Robert Şerban în dialog cu Andrei Crăciun

Robert Şerban: – Să-i ceri un interviu unui om pentru care viaţa ar fi îndurabilă dacă ar fi lăsat în pace – aşa cum chiar tu spui undeva – e al naibii de riscant. Aşa că să te iau cu binişorul. Eşti încă tânăr, abia ai sărit de 41. De unde, domnule, nevoia asta de însingurare, de unde cheful de fugă dintre oameni, ce ţi-au făcut?

Andrei Crăciun: – Când aveam douăzeci şi nouă de ani am cunoscut o doamnă, doamna Medi Dinu, care avea o sută trei ani. Era pictoriţă, încă picta. A trăit o sută opt ani. Am cunoscut-o la un cămin de bătrâni al comunităţii evreieşti din Bucureşti. I-am făcut, cu colegul Vlad Stoicescu, un portret în presă – „Timpul şi Margareta” s-a numit articolul acela. De la doamna Medi Dinu eu am învăţat că secretul unei vieţi lungi şi lipsite de regrete e să nu ai aşteptări de la oameni, de la niciun om. Nu am. Doamna Medi Dinu ne-a povestit că pe oameni nu i-a căutat niciodată, nici n-a avut din principiu ceva împotriva lor, dar nici nu i-a căutat. Mi-am dat seama că exact aşa gândeam şi gândesc şi acum şi eu. Să fie sănătoşi oamenii! Nu le sunt împotrivă. Dar nici nu intru vreodată în vreo turmă, în vreo adunare de oameni. Sunt un lup singuratic şi aşa o să şi mor. Nu o să mă vezi la gale, în organizaţii, pe la dineuri şi niciodată – nici măcar o singură dată – nu o să mă prinzi în vreun grup unde se face laudatio în cerc. Exclus. Mai bine mor decât să îngenunchez, vorba cantautorului Puya. Eu am fost un copil singuratic, am devenit un adolescent singuratic, am fost un tânăr singuratic şi, iată-mă, un bărbat trecut de patruzeci de ani – singuratic. În cercul meu intim intră foarte puţini oameni. Îi numeri pe degete.

Am mai avut nenorocul să fac în viaţă şi câteva întreprinderi care au avut succes de public (am co-fondat, de pildă, site-ul Recorder), iar eu nu sunt, nu am fost, nu vreau să fiu un autor de concerte pe stadioane. În schimb, sunt un bun şuetist, un bun autor de concerte de cameră, îmi place intimitatea aceasta a mulţimilor cu doar câteva elemente. De aceea, înaintând spre vârsta cât de cât matură am preferat să iniţiez doar întreprinderi care să nu cunoască succesul de masă. Le-am făcut intenţionat aşa. Am făcut o editură mică, editura Zugzwang (un termen din şah), o revistă şi mai mică (revista Zugzwang), o academie mică (Akademia Zugzwang), o şcoală unde predau subiecte care mă interesează: istorie, filosofie, revoluţia din 1989, tranziţie, Holocaust, politică românească, scris, literatură, jurnalism, poveştile sportului şi multe altele. Toate sunt de găsit pe pagina mea de patreon. Pe de altă parte, dragă Robert, mie îmi place mult să fiu străin. Îmi plac puţine lucruri, îmi plac oceanele, de pildă, şi îmi place să fiu străin. Să mă duc într-un loc unde să nu mă cunoască nimeni şi să nu cunosc pe nimeni, să nu ştiu care sunt celebrităţile locale, care sunt frământările localnicilor, să pot să fiu invizibil, să pot să spionez viaţa oamenilor străini şi pe ei, dacă vrei, să îi văd cum se poartă, cum vorbesc, cum mănâncă, ce haine îmbracă, şi apoi să îmi imaginez că sunt în papucii lor. Mi-aş dori să devin atât de străin de România încât să vin într-o zi aici şi să nu mai recunosc nimic. Dar nu în direcţia delirului în care se merge acum. Înţelegi ce spun. Şi mai e ceva: doi bunici din patru îmi sunt bulgari. Am preluat de la bunicul meu bulgar, în vârstă de nouăzeci şi patru de ani, această retorică: Români, ce să le faci?!

– Scriu în presă de douăzeci de ani. În paralel scriu şi ficţiune cam de zece ani. E meseria mea. Sunt un profesionist al scrisului. Scriu zilnic şase ore pe zi, iar când nu scriu mă gândesc la ce să mai scriu, la ce am scris, la ce n-am scris, dar ar fi trebuit să scriu, la ce o să scriu mâine. E ca şi cum ai certa un actor că nu iubeşte pescăruşii, şi de aia nu joacă bine Cehov. Scriu despre oameni când e de scris despre oameni. Voi scrie şi despre roboţi, dacă voi mai trăi şi o fi ceva de scris despre roboţi. Scriu poveştile care sunt interesante, cum, de altfel, toţi ziariştii de pe lumea asta, fiecare cu instrumentele cu care a venit de acasă sau până la care a ajuns. Am scris despre: regi, împăraţi, preşedinţi, cerşetori, boschetari, aurolaci, victime ale abuzului sexual, victime ale violenţei domestice, oameni cu multă şcoală, oameni fără şcoală, dependenţi de droguri, traficanţi de droguri, sportivi, matematicieni, şarlatani, eroi, terorişti, popi, curve. Am scris despre orice fel de viaţă îţi poţi închipui că există. Am scris sute de portrete, de reportaje, am făcut sute de interviuri şi am scris mii de opinii. Tot acest drum e antologat în seria mea Baricadele (care a început la Humanitas în 2014 şi continuă la Zugzwang şi în 2025). Tot ce mi s-a părut interesant, tot ce mi s-a părut important, tot ce mi s-a părut că merită să fie cunoscut am scris. Poate că a fost prea mult şi am obosit, deşi nu mă simt nicidecum obosit. Deseori mi se pare că nici n-am început.

– Nu e vina ţării, neapărat. Deşi are şi România destule pe cap, sărăcuţa. Probabil, e mai ales vina mea. Eu am, categoric, un fel de AD-HD locativ. Nu rezist nicăieri mai mult de cinci zile fără să risc să mă plictisesc. Şi încă nu m-am plictisit niciodată. Dar îmi gestionez această fugă. Am învăţat să trăiesc alături de ea. Face parte din felul meu de a fi. După ce termină liceul, un om (nu Ciolacu) dă de obicei la o facultate. Eu am dat la treisprezece. Până la urmă am făcut două facultăţi, trei mastere şi un doctorat. Sunt un pic dezamăgit de mine. Un om de obicei citeşte (nu Georgescu) o carte. Eu merg cu zece în paralel. Un om învaţă o limbă străină pe duolingo. Eu învăţ unsprezece. Un om scrie (nu Ciucă) la o carte. Eu lucrez la douăzeci şi şapte în paralel. Şi nu e vorba că sunt doar cărţi. Sunt şi din specii diferite: romane, proză scurtă, poezie, memorii, jurnal, teatru. Scriu scenarii de film (asta îmi mănâncă mult mai mult timp decât mi-aş fi dorit). Şi mai am şi şapte colaborări în presa românească – şi asta îmi mănâncă enorm de mult timp. Trebuie să stau zilnic cufundat cu capul în mizeriile produse deopotrivă de dregători şi de popor. Cum să nu iubeşti poporul român?! Hai să îţi fac o mărturisire: când eram foarte tânăr, visul meu era să ajung mare maestru internaţional la şah şi să dau simultane. Să înving o sută de oameni deodată. N-am ajuns mare maestru internaţional, dar visul meu a rămas acela – să fiu în mai multe locuri deodată. România e cum e, produsul istoriei, geografiei, mentalităţilor etc. Dar, ziceam, nu e neapărat vina ţării. Am calomniat destul România, i-am calomniat destul pe românii care sunt mârlani, şnapani, ţopârlani, prostani, trepanaţi, deraiaţi. Cu restul n-am nimic, ce să am eu cu ei?

– Nu am ajuns la gradul de infantilizare necesar încât să fiu activ pe Tik-Tok. Au efect postările, aşa cum au efect şi ale altora. Surdului degeaba îi cânţi de jale. Nu îmi plac reţelele sociale, am conturi pe toate şi nu îmi place niciuna. Locurile mele preferate din lume sunt undeva prin Caraibe, unde e cald şi bine şi internetul încă n-a reuşit să strice ţesătura umană firească, normală. Revoluţia tehnologică ne-a făcut şi mult bine, dar a şi tâmpit o bună parte din populaţia lumii. Internetul e cum spunea cândva un prelat despre Michnik: a fost adus pe lume pentru ca deşteptul să se mai deştepte oleacă, iar prostul să se prostească mai rău. Şi dacă tot am ajuns la polonezi, uite ceva frumos şi de la Walesa: de libertate, răul profită mai mult decât binele. Cam aşa e cu internetul: răul profită mai mult decât binele de el.

– Faci parte dintre cei pentru care scrisul nu e numai o meserie ce (îţi) asigură banii pentru traiul zilnic, ci şi o formă de rezistenţă. Psihică, mentală, sentimentală. Care e mai tare, în sensul ăsta: jurnalistica sau literatura? Cum te-ai dus dinspre jurnalistică spre literatură, când şi ce a produs alunecarea?

– Sunt două lumi strict separate pentru mine. Cum ne învăţa şi Gabriel Garcia Marquez, dacă în literatură un singur lucru e adevărat, totul e adevărat. Dacă un singur lucru e fals, totul e fals. Alunecarea s-a produs în momentul în care realitatea mi-a devenit insuficientă şi sufocantă. Prefer – asta o pot spune liniştit – jurnalismul. Nu mi-a plăcut niciodată să inventez.

– Ai scris două cărţi dintr-o singură frază: Şi fericirea era obligatorie şi Aleea Zorilor. Nu e nou experimentul, dar e dificil, cu atât mai mult cu cât ambele sunt romane. Nici pentru cititor nu-s uşor de citit astfel de cărţi, aproape că te obligă să o faci dintr-una. Care a fost miza?

– Chiar trei – cu Turbo, de la Nemira. Acesta e ritmul melancoliei mele. Aşa curge nostalgia mea. Dintr-o singură suflare. Aşa îmi funcţionează mie fluxul memoriei. E ca un sânge, ăsta e şi gata.

– Turbo, cel mai recent roman al tău, e unul al copilăriei, la care ne raportăm idilic, unii dintre noi, toată viaţa. Pe de altă parte, iată cazul tău, e şi o vârstă ce, privită prin timp, e plină de intrigi, de subiecte numai bune de transformat în cărţi.

– Copilăria e un paradis pierdut, e un Eden. Toată viaţa vrem să ne întoarcem în copilărie, dar porţile paradisului s-au închis. Eu am găsit această cale prin care mă pot întoarce totuşi acolo: povestind, iar şi iar, amintirea paradisului. Amintirea Edenului meu. Aleea Zorilor e Macondo-ul meu. Oriunde m-aş duce, vreau să mă întorc acolo. Dar acolo nu mai e nimic, acolo nu mai există, acolo e atunci.

– Nu citesc deloc cronici. Nu mă interesează. Nici de bine, nici de rău. Nu citesc nici review-uri ale cititorilor. Nu sunt hotelier. Am avut un singur om de a cărui părere critică am ţinut mereu seama. Radu Cosaşu. Cu care am fost prieten până la moartea sa şi cu care sunt bun prieten şi acum, când nu mai trăieşte, iar eu îi îngrijesc manuscrisele rămase nepublicate. De fiecare dată când scriu ceva mă gândesc: ce ar zice domnul Cosaşu? În rest mă bazez pe mine. Omul care scrie e un om singur.

– Cred că da, un text literar se datează. Cred că prea multă actualitate strică un text pe termen lung. De aceea rezistă mai bine textele în care actualitatea e diluată pur şi simplu în poveste. Mi-am recitit texte de acum zece-cincisprezece-douăzeci de ani şi văd că n-au îmbătrânit. Jurnalismul m-a învăţat să ajung la esenţă şi să păstrez doar ce e important. Probabil că vor mai rezista câteva zeci de ani. Apoi, probabil, oricum nu va mai fi nimic.

– L-am descoperit târziu pe Panait Istrati (trecusem de treizeci de ani) şi m-am îndrăgostit de curajul său şi de filosofia sa de a fi omul care nu mai aderă la nimic în afară de suferinţele semenilor săi, după ce fusese şi el sedus de comunism. Cred că a fost unul dintre cei mai curajoşi oameni din secolul al XX-lea şi mi-ar fi plăcut să fim prieteni. Cu el şi cu Emil Cioran, despre care de asemenea am scris o carte (Cioran. Ultimul om liber – Polirom, 2020), aş fi fost prieten dintre scriitorii de origine română din veacul trecut. Şi cu Dimitrie Stelaru, poetul. Ca să îţi răspund la întrebare, am făcut doctoratul la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, unde mi-am dat şi licenţa în 2007. Profesorul meu coordonator a fost domnul Ioan Stanomir, doctoratul l-am făcut între 2019 şi 2022, a fost o perioadă frumoasă, la care mă gândesc acum cu infinită nostalgie. Biografia politică a lui Panait Istrati este pasionantă şi eu am fost pasionat. Am publicat doctoratul şi într-o carte: Biografia politică a lui Panait Istrati (Zugzwang, 2024). Dar s-a epuizat tirajul. Poate o să mai scoatem un tiraj.

– Părinţii mei sunt profesori de matematică. Eu sunt mai ales un om raţional. Iubesc logica şi nu mă omor după delir. Ideile îmi trec întâi prin cap, apoi prin inimă. Sunt un cerebral. Asta mă ajută să nu-mi pierd uşor echilibrul, mă entuziasmez greu şi mereu ştiu ce fac. Nu fac alegeri sub impuls. Ştiu ce aleg mereu.

– Eu am văzut deja jumătate de lume, mai am o jumătate (Oceania, ceva America de Nord, ceva Africa). După ce o termin mă aştept să mor, cum se aştepta Ursula din Un veac de singurătate să moară după ce se termina ploaia. Felul meu de a fi înseamnă în primul rând neafiliere. La mormântul lui Nikos Kazantzakis, pe care l-am vizitat (e în insula Creta), stă scris cam aşa (din câtă greacă înţeleg): nu aştept nimic, nu mă tem de nimic, sunt liber. Aşa şi eu – şi unde mai pui că sunt încă în viaţă (cât de cât). Îl admir mult pe Kazantzakis, care, de altfel, a fost bun prieten cu Istrati. Istrati a fost primul care a scris despre Kazantzakis în presa din Occident, mai exact, în Franţa. Îi legau ideile de stânga, i-a despărţit tot Moscova, iar apoi, când Istrati era pe patul de moarte, s-au împăcat. Când era în Japonia, Kazantzakis i-a trimis lui Istrati la Bucureşti o telegramă în care scrisese atât: „Ay, Panaitaki!”. A ajuns la două zile după ce – pe 16 aprilie 1935 – Istrati a închis ochii.

– Robert, eu mă simt foarte bine în singurătate. Nu e nimic acru aici, nu e nici nimic sacru aici. Mi se potriveşte, cum li se potriveşte peştilor de apă dulce, apa dulce. Fiecare e liber să îşi caute fericirea cum consideră. A mea e legată de depărtări. Mi-ar fi plăcut să fiu şi un explorator, un navigator pe mări şi oceane (Poemul despre mâna copilului Dumnezeu – Revista Zugzwang). Nu sunt. Şi poate tocmai de aceea, din când în când, scriu şi ficţiune. Ca să fiu sau ca să mi se pară că sunt.

– Aşa: