Poeme
de Andrei NOVAC
La cei 24 de ani pe care i-a împlinit în ziua de 1 iulie, Andrei Novac este deja absolvent al Universitatii de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere Istorie și Teologie, iar în prezent masterand al Universitații din București, Facultatea de Istorie, secția Relații internaționale și integrare europeană, studii care-l recomandă ca pe o adevărată speranță a diplomației românești.
Fără să-și neglijeze studiile, el a scris și a publicat grupaje de versuri în revistele Luceafărul, Convorbiri Literare,Gorjul literar, Rostirea Românească, Foaie de Latinitate, Caietele Columna, Scrisul Românesc și în presa locală din Târgu-Jiu.
Îndrăzneț cu măsură, inteligent și dornic de afirmare, a publicat până acum patru volume: Poezii,Editura Newvest, Tg-Jiu, Miez de talpă, Editura Eurostampa, Timișoara, A nouăsprezecea inimă de înger, Editura Eurostampa, 2003, Timișoara (volum dedicat lui Nichita Stănescu) și Vârsta sării, Editura Muzeului Literaturii Române, București 2006, cu o prefață de Valentin Tașcu.
Anul 2005 a însemnat pentru tânărul ambițios și talentat, prezența în antologia Ultima generație, primul val, apărută sub egida Editurii Muzeului Literaturii Române. În perioada 2005-2006 a fost moderatorul unei emisiuni intitulate Imperativele culturii, emisiune care prezenta viața și opera poetică a personalităților universale într-o îmbinare cu muzica de calitate. Emisiunea se difuza pe site-ul www.radiocomplex.ro.
Asupra cărților sale s-au aplecat părintește exprimându-și opiniile favorabile scriitorii: Anghel Dumbrăveanu, Eugen Dorcescu , Ioan Marin Almăjan, Valentin Tașcu etc.
La recenta ediție a Festivalului Național de Literatură Tudor Arghezi, Andrei Novac a fost distins cu Premiul revistei Luceafărul.
Cu bucuria de-a saluta în Andrei Novac o speranță a literelor românești de mâine, vă invităm să citiți mai jos câteva din poemele sale recente. (Ioana Dinulescu)
Aripi și roți
Pământul nu obosește niciodată,
Doar cade mai greu pe picioarele noastre.
Acum nu mă simt
Nici aproape, nici departe.
Pe turla de la intrarea în cimitir,
păsările au rupt din privirea mea
cu poftă neoprită, neînghițită brusc.
Când te întâlnești cu oameni tăcuți prin cimitir,
parcă ușor ridicați dintre cruci,
niciodată nu știi dacă sunt vii
sau doar oase cusute ale vreunui rând de carne mort.
E o lumină înecăcioasă la fel ca florile
pe care le strâng de umeri și de șolduri
cu buzele înfipte în frunze și pământ.
Cineva îmi strigă inima pe nume
până când lacrimile cresc peste obraji,
peste vântul priponit în gât.
Apoi și eu mai stau nemișcat în fața unei cruci,
nu pot să mai percep nici viața,
zăresc doar după alte cruci
alte înfățișări la fel de nemișcate.
Astăzi seara s-a lăsat brusc.
Când zărești oameni spre seară
Care nu găsesc o cruce în fața căreia să se oprească,
Niciodată nu știi dacă sunt vii
sau îngână fraged umbra unui pământ.
Apoi am ieșit, deasupra porții era pustiu,
păsările plecaseră, aripile lor
se luau la întrecere cu roțile mașinilor
care tăiau cu o viteză dureroasă
viața exactă sau inexactă.
Legarea de pământ
Câteodată pământul se leagănă,
copacii capătă o altă formă
într-o prindere perfectă cu frunzele de pământ.
Doar atunci mi se face frică,
atunci îmi vine să fug din preajma lor,
să târâi cu tălpile pământul
îndeajuns de singur, îndeajuns de gol.
Coridoarele de timp se rup
încă de la mijloc, încă dinainte de cer.
Undeva, prin locurile acelea, încerc să te regăsesc
cu toate brațele, cu toți ochii, cu toată carnea
ce încă îmi respiră dinspre oase spre lume.
Câteodată și eu mă las scuturat spre pământ
înmulțind frigul și starea de tăcere.
Acum, soarele este mult prea aprins
să mă facă să cred
că există moarte,
că există vis.
Povestind Revoluția
De asta eram noi și mai frumoși,
ne răzvrăteam împotriva lumii,
apoi vizitam ruinele părăsite ale amintirilor.
Țâșneam în stradă printre blocurile căzute
parcă unul în preajma celuilalt,
atunci nu ne aveam decât pe noi
și eram atât de puternici
încât nimic nu mai putea conta,
tăiam cu tot avântul parcul și copacii
înalți până la cerul păsărilor
care treceau cu inimile tăcute.
Eram copii tineri, lumea doar ne cunoștea,
după ce consumam încă o cutie de vise
plecam prin frigul pământului către casă,
dacă mergeam pe jos, drumul era lung.
De asta eram noi atât de frumoși,
ne răzvrăteam împotriva tuturor
melancolici și singuri ne aveam
doar unul pe celălalt.
Miez de talpă
Ma închin ca în fața unui templu cu aripile în nord, ce palidă bucurie, teiul, doi îngeri ce-și fumează-n sud
umed ochii, palmele de argint în adunarea minunată ca-n rugăciune pentru sfinți.
Zbor
Mi-au crescut aripi, sunt omul cu mai multe rânduri de toamne.
O, doamne, am mai învățat și să plâng; sunt primul mărșăluitor prin burta pământului înainte de naștere.
Ce naști, ce naști, urlă glasurile în urma ei ce se plimbă plângând prin fața timpului.
Un ochi, un ochi, se plânge lacrima/nașterea în care învață să vorbească.
|