Poeme
de Andrei Novac
Poem îngândurat
Când ne întindem unul peste liniştea celuilalt
se face,de obicei, seară.
respirăm de fiecare dată, pe întuneric, intuind liniile
viitoarelor noastre oase după mersul cărnii care
ne ţine vii deasupra de pământ.
apoi, plăpând, ne ţinem strâns de mâini, până când
fiecare dintre noi îşi scoate faţa din apă,
apoi respirăm.
toate sunt parte a tumultului ce răscoleşte
fiecare anotimp ce a trecut peste noi,
şi din ce în ce mai mult ne doare şi cădem.
Poem închis
Cu amândouă braţele dau sens lucrurilor care trec prin noi
ca şi cum aş înţelege că oamenii normali merg în spitale de nebuni,
la fel mângâi liniştea pe care aşteptarea o dă asupra ta.
nu peste toate blocurile soarele apune la fel
şi nici peste fiecare răsturnatre a apei din cadă peste ochii tăi
nu trece toată lumea care există pe pământ,
atunci când suspini şi mă tragi către tine cu frică.
cu amândouă braţele tai umbrele peste care nu trece nimic,
totul suspină speranţa de a da din aripi zâmbind.
Paris
Ea stă să îmi sprijine lacrimile,
ele urcă peste fiecare val, peste fiecare umbră
care se rupe tremurând de emoţie,
apoi, fără să spunem nimic,
prindem în gură secunde pline de lumină.
Maşinile rup zgomote de piatră cubică
exact peste picioarele desculţe cu degete
care se înfig în timpanele cântăreţilor ambulanţi,
nu ne cumpărăm nimic, ne sprijinim
unul altuia uimirea,
ne facem portretul în dughene cu dulciuri,
tăcere născută în plin zgomot.
Ea stă şi mă cheamă în podul palmei
fără să urce sau să coboare scările rupte
ale metroului în care am început să plângem
prima oară împreună.
Cu dinţii tragem mai apoi iarba
şi ne aruncăm în prima rostogolire a soarelui pe cer,
printre clădiri noaptea nu e zgomot, ci doar lumină
strângând degetele picioarelor la un loc.
Prin inimi trec vapoare pline de râsete şi secunde
legănate la un loc.
Azi
Universul în care ne întâlnim este, din ce în ce, mai fragil, el poate avea de suferit dacă ţipăm unul la altul sau, dacă un val mai puternic al mării îi loveşte cupola de sticlă.
Aşa că, de seara trecută, vorbesc cu tine doar în şoaptă.
Azi a plouat, nu am vorbit deloc, am avut gura plină de stropi uriaşi de ploaie şi tu mi i-ai şters pe toţi cu mâna ta dreaptă şi ai înţeles ce am vrut să îţi spun.
Ne uităm sensul pe care îl avem în această lume şi asta doare.
Azi am închis ferestrele deschise spre libertate, îmi este frică şi teatrul de păpuşi se joacă exact în distanţa pe care seara o lasă între noi.
|