Depăşim cele câteva cartiere rezidenţiale unde întotdeauna mi-am imaginat cum curge o viaţă lipsită de orice neprevăzut, o viaţă ca o apă bine zăgăzuită de baraje şi maluri care îi ştirbesc orice urmă de sălbăticie, cu casele asemănătoare, curţile dreptunghiulare aliniate perfect, cu acelaşi aer, curat, de pădure, în care se amestecă mirosurile unei intimităţi nou instalate acolo, în câmpul cândva pustiu unde încă mai cântă greierii. Terenul ideal pentru psihoze şi depresii, mi-a zis M. odată, când am vizitat familia unui coleg de serviciu, liniştea asta e toxică, are ceva nenatural, e un loc care te forţează să te comporţi într-un anumit fel. M-am gândit şi mi s-a părut că avea dreptate, alinierea fără nici un fel de perspectivă, senzaţia că te învârţi mereu pe aceeaşi stradă, multiplicată la infinit, ca într-un labirint al lui Piranesi, cele câteva vile masive părăsite de proprietari care nu le mai putuseră întreţine, ca nişte corăbii enorme eşuate, totul părea un drum frumos care ducea direct spre disperare. S-o fi sinucis cineva vreodată aici? a zis M., când am depăşit bariera care despărţea micul paradis de lumea cenuşie şi îngheţată a autostrăzii. În ghereta lui, paznicul încremenise cu ochii la câmpul acoperit de zăpadă de vizavi, părea o imagine decupată din altă parte şi adăugată acolo de o mână neatentă. Acum par inofensive şi destul de ponosite în lumina strălucitoare, cu case deja atinse de mucegai şi alei pustii pe care ţi le imaginezi cu asfaltul spart, prin care ies smocuri de iarbă. Apar şi dispar pe măsură ce ne îndepărtăm, rătăcite în mijlocul câte unui pâlc de copaci din pădurile ciuntite care înconjoară Bucureştiul.

Mă uit la Iana, s-a ghemuit peste rucsacul negru, şi-a pus ochelarii de soare şi căştile şi, de când am plecat, citeşte ceva pe telefon. Din când în când scrie repede câte un mesaj, după câteva secunde de aşteptare zâmbeşte şi îmi caută privirea în retrovizoare, sunt probabil subiectul amuzamentului ei şi al cine ştie cărui prieten de la şcoală sau din grupul de desenatori.

Mă întreb ce aşteaptă ea de fapt de la călătoria asta, sau dacă nu cumva e doar o cale de evaziune, din viaţa cu Petruţa, o fugă de divorţul alor ei, care sunt sigură că încă o afectează, în feluri de care nici măcar nu-şi dă seama.

Şi mă întreb de fapt ce vreau eu de la această călătorie şi de ce ni se pare întotdeauna că întorcându-ne în trecut rezolvăm ceva. Anticip dezamăgirea Ianei când va vedea satul mic, cu rândul de case deşirate de la intrare, care parcă te anunţă de la bun început că acolo nu mai e nimic, resturi de vieţi adunate între termopanele care sprijină aiurea cercevele putrezite căzute-ntr-o rână, panourile de policarbonat legate cu sârmă de plasele găurite ale gardurilor, amestecul ăla detestabil în care noutatea, în formele ei cele mai hidoase, a intrat ca un vierme în materia unui loc vechi şi l-a transformat în altceva. Dar în ce? Ce va simţi Iana văzând siluetele caselor terminate pe jumătate, cu un nivel care se deschide fantomatic spre acoperişul lipsă, spre cerul de un acelaşi albastru nevinovat al C.-ului, cu uşile care dau în balcoane care nu sunt decât proiecţia lor viitoare, făcute din aer şi speranţe neîmplinite, forme ale provizoratului în care trăiesc atâţia oameni suspendaţi între două vieţi, una în ţară, în mijlocul unei vieţi familiale mizerabile, pline de lipsuri şi alta printre străini, o altfel de mizerie, poleită frumos cu iluzia bunăstării şi a respectului de sine pe care ţi-l dau, la început, banii şi lucrurile frumoase pe care le pot cumpăra? Şi, din când în când, străzile măturate de apa furioasă, acoperite de mâlul viiturilor, îngropate în noroaiele care duc totul cu ele, viaţa, moartea, în toate formele lor, schimbând mereu înfăţişarea locurilor.

