Pâinea şi apa lăsate pe balcon, în caz că i se întoarce sufletul, nu mai erau. A tăiat o bucată de pâine proaspătă şi a umplut iar vasul cu apă. A intrat în sufragerie şi s-a aşezat pe divan, în locul ei. Când a plecat, rămăsese acolo o mică adâncitură, ca atunci când se ridica el să o conducă. N-a putut să se gândească decât că nenorocitele de vrăbii îşi făcuseră iar cuib în balcon şi împrăştiaseră tot pământul din ghivece. Acum însă, în înserarea de octombrie, nimic din toate astea n-ar mai trebui să fie altceva decât lumea galbenă dintr-o fotografie veche. Lucruri de acum douăzeci de ani. O altă viaţă. Oameni despre care nu mai eşti sigur că au fost. O casă care nu mai există, o locuiesc acum nişte străini despre care nu ştii decât că abia s-au mutat în Bucureşti. Ea a umplut balconul de flori roşii. Au răstignit bicicleta copilului pe un perete, noaptea arată ca o fantomă care bate în zid. Imagini dintr-o altă viaţă, care nu e a ta. Doar asfinţitul care se prelinge pe geamuri înăuntrul tramvaiului are culoarea scorţişoarei, nici maro, nici cafeniu.