Poezii
de Andrei Zanca
limpeziri
aidoma băştinaşilor americani
nefiind în stare a zări
corăbiile spaniole
la orizont
până când şamanul nu le-a înlesnit vederea
tot astfel locul unde m-aş putea duce
e locul unde sunt deja.
stau aşadar aici. stau şi ascult.
ascult cum ascultă.
odihnesc în vedere pădurea.
nu există răi şi buni, doar fiinţe
ce nu şi-au limpezit abisul
trupul părăsind cândva sufletul
dinspre care trăim
reînoirea / e darul
morţii prieteni de ieri
prieteni necunoscuţi de mâine
capitulare
dacă celulele noastre s-ar purta
între ele cum ne purtăm noi între noi
trupul nostru ar pieri într-o singură noapte
în Clipă se poate însă schimba însăşi trecutul:
te privesc şi o scăpărare de nesfărşire
se iveşte din necunoscut
spre a se cunoaşte
prin tine
înfiripând tandreţe, ne tulbură
ne tulbură dăruirea ta gratuită
roză - eşti parte din noi
aşteptându-ne, unde nici unul
din noi nu este ce se ţine a fi
mă deschid, mă ofer ţie
fără a mai întreba
de unde vii
nopţile acelea lungi
în care ninge printre felinare
ca o cădere lină
în adânc
ninge
peste lebedele adormite pe mal peste
apa-n care se mistuie acest monolog.
îl ascult cum ai asculta tăcerea aceea celebră
după care niciodată nu mai eşti acelaşi
cum orice vorbă, orice şoaptă
ar tulbura căderea egală
mai grăitoare decât
muţenia dintotdeauna a lebedelor
dacă întind noaptea mâna
dacă întind noaptea mâna peste râu
simt că undeva departe, o altă mână
se întinde fără de voie în dimineaţa plutind peste ape
nu ne vom întâlni în această viaţă, nu ştiu cine este
nu ştie cine sunt, însă în gestul acesta
zace o presimţire lent preschimbată
într-o suavă durere, apoi
o lebădă se lasă-n unde
loveşte de trei-patru ori apa cu o aripă
încremenind cu graţie sub o despletire de salcie
o privesc şi propria mea viaţă mă inundă
unduind înspre maluri îndepărtate
amuţind în maluri uitate
orbs - mesaje
zorile încă mai ezitau când am ieşit pe câmpul năpădit de iarbă
în depărtare acoperişul unei case de ţară şi braţul lung
al unei cumpene în lumina crepusculară, o pasăre
s-a lăsat razant între două şiruri de plopi
în pârtia de ţipăt a altei păsări şi deodată
un roi de orbs
a apărut dincolo de înfrunziri acolo unde luna
încă mai zăbovea în mireasma de iarbă şi rouă, şi totul
totul a început să vibreze ca un trup ostenit de drum
în oprirea lui de răgaz. un văl se sfâşiase.
ochiul nemaidesluşind contururi, separări
doar întrepătrunderi atât de intime
încât întinzând mâna spre orbs
am simţit pielea zvâcnind
în trezirea sângelui
traversat de o boare necunoscută. orbs, am şoptit
prelungind prin murmur razele inimii în nesfârşire
încât globuri de lumină au apărut deodată dinspre liziere
adunându-se-n stol de stol unduind albuind văluriri
risipindu-se adunându-se iară oprindu-se-ntr-o sfială
atât de copilăroasă încât mi s-au împânzit ochii....
m-am aşezat în iarba până la umeri şi-am rămas aşa
cu ochii închişi spre a nu alunga rumoarea de lumini
glob după glob, stol după stol
nemişcat, până când prima rază de soare
mi-a atins obrazul, fruntea şi-un ciripit neostenit de pasăre
a reluat o poveste neştiută şi fără de vorbe
pe care am ascultat-o până înspre amiază
când am redeschis ochii, ştiind de pe-acum
că într-o zi, într-o anume zi
mă voi aşeza şi eu ostenit într-un fotoliu
voi surâde cu sfială, şi voi închide ochii, alăturându-mă
orbs globuri de lumină, care apar în văzduh ori în apele adînci în preajma delfinilor atunci când vibrează în cei din jur o anume emoţie, o muzică inspirată; ele au, la o privire mai atentă, o anume structură ca o mandala şi se simte intuitiv cum sunt înzestrate cu o anume conştiinţă şi inteligenţă: ele apar celor inspiraţi, celor cu aplecare spirituală ori pe placa fotografică a aparatelor digitale.
gândul şi inima
gândul şi inima mea sunt una azi, mamă
vălul dintre noi mai subţire decât aripa de fluture
sunt aici şi tot ce mă înconjoară
depune în clipă mărturia lăuntrului meu
îţi simt vederea, cum le simt vederea altor dispăruţi.
aici sunt mamă, aici unde îmi absolv
viaţa şi moartea zilnică încercând
să preschimb coşmarul
în compasiune
numai iubirea poate înlesni înţelegerea
adâncind-o, încât în fiecare clipă sunt altul
şi acelaşi, nