Poezie
de Andrei Zanca
azi, nu mai e lesne să mori
în limba maternă, nimic
nu poate fi schimbat în memorie
amintirile sunt definitive
dinspre o linişte
a însingurării însă
doar iertarea
iertarea şi gratitudinea
răsfrănte într-o devenire dinspre care
se poate spune: sunt aici
încă şi azi, cănd
nu mai e uşor
să te stingi
în graiul
matern
PRECUM CUVÂNTUL tăcere
rupe tăcerea, spre a ne întoarce
pesemne deplin asupra ei
dincolo - e un ecou şi e pretutindeni
cum unuia i se arată câteodată
mai mult decât poate rosti, nimic -
nimic mai vechi şi-n acelaşi timp
mai nou ca moartea, şi o ştie
doar un anagamin, unul
care nu se mai întoarce.
însă, cum fumul expirat
face vizibilă răsuflarea
doar în ecou putem auzi
monologul tăcerii
în clipă
nu trebuia schimbat nimic
în jur, prieteni, trebuia
doar să învăţăm a ne privi cu ochii inimii, însă
când doar unul era astfel încât privirea lui
să se zbată-nsângerată-n sărma ghimpată
înveţi pe îndelete doar, că şi apa mărilor
nu se înalţă decât picătură cu picătură
că şi privirea poate deprinde silabisirea
durerii din jur, traversînd-o lin
ca un stol de păsări
pe atunci însă, moartea
ne era încă străină iar azi
n-a mai rămas decât murmurul:
doamne, ce temperare de dumnezeu într-o ramură
DACĂ AR PREDOMINA în fiecare
ce cu sfială am numit bunul-simţ
n-am mai fi nevoiţi
nici să traversăm
birocraţia şi spaimele morţii
îngăduindu-ni-se pesemne chiar să alegem
singuri clipa plecării, cum
înspre capătul pădurii
unduite de ferigi se zăreşte o limbă de nisip
şi tot ce-ar mai rămâne de spus
după o viaţă de om
s-ar putea lesne înscrie
în urma unui pas
pe nisipul
umed
SĂ FIE FIECARE MĂRTURISIRE
dinspre o nesfârşire de abis
un fâlfâit mai aproape de moarte, aici
unde orice călătorie, orice pelerinaj este
o nebănuită lăsare în adânc?
despicat totul, în afara iubirii, însăşi teama
o imploră în ţipăt înăbuşit
unde ispăşirea e reîntoarcere înspre
ceea ce nu s-a pierdut
niciodată, într-adevăr
nu există nimic de străbătut.
doar lentă
trezire.
NETULBURAT, ancorat în abis
deşi se spune că orice viziune împărtăşită
este un pas mai aproape de moarte
stau pe un mal ascultând apa
atât de intim cu o curgere
încât, dacă aş începe să merg
n-aş putea nicodată străbate până la capăt
distanţa care m-ar apropia
cu un pas de
moarte
ŞI ASTFEL, străzile străbătute prin ani
nu m-au purtat niciunde, totul fiind
sigilat de stingere
în praful aşternându-se peste zăpezi
între două viscoliri, tot
ce credem că ne lipseşte
se lasă ca o perdea
peste raza
însoţitorului bănuit
dintotdeauna / aşteptându-ne
şi este cel care va face ultimul pas
şi ce e oare timpul fără trecut şi viitor
într-o lume în care trupul
e o limitare a iubirii
iadul, ce am făcut din prezent, ziua
în care fiecare va găzdui aproapele
drept sine însuşi
încă departe, şi totuşi
nesfârşit de aproape, totul:
venea în întâmpinare mea
un copil străbătând pajiştea
doldora de margarete.
de pe colină părea că florile
îl urmau, pas cu pas
numele
nu are însemnătate. l-am spulberat, mereu întâmpinat
de cineva oferindu-se, îndrăgindu-mă în locul
altuia, nicicând întâlnit în această viaţă, eu
apropiindu-mă încet, un altul
în ezitare, fiind.
unde, în ce zone ale tainei hălăduieşti tu aşteptându-mă
pe acest meleag în care dascălii
supravieţuiesc elevilor
în eclipsa aceasta
de dumnezeu
mă auzi tu
oare?
aici, ne mor pădurile.
iar păsările-s
pur refuz.
să fie astfel
încît o rugă să nu găsească înduplecare, ci doar
să schimbe pe cel ce imploră?
cînd în foşnetul de pe acum cernit al înserării
mai bate dinspre apus o rază -
şi-o zăreşte numai aproapele printre ramuri
interogîndu-şi îndelung inima, clipă
preschimbată într-un sclipăt, sosind
dintr-o depărtare nouă necunoscută
ostenită frunză, astfel să fie -
să fie astfel, încît deodată
să se lase o împăcare de hău, tăcuta
întreţinere cu cel pe care-l bănuim
iubindu-ne?
nici înduplecare, nici eu un altul. doar regăsire. adînc.
nu se cerşeşte la poarta luminii
ce presimţire ne face însă
să te dăruim atît iubirii
cît şi morţii,
roză?
DEPARTE de metropolele pleşuve
se-ntinde tundra, umbrele lui El Greco
unduind orizonturi: când ţi se ia totul
nu-ţi mai rămâne decât eternitatea, tu
mereu prezent în absenţa majorităţii -
pesemne am uitat bucuria
ce m-a decis să revin
ştiind că mă voi putea reîntoarce.
un licăr incert de reamintire
îmi alungă mereu mâhnirea, durerea
cum pruncul deschizând ochii şi totul
înfiripându-se din nou
în jur, lumea
şi lumea nu îl va cruţa
de va rămâne el însuşi
GRELE, cele mai grele
sunt nopţile, poate
de aceea le-am şi traversat în veghe
prăbuşindu-mă-n somn abia când toţi
se năpusteau în truda lor zilnică
şi cum pisica e pură pândă
încercam şi eu să te desluşesc
în ochiul-radar al auzului
însă tu te-ai ivit abia când nimic
nu a mai fost un trofeu, când
în pupila de forma inimii
pulsa neştiută moartea
omeneşte răsfirată-n
felurile de
a muri.
câţi se mai sting însă azi în patul lor?
o linişte înzăpezită
aidoma somnului, harul
nu urcă implorat, deşi
mereu m-am simţit însoţit
în gerul
tăcerii
zăpada îngheţată între stejari
o furişare de vulpe
mistuindu-se
în ceaţa zorilor, departe
lătrat de cîini, apoi doar
liniştea înzăpezită.
răsuflare de răsuflare, i-am desluşit chipul
curbele sfioase rărind
aerul de iarnă
nu rănea peisajul, deşi
totul o urma
în mişcare
şi nimeni
şi era frumoasă
ca urma unui
sărut amânat
prin care acum se iveşte din nou
vulpea, dispărând în aburul
respiraţiei
mele
înspre sfîrşitul lui septembrie
splendoarea răsună lin, deşi
înfioară spaima
unui adînc
uitat
încît, mă de dezbar de încălţări şi-o iau
desculţ printre coline
pînă ce ea dispare
lent într-o
briză
un copil surprins de înserare, rătăcind
drumul spre casă, la un gînd depărtare
de noaptea doldora de greieri, nesfîrşit
murmur al trecutului
singularitatea nu trezeşte atenţia , şoptesc la rîndul meu
voind mai blînd ca mine, nu ca altul să fiu, departe
lumini pitulate vîlvorau
printre rugine, ecou
al holdelor
mistuite
zăresc trunchiul năpădit de muşchi, prăbuşit
în verdele obscur aurind
si deodată hăul există
însă cine, cine va putea vreodată
măcar atinge, poemul
desăvărşit al
pădurii
|