Universul artistului se defineşte printr-o serie de simboluri spirituale. Această spiritualitate vizează îndeosebi muzica drept modalitate de manifestare a optimismului. Un optimism pe care îl mărturiseşte în arta sa şi îl practică în mod fervent în viaţa reală, artistul fiind membru de onoare al asociaţiei belgiene Ligue des Optimistes du Royaume de Belgique (Liga Optimiştilor a Regatului Belgiei). „Fericirea mai întâi se decide şi-apoi se trăieşte. [...] Prin urmare, am decis să fiu fericit.” (Paradisuri pierdute, traducere de Doru Mareş, Ed. Humanitas Fiction, 2022, p. 462).

De ce spiritualitatea? Momentul catalizator, aşa cum însuşi scriitorul mărturiseşte în interviurile sale, se produce cu ocazia unei călătorii în deşert, la vârsta de 28 ani, în Algeria. Îndepărtându-se de grup, tânărul autor se pierde în Sahara şi rămâne fără resurse timp de 30 de ore. Astfel, petrece o noapte întreagă în pustietatea deşertului, sub cerul înstelat. Acesta devine momentul revelator al descoperirii religiosului şi al armoniei intelectuale, al renaşterii ca om şi ca artist: „Totul are un sens şi totul este justificat”. În urma acestei experienţe transgresive, îşi regăseşte vocea auctorială şi credinţa în Dumnezeu. Va imortaliza întâlnirea spirituală prin romanul Noaptea de foc (traducere de Marieva Ionescu, Editura Humanitas Fiction, 2017), un titlu ce aminteşte de experienţa lui Blaise Pascal şi a convertirii sale la creştinism. De asemenea, construieşte Ciclul invizibilului ca instrument de explorare a religiilor lumii (Félix şi izvorul invizibil; Copilul lui Noe; Domnul Ibrahim şi florile din Coran; Milarepa). Din această perspectivă, a trezirii spirituale, credinţa face parte din cotidianul scriitorului şi îi oferă profunzime în ceea ce priveşte creaţia sa artistică: „În cursul zilei, mă izolez mereu un moment pentru a scrie, a asculta muzică, a medita sau a citi Biblia. La mine, nevoia de spiritualitate se exprimă oricând”.

Sonorităţile cuvintelor, muzicalitatea frazelor reprezintă un criteriu considerabil în procesul creativ. Mozart, Beethoven, Chopin sunt favoriţii care contribuie la magia procesului artistic. De altfel, cu fiecare ieşire publică ţine să sublinieze că muzicienii constituie pentru el reale surse de inspiraţie, „des philosophes qui aident ŕ vivre” (filosofi care te ajută să trăieşti), pentru că ei „savent transformer la tristesse dans la beauté” (ştiu să transforme tristeţea în frumuseţe). Prin urmare, le dedică mai multe opere literare, printre care amintim romanele traduse la editura Humanitas Fiction, Viaţa mea cu Mozart (2007), traducere de Lidia Bodea, sau Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin (2020), traducere şi note Doru Mareş, opere ce degajă multă sensibilitate, despre muzica ca eliberare, muzica-mentor, muzica-muză etc. Şi, de altfel, asemenea psalmistului, nu muzica este expresie a gratitudinii, mulţumirea, slava adusă Creatorului?

Găsim în mod particular interesantă fascinaţia pentru cântăreaţa de operă, pe care o reia în scris sub diferite forme şi valenţe armonice. În Paradisuri pierdute, cântăreaţa de operă este substituită de către Malatantra,„monumentală, cu braţele groase cât picioarele mele, cu coapsele ca nişte stâlpi, desfăşura, de sub un întreg harnaşament de piei, un piept care se balansa senzual în ritmul paşilor. Şoldurile, deşi incredibil de pline, îi însoţeau picioarele în legănatul lor suplu” (p. 236). În acelaşi roman, personajul Derek face trimitere la obiectul încântării scriitorului. „Nu-mi venea să cred. Glasul nu mi se părea nici al unui bărbat, nici al unei femei, şi totuşi corpul acela imens, îmbrăcat în mai multe blănuri, cu părul rar şi mătăsos, emitea melopeea care mă subjugase” (p. 332).

Tradusă în 11 limbi străine, ultima apariţie semnată Éric-Emmanuel Schmitt face parte din saga Străbătând secolele, frescă uriaşă compusă din 8 romane, eşalonate în mai multe epoci istorice. O formidabilă călătorie printre marile descoperiri ale lumii, alături de personajele centrale: Noam, Nourra, Derek şi Tibor. Două dintre romane, Paradis perdus (Paradisuri pierdute) şi La Porte du ciel (Poarta cerului), au fost deja publicate la editura Albin Michel, iar următoarele sunt în curs de scriere. Putem afirma că acesta reprezintă proiectul vieţii sale literare. Ideea unei asemenea provocări capitale încolţeşte încă de la vârsta de 25 de ani a autorului. „La ce să mă fi gândit atâţia ani? Fără îndoială nu mă gândeam: contemplam. Totul mă absorbea, cele ce se mişcau şi cele ce nu se mişcau, cele tăcute şi cele ce făceau zgomot [...] Totul era pentru mine un spectacol” (p. 469).

Saga Străbătând secolele este condensarea operei lui Schmitt, căutarea absolutului, a dragostei şi măreţiei, firmamentului marilor adevăruri. Scriitorul dă culoare istoriei şi încearcă să răspundă întrebărilor societăţii actuale în ceea ce priveşte globalizarea, situaţia sanitară şi climatică, apocalipsa. În cel de-al doilea volum va include şi personaje mediatice, precum Britta Thoresen (Greta Thunberg). Scriitura se produce printr-un excepţional caracter vizionar şi o aplecare spre trecut pentru o înţelegere acutizată a prezentului. Cunoaşterea trecutului este un act de rezistenţă în faţa modulaţiilor existenţei.

Primul volum, Paradisuri pierdute, debutează cu Potopul lui Noe (reluat prin personajul Noam) ca eveniment central, ceea ce s-ar putea traduce printr-o resuscitare a creaţiei literare de pană acum, un botez, o renaştere a vocii auctoriale, dar şi un ecou ce îşi are originile tocmai în experienţa de metamorfozare din deşert: „Ce bine e să renaşti! Mult mai bine decât să te naşti” (p. 9). Cu o puternică simbolistică biblică, autorul conturează nu doar echilibristica omului printre marile provocări ale vieţii, ci şi profunzimea întregii umanităţi. „Întorşi în tabără, am recomandat bătrânilor să îşi pună comprese cu salvie pe bătături. În acest timp, am înmuiat ovăzul în apa rece, am fiert amestecul, l-am lăsat să ajungă doar călduţ şi le-am făcut fiecăruia câte o baie la picioare” (p. 346); „Şi aşa, sătenii noştri relatau că rătăcirea noastră maritimă ţinuse patruzeci de zile. De unde să fi scos acel număr? Doar nimeni nu stătuse să numere. «Patruzeci» ţinea, fiindcă, «treizeci» ar fi fost o meschinărie, iar «cincizeci» o exagerare. Deci, tot repetându-se, s-a impus numărul patruzeci, propus de un prim palavragiu” (p. 444).

Istoria lumii explicată într-o manieră spectaculară, antrenantă, o enciclopedie ficţională şi un mozaic multicultural. Interesante sunt şi trimiterile geto-dacice, „Lupul e totemul tatălui tău, nu al tău” (p. 97), pe care le va explora în amănunt în volumul următor, La Porte du ciel, dar şi temele primare ale întregii sale opere, precum invizibilul, interstiţiul, tăcerea, asceza, spectacolul lumii interne şi colective.

Avem în faţă, aşadar, un roman de o impresionantă actualitate, ce pendulează între amintire şi prezent, o reinterpretare a originii lumii şi un potenţial răspuns la marile freamăte ale societăţii prezente. De asemenea, interesul pentru dimensiunea poetică se reliefează cu ajutorul lui Noam, dedublare a scriitorului: „De când şi-a început povestirea, în camera închiriată de la văduva Ghubril, Noam nu are nevoie nici de singurătate, nici de ceremonial pentru a înnegri hârtia. Poate scrie oriunde. Pleacă din cameră fără a ieşi din carte, o poartă în el, ba încă şi mai şi, doar în ea se mişcă. Dacă la primele încercări se aşeza cu drag la birou, la fel cum pescarul se duce în largul mării, acum nu îşi mai caută povestea fiindcă vine ea să-l caute. Nici nu se trezeşte bine că pagina îl cheamă: se apleacă asupra ei şi rândurile se succed unele după altele.” (p. 282); „– Totuşi ai scris toată ziua. Noam a roşit de parcă ar fi fost surprins în cursul unui act intim. Concentrarea asupra trecutului îl împiedicase să se gândească la faptul că rămânea o persoană vizibilă în prezent.” (p. 282). Notele de subsol – „O operă are nevoie de mijloace şi de o cauză. [...] Ulterior, am regăsit întotdeauna la marii autori acelaşi amestec de combustibil nobil şi josnic care aprinde focul creator” (p. 468) – oferă informaţii bogate despre scris, medicină, istorie, astronomie, arhitectură, teologie etc. Dincolo de contemplarea lumii străbătând istoria, remarcăm o căutare aproape proustiană a sensului şi a condiţiei umane, esenţa şi datoria omului prin transfiguraţia propriului destin.

Éric-Emmanuel Schmitt rămâne copilul propriei opere literare, artistul desăvârşit care nu şi-a pierdut inocenţa, bucuria şi spiritul ludic. „Je n’écris paspourdire ce queje pense, maispour savoir ce que je pense.Cette fresque est une quęte ŕ la fois universelle et trčs intime” („Eu nu scriu pentru a spune ceea ce gândesc, ci pentru a afla ceea ce gândesc. Această frescă este o căutare totodată universala　şi foarte intimă”).