– Ştiai că şocul naşterii se fixează în emailul dinţilor? E primul şoc pe care-l suferă omul. Linia neonatală, se cheamă, sau ondulată. Acolo se citeşte cel mai sigur vârsta unui om.

E prima oară când deschide gura de când am ieşit din oraş.

– Tu ştiai că există o linie care semnalează ieşirea din atmosfera pământului în spaţiul cosmic? Linia Kármán se numeşte, după cel care a descoperit-o. Mă rog, e o convenţie, inginerul ăsta american, de origine maghiară, a calculat primul care e punctul dincolo de care avioanele nu mai pot zbura. Pentru că temperatura creşte prea tare, iar atmosfera devine prea subţire.

– Aha, uite-o, la 100 de kilometri deasupra nivelului mării, îmi întinde ecranul telefonului pe care străluceşte albastru un semicerc.

Pentru o vreme tăcem amândouă. E prima dată când mi se pare că am avut un dialog, de când a ajuns în ţară, simt că în sfârşit s-a deschis o cale de comunicare, şi chiar dacă îmi dau seama că merg pe aceeaşi gheaţă subţire, adaug:

– Cândva, când eram eu copil, mergeam cu Ioana la C. De obicei cu trenul, dar o dată am mers cu maşina unui unchi, pe marginea drumului, din loc în loc, era câte o vulpe moartă. Rămâneau aşa cum le izbiseră maşinile, smocuri de blană însângerată, resturi amestecate de carne şi gheare, unele mai mişcau încă. Probabil că se repezeau să treacă strada şi maşinile nu apucau să oprească, le loveau în plin. Unele îmi aminteau de vulpea de la paltonul Ioanei, îşi luaseră şi ea şi Sofi câte una la fel, mă distram să le privesc ochii ficşi, atât de artificiali, şi labele mumificate. Puţeau îngrozitor.

O privesc pe furiş, prin oglinda retrovizoare. N-a avut nici o reacţie la povestea cu vulpile. S-a întins pe bancheta din spate, dar încă nu doarme, şi-a scos tenişii negri şi picioarele ei mici se sprijină de geamul întredeschis. Când îmi surprinde privirea, întreabă repede:

– Te deranjează, să le dau jos?

Când o fi devenit atât de politicoasă. Fac un semn scurt din cap că nu, apoi adaug tot scurt:

– Stai cum ţi-e comod.

Îşi pune căştile şi adoarme. Acum e incredibil de mică, un copil aproape, îmi place s-o privesc cât nu mă sfredeleşte lumina întunecată a ochilor ei mari. Pare un animal subteran, un geobiont care s-a trezit brusc în lumina mare, necruţătoare a unei lumi necunoscute. Mă simt dintr-odată incredibil de aproape de ea, mai aproape decât de orice altcineva, chiar şi decât de M., mă uit din nou atent la linia fragilă, dar hotărâtă a maxilarului, la forma ochilor, doar puţin alungiţi, la sprâncenele care, dacă n-ar fi pensate, s-ar îmbina într-un arc gros deasupra nasului puţin cam lung. Nu seamănă deloc cu Ioana sau Sofi, seamănă puţin cu maică-sa, Petruţa, care nu a moştenit trăsăturile surorilor, oasele lor subţiri, moliciunea corpurilor care parcă plutesc. Se trezeşte dintr-odată şi îmi surprinde privirea, îmi dau seama că ştie la ce mă gândesc. E incredibil de inteligentă şi de matură pentru un om atât de tânăr, i-am spus lui M., care a înclinat a îndoială din cap: Aşa te entuziasmezi tu imediat, când vă întoarceţi ai să vii dezamăgită, parcă văd, dar în fine, amuză-te şi de mica ta desenatoare de manga de peste mări şi ţări. Singurul lucru care m-a dezamăgit până acum e lipsa ei de interes faţă de lucrurile din jur, în fond, ea mi-a scris şi m-a rugat să facem drumul ăsta.

– Ştiu, nu semăn cu nimeni din familia ta, îmi aruncă peste umăr, în timp ce scotoceşte prin rucsacul fără fund.

Mă pregătesc să-i răspund, dar înainte să apuc să deschid gura îmi vâră sub ochi o fotografie mică şi ştearsă, pe care n-am mai văzut-o niciodată.

– Nu erau toţi blonzi cu ochi albaştri, spune şi o lasă să-mi cadă în poală, apoi se întoarce la scotocitul prin rucsac.

Mă uit cu intermitenţe la fotografie, atentă în continuare la drum. E aproape gol, dar drumurile judeţene sunt pline de surprize neplăcute, aşa că rămân vigilentă, cum mi-a zis M. în ultimul mesaj, rămâi vigilentă, ştii cum sunt şoselele la noi. În fotografie sunt fraţii, undeva pe nisipul de la marginea unei ape, e Dunărea probabil, sau Prutul, sunt toţi, iar din imagine iese, sau intră pe jumătate cineva, un bărbat după lungimea braţului îndoit de la cot. Nu am mai văzut-o niciodată, dar în centrul ei străluceşte părul aproape alb al Ioanei şi brusc îmi simt ochii umplându-se de lacrimi. E doar un copil, aşa cum n-am mai văzut-o niciodată, de la depărtarea de unde-mi zâmbeşte şi până sub capota încinsă a maşinii care aleargă pe drumul judeţean se întinde un arc luminos, o linie strălucitoare la capătul căreia aerul devine irespirabil.

O vreme îi vorbesc într-o doară, despre Sofi şi Petruţa, despre C. şi Ioana, tot ce-mi imaginez că ar putea s-o intereseze. Nu-mi dau seama cât a ascultat din ce am spus, a scrollat încontinuu pe telefon concentrată, iar acum îmi citeşte şi mie de pe un site de ştiri:

– „Din cauza furtunii de luni, 21 august, câteva zeci de păsări migratoare s-au lovit de pereţii din sticlă ai câtorva clădiri de birouri. Situaţi în centrul Bucureştiului, în apropiere de sediul Guvernului, cei doi zgârie-nori au douăzeci de etaje şi sunt realizaţi parţial din sticlă reflectorizantă, ceea ce a dus la coliziunea păsărilor cu ferestrele. Se pare că vântul puternic a dus păsările mai jos decât în mod normal, acestea s-au dezorientat şi au intrat frontal în pereţii clădirii”.

Câteva minute tăcem amândouă, închipuindu-ne spectacolul dezolant al micilor corpuri izbindu-se de sticla întunecată. Pe urmă continuă:

– Îţi dai seama, încercau şi ele să plece, către alte orizonturi, către lumi mai calde, către necunoscut.

Mă uit la ea cu un zâmbet, uneori vorbeşte ca din cărţi, folosind expresii complet nepotrivite cu personalitatea ei, sau sensuri inexacte care mă fac să mi-o imaginez citind din biblioteca în română a Petruţei, ori în timpul nesuferitelor partide de Scrabble despre care mi-a povestit. Dar foarte rar se întâmplă asta, în general faptul că au vorbit mereu în română acasă a ajutat-o să stăpânească foarte bine limba.

– Ştii, şi tu eşti familia mea, îi spun mai târziu, când ne-am oprit la o terasă de pe marginea şoselei.

De când chelneriţa i-a adus sticla de coca-cola, o învârte între degete, inelele numeroase, de argint de pe arătătoare se lovesc de ea şi scot un mic sunet care uneori nici nu se aude, când e trafic. Chelneriţa i le-a admirat mai devreme, iar ea i-a zâmbit femeii tinere, cu părul creţ adunat într-un elastic fosforescent, ca primei persoane de încredere pe care a întâlnit-o de când a ajuns în România. Mie încă nu mi-a zâmbit, şi e ciudat, dacă stai să te gândeşti oamenii nu prea pot vorbi fără să zâmbească, e ceva ce vine în mod natural. Chiar când nu e decât un zâmbet formal. Sau când îţi zâmbeşti de fapt ţie însuţi, gândurilor tale, unei amintiri. Îi spun asta şi aştept să văd cum reacţionează.

Nu zice nimic şi vechea tăcere ciudată, neplăcută, care şi-a făcut loc între noi chiar de pe aeroport, se întinde peste masa noastră ca o pânză neagră. Din fericire exact atunci îmi vibrează telefonul, e M. care ne-a urmărit pe GPS şi a văzut că staţionăm. Ce faci, cum e viaţa cu Emoji? Îmi vine să zâmbesc, dar mă abţin, îi simt privirea cercetătoare şi aştept să vină şi întrebarea. Dar nu vine, iar ea se ridică şi porneşte spre toaletele din capătul curţii. Are ceva şovăielnic, un fel de nesiguranţă în mersul apăsat, ca şi cum ar căuta în permanenţă un sol stabil, care să nu-i fugă de sub tălpi. Îi scriu asta lui M., care răspunde imediat: e numai imaginaţia ta, ai şi făcut o tipologie, fetiţa străină, pierdută în spaţiu şi instabilă emoţional. Da, e posibil să fie aşa, în fond, văd în ea câteva generaţii de femei fragile şi chinuite, deşi deocamdată nu i-am descoperit nici o trăsătură a familiei mele, cum zice ea.

– Ascultă, Iana, încep după ce o văd aşezată iar pe scaun, gata de o nouă repriză de butonat telefonul. Tu de ce ţi-ai dorit să te întorci? A fost ideea ta de fapt, sau a maică-tii?

Mă gândesc că numele ăsta nu i se potriveşte deloc, e ca o haină veche, împrumutată. De ce l-o fi ales Petruţa, e numele uneia dintre surori, cea cu un destin tragic, ele îi spuneau Ana. Îngerul Ana, rămasă pentru totdeauna acolo, la vârsta de şase ani, în livada din al cărei cel mai înalt măr se aruncase inexplicabil. Numele unei femei moarte demult, în alt secol, care ar fi trebuit să rămână acolo, cu tot cu povestea sinistră pe care o spune.

Ştiu că abordarea directă nu e cea mai bună idee, şi că s-ar putea să fi închis definitiv o uşă prin care tocmai văzusem mai devreme strecurându-se o rază de lumină, dar mă simt obosită şi nu mai am răbdarea de altădată. Nu ştiu când am încetat să mai am răbdare. Cu mine, cu ceilalţi, e un fel de oboseală care poate că e începutul a ceva mai grav. Prefer să nu mă gândesc încă serios la asta. Dar mă gândesc la zilele astea de concediu, pe care le planificasem altfel, împreună cu M., soare, plajă, într-un loc exotic, cât mai departe de ţară. Uite că în timp ce unii nu ştiu cum să fugă cât mai departe, alţii se întorc. Şi te fac şi pe tine să rămâi.

Nu răspunde, dar nici telefonul nu şi l-a mai deschis, stă cu el în mână şi urmăreşte cum chelneriţa cu părul cârlionţat serveşte clienţii, cu un zâmbet neadresat nimănui pe buze. Când mă pregătesc să-mi caut portofelul ca să achit nota începe să vorbească.

– Nu-mi amintesc mai nimic despre cartierul în care am copilărit. Nimic despre vecini, parcul din apropiere, grădiniţa de unde am luat păduchi.

Întâmplător, cartierul copilăriei ei e cel în care locuiesc eu acum cu M., în casa moştenită de la părinţii lui.

– Cum aşa, ai luat păduchi? Mă gândesc că la o grădiniţă din sectorul 1 erau condiţii mai bune, chiar şi în anii ‘90.

– Da, erau, aveam o profă de engleză care venea cu chitara, ne învăţa tot felul de cântece. În pauze, ne cânta refrene de la Pink Floyd, adaptate de ea pentru copii. Era vegană, pe vremea aia nu ştiam cuvântul, dar nu mânca decât vegetale, nimic preparat termic.

– Văd că de fapt îţi aminteşti o mulţime de lucruri.

– Da, unele mi le tot povesteşte maică-mea, când o apucă nostalgia, aşa că nu prea-mi mai dau seama unde se termină amintirile ei şi unde încep ale mele. Dar lucrurile care contează, oamenii, apartamentul în care am stat, astea sunt pierdute pentru totdeauna.

Mă uit la ea, nimic nu e cu adevărat pierdut pentru totdeauna, îmi vine să-i zic, dar prefer să nu o întrerup, acum că a început în sfârşit să vorbească. Mi-am dat seama că în tot timpul ăsta, de când ne-am întâlnit, n-am făcut decât s-o caut pe Ioana în ea. Dar oare ea, Iana, pe cine caută când mă învăluie în mătasea neagră a ochilor cu gene dese, încurcate, ce răspunsuri la atâtea întrebări nepuse Petruţei, lui taică-su, ei însăşi.

– Ştii că până la cinci ani n-am vrut să vorbesc?

Mă uit la ea, ce sigură pe ea spune ”n-am vrut”, nu n-am putut. Mă abţin să comentez în vreun fel, doar o urmăresc mai departe.

– M-au târât pe la tot felul de logopezi, psihologi, m-au dus chiar şi la un psihiatru care le-a zis că e un fel de reacţie de revoltă la faptul că îmi fusese schimbat mediul cu atâta violenţă, prea brusc adică, nu existase un interval de acomodare. Când am început să vorbesc, am făcut-o direct în română şi cu un vocabular atât de complex, că s-au temut de alte afecţiuni, neuropsihice, dar eu nu făcusem decât să-i ascult pe ei şi să învăţ limba, era atât de simplu, mă rog, la psihiatru m-au dus şi mai târziu, după divorţul lor, deşi am încercat să le explic că nu era nevoie.

Mă întreb oare de ce, nu şi-au dat seama că moştenise talentul Petruţei la limbi străine? Îşi scutură bretonul roşu, cu câteva şuviţe de culoarea cernelii într-o parte. Părul abia îi atinge umerii, e tuns drept şi e aspru şi des, nu moale şi fără vlagă ca al surorilor, unul din marile lor motive de suferinţă. Toată viaţa şi l-au tapat, făcut permanent, pus pe bigudiuri ca să pară mai des, fără nici un succes, după ele. De fapt, pe mine mă fascina bucla de pe frunte pe care Ioana se chinuia zilnic zeci de minute să o aducă la forma perfectă, o făcea să semene cu un star de la Hollywood, din anii ‘40. Aş vrea să-i spun că e frumoasă şi tânără, şi încă nu are nici un motiv să fie supărată pe lume. Dar poate că are nevoie de supărarea asta, aşa cum unii au nevoie de boală sau de ameninţarea morţii ca să poată trăi cu adevărat.

– Ştii povestea femeii care se încăpăţâna să care în braţe un viţel?

Mă priveşte cu o urmă de interes în ochii pe jumătate închişi, ne-am trezit foarte devreme şi în maşină n-a prea dormit.

– Nu.

– Femeii i-a fost greu, dar a continuat să care viţelul în braţe, pentru că se obişnuise cu el. Până într-o zi, când şi-a dat seama că devenise un taur uriaş, dar nici atunci n-a vrut să-l lase jos din braţe.

– Ce poveste… Presupun că are şi o morală.

– Morala o tragi tu singură, pe drum, am zis şi m-am ridicat, aşezând scrumiera peste cele câteva bancnote, chelneriţa dispăruse fără urmă de mai bine de un sfert de oră.