Poeme
de Andrei Novac
Urme
Cerul se împarte în bucăţi de pământ,
cu ochii ei
aş putea prinde lumea
şi spaţiul dintre noi
ca nişte urme
nu foarte întregi,
dar prelungite,
buze de ceaţă
într-o dimineaţă de toamnă friguroasă.
Ne strângem bine palmele,
ne îmbrăţişăm cu toate bucuriile
care credem că au viaţă,
în rest, suntem noi,
ne îndrăgostim, plângem şi murim.
Ridicăm mai apoi
spaţii mari şi aprinse peste toată lumea
care este gata să strige şi să tacă.
Acum nu sunt decât zăpezi
care îmi depăşesc genunchii
şi struguri necopţi scuipaţi de noi
la întâmplare, direct pe nisip.
În rest, mai sunt şi alte anotimpuri,
noi avem o singură viaţă.
Spaţiul dintre noi lasă doar urme.
Îngeri citadini
Fata aceea era ca un înger,
ea aducea şi gonea bucuria de pe pământ,
putea prinde soarele între buze
şi apoi să îl scuipe
tot mai aproape sau mult mai departe de lume,
de starea de dor a lucrurilor care o înconjurau,
ea îşi trăgea peste gene, umeri şi sâni
aceiaşi cai răsăriţi noaptea
peste curbura decolorată a unui dud,
unul era alb şi altul albastru.
Fata aceea avea gleznele din oase
mai albe decât scoicile
prin care marea se naşte de atâtea ori,
ea nu zgâria niciodată nisipul cu aripile
ce le purta peste aceleaşi culori.
Fata aceea era ca un înger,
mă pitula peste pielea, picioarele şi părul ei,
peste pământul ce atât de delicat
îl mângâia cu paşii ei.
Parisul în diverse forme
Ne ţineam strâns de mână,
alergam cu sufletul la gură,
ne-am oprit în faţa luminii,
am agăţat de ea bucuria,
apoi, am tăcut din ce în ce mai mult,
apa îşi întorcea râsetele şi bucuria către noi,
eram obosiţi, simţeam altfel zborul,
cu dinţii ne agăţam de fiecare strigăt,
peste timpane sparte,
ştiam că îmi place
că din pământ vin toate aceste lucruri.
Cu ochii aş putea descrie tot,
ne ţineam strâns de mână,
rosteam cuvinte pline de zâmbete şi lumină,
din noi plecau vapoare
şi oameni care vindeau suveniruri
şi care agăţau de mâinile trecătorilor brăţări,
pe fiecare stradă pe timpul zilei
cresc mucuri de ţigări
şi cerşetori plutind cu flori în mână.
Cu gura închid tăcerea,
o fac zgomot,
ţâşnesc printre maşini
şi mă urc către zbor prin lumină.
Stare de adio
Ar fi fost banal
să ne strângem în braţe
sau să ne vorbim,
ne-am fi lovit unul de oasele celuilalt
ca într-un parc uriaş
prin care ne-am plimbat
atât de demult, când nu ştiam
ce înseamnă moartea
şi nici trecerea prin cuvânt,
suntem aproape ireali,
făcuţi şi lăsaţi în pământ,
aproape fiecare sunet poartă un mormânt.
Din parcuri nu se fuge niciodată,
prin ele doar se aleargă mereu.
Şi noaptea şi toamna cu palmele acoperind
ochii şi tălpile respirând tainic asfaltul,
ar fi fost bine dacă pământul
nu s-ar fi rupt roşind,
ne-am fi lovit unul de oasele celuilalt,
o emoţie a unui zâmbet spart.
|