Constantin a dat pământul şi vacile la colectiv, dar din ziua aia totul s-a schimbat. A devenit obsedat de risipă, nimic nu trebuia irosit, totul trebuia chivernisit, păstrat cu grijă, indiferent că era vorba de alimente sau de lucrurile vechi, pe care le purta până la dezintegrarea materialului, peste care cosea, el singur, seara, după munca din fiecare zi, petice peste petice, decupate din alte resturi. Umpluse intrândul întunecos unde îmi ţineam jucăriile cu haine grele, găurite, de stofă ţepoasă, decolorate de timp, siluetele lor diforme, agăţate de cârligele mari de metal bătute în placajul pereţilor improvizaţi, îmi dădeau fiori seara, când se mişcau în bătaia vântului. Peste tot, în cutii de carton prăfuit, erau lucruri vechi, resturi de obiecte care nu mai foloseau la nimic, creioane minuscule, fără vârf, tuburi de pastă de dinţi goale, rulate ca nişte pergamente, tuburi de spray care-şi pierduseră orice urmă de miros, pagini rupte din cărţi, papiote de aţă putredă, şireturi desperecheate, păstrate cu sfinţenie, ca într-un relicvariu al propriei vieţi. Mai târziu, după moartea lui, am găsit coşarca mare, din spatele casei, plină cu porumb mucegăit şi cadavre lichefiate de şoareci, atunci am înţeles de unde ajungea până la noi seara adierea dulceagă de carne putrezită. Uite că nu muriseră de foame, dimpotrivă, probabil mâncaseră până le plesniseră burţile, pe cineva tot ajutase agoniseala lui Constantin, a comentat sec Tamara. Dar am ştiut că nu voia să spună asta, ea însăşi păstra toată pâinea uscată, în dulapuri, în magazia de vară, peste tot erau stive de pesmeţi, castroane cu pâine veche peste care se întindea mucegaiul într-o pojghiţă subţire, de praf amărui. Ne umpluserăm de rozătoare, la fiecare câteva ore clinchetul metalic al cursei de şoareci anunţa că o nouă victimă se cerea luată pe făraş şi dusă până la cazanul din colţul curţii. Erau peste tot, intraseră şi în pereţii casei, unde îi auzeam săpând noaptea, era un zgomot continuu, un fel de fojgăială care mă făcea să-mi ridic genunchii la gură şi să trag marginile plăpumii sub mine. Dar degeaba, îi auzeam ca şi când ar fi fost acolo, între cutele cearşafurilor.

Când s-a declanşat boala, primul indiciu că ceva se întâmplase cu Constantin a fost seninătatea cu care a început să fure şi să ascundă bucăţi de pâine, de zahăr, le îndesa între cuvertură şi saltea şi uita de ele, colonii de furnici traversau la apusul soarelui patul, peste cearşafurile albe, apretate de mama, până când ea a descoperit sursa invaziei. Când G. l-a întrebat cu blândeţe de ce face asta, i-a răspuns că Tamara nu-i mai dă să mănânce, că cele două felii de pâine fără sare cu unt şi ceai s-au făcut întâi una, apoi au dispărut de tot. G. i-a pregătit cu mâna lui a doua zi micul dejun, i-a întins dulceaţa de zmeură pe pâine, i-a tăiat mai multe felii de salam, le-a decojit, a stat cu el până a înghiţit şi ultima firimitură. Pe urmă l-a întrebat: ai mâncat, Constantin? S-a uitat la el cu privirea lui îndepărtată, ca la un străin şi, făcându-i semn să se apropie, i-a şoptit la ureche: nu, Tamara nu-mi mai dă să mănânc, nu-mi aduci tu o bucată de pâine din dulap? În scurt timp a început să iasă din curte, oprea câte un vecin pe drum şi-l ruga încet, cu privirea peste gard, în curtea noastră, să nu apară Tamara de undeva: n-ai o bucată de pâine? Mi-e foame, n-am mâncat de câteva zile. O spunea politicos, cu atâta seriozitate, cu un fel de sfârşeală, de resemnare şi tristeţe, era imposibil să nu-l crezi.

Demenţă senilă, a venit diagnosticul doctoriţei care era de gardă la spitalul judeţean din Galaţi, unde l-am dus cu maşina după ce, o noapte-ntreagă, îl căutaserăm disperaţi prin C. şi împrejurimi, pentru că dispăruse pe poarta uitată deschisă şi nu se mai întorsese acasă. Ochii ei rămăseseră la fel de impasibili de când intraserăm, pentru ea Constantin era doar statistică, fişe de înregistrare şi observaţie, rezultatul unei tomografii, parte dintr-o rutină medicală care se confunda cu partea din viaţă când nu era acasă, cu familia, într-un halat comod, nu de pânză albă, scrobită, cum era acum, cu perspectiva unei zile în care putea face orice, departe de boală, de moarte, de diagnostice pe care nimeni nu vrea să le audă, niciodată. I-a prescris o listă întreagă de medicamente şi vitamine, din care aveam să-i micşorăm treptat dozele, erau atât de puternice, că uneori dormea câte o zi întreagă, sau rămânea ca un cataleptic, întins în pat, cu ochii în tavanul de chirpici, lăsat din cauza ploilor care loviseră mai rău ca oricând C.-ul în toamna aia. Dar atunci, pe drumul de întoarcere, din care o mare parte mergea în paralel cu calea ferată, a fost mai lucid ca oricând. Încetase şi bolboroseala cu care ne chinuise toată ziua, cuvinte, jumătăţi de cuvinte, amestecate bizar, care mă îngrozeau, mişcări necoordonate, gesturi care însoţiseră alte întâmplări, altcândva, într-un trecut care nu-i mai aparţinea decât lui, şi care acum aveau ceva străin, ameninţător. M-am aşezat pe bancheta din spate cu el şi tot drumul a urmărit cu degetul pe geam calea ferată, şi-l mişca uşor în sus sau în jos, trasa firicele nevăzute când drumurile se despărţeau, ca şi cum ar fi desenat o hartă. Când urcaserăm îi căzuse pe banchetă fesul dintr-o lână subţire, înspicată, alb cu grena, până am ajuns înapoi la C. nu m-am putut uita decât la el, mirosea ca părul lui, un miros uscat, sec, a piele de om bătrân, lipsită de sevă, a depărtare şi a vânt.

În scurt timp, ca şi cum corpul lui se convinsese şi el că nu mai căpăta nici un fel de hrană, a început să slăbească, galopant, încât la următoarele consulturi doctoriţa s-a temut de un cancer, dar nu era, analizele au ieşit bine, nu era nici măcar anemic. Cu cât mânca mai mult, cu atât pierdea în greutate, ajunsese o umbră vie, în pantalonii de raiat peticiţi, aşa îl găseam cu G. în câte o sâmbătă după-amiaza, mutându-şi încet mica bancă de lemn de-a lungul liniei casei, pe măsură ce soarele se retrăgea în spatele ei. G. începea ritualul bărbieritului vorbindu-i încet, ca unui copil, în vreme ce-i săpunea obrajii uscaţi, înroşiţi de soare, prelungind cât mai mult partea asta care ştia că e preferata lui.

Ce faci, domnu’ Constantin, ţi-a venit bărbierul? îl întrebau râzând trecătorii de pe stradă. Da, da, bărbierul, zâmbea el, dar nu era un zâmbet obişnuit, era ca şi cum ar fi zis că ştie el cine era băiatul ăsta înalt cu ochii albaştri, care-i săpunea de zor cu pămătuful din păr de cal obrajii, dar n-are de gând să le spună şi lor. Poate-aşa şi era, poate doar Constantin ştia cine e el cu adevărat.

De cele mai multe ori Tamara, căreia-i stătea mereu în drum, îl trimitea pe vechea bancă dintre crinii imperiali, cu şoricarul alături, aproape orb, cu ambii ochi acoperiţi de albeaţă, întins pe un preş, la soare. Aşa mi-l amintesc, şi aşa a rămas în ultima noastră fotografie, l-am fotografiat cu Fed-ul nostru, pe care G. îl cumpărase printr-o relaţie, stând concentrat pe banca de lemn, cu preocuparea lui dintotdeauna, cu privirea care nu ne mai recunoştea. I-am dus pe o farfurie gustarea lui preferată, miez de nucă şi pâine proaspătă, am stat lângă el cât a mâncat, adunând fiecare sâmbure cu degetele uscate, cu ochii strălucitori, a păstrat unul pe care mi l-a pus în palmă la sfârşit. Îţi place, l-am întrebat, e bun, nu-i aşa, mai adu-mi, mi-a zis, sunt acolo, în magazie, a adăugat, am încercat să-l conving multă vreme că nu mai era miez de nucă, oricum nu în magazie, nu m-a crezut, a început să plângă încet, fără zgomot, ca un copil chinuit, m-am gândit la cum plângea P. în primii ani din bulevardul Bertei, plânsul lui de om mare, fără zgomot. Peste o săptămână, a luat scara din magazie, a proptit-o de trunchiul uscat al cireşului amar, care nu mai servea acum decât ca suport pentru vechiul lavoar de tinichea, şi s-a urcat până pe ultimele trepte. Mama l-a văzut din casă şi a strigat la el, ce faci acolo, dă-te jos de pe scară, vocea lui s-a auzit incredibil de clară, ca şi cum orice alt zgomot încetase, culeg cireşele, nu vezi că au început să cadă, apoi scrâşnetul de lemn mort, lucios de cât fusese folosit, al scării, rupând scoarţa uscată a cireşului şi bufnetul sec.

La câteva zile după ce a murit, mama a luat şoricarul orb, i-a pus la gât o fundă frumoasă, de mătase albastră, cu care îmi împletea părul în copilărie, l-a dus departe, pe linia ferată, între C. şi satul vecin, şi l-a lăsat acolo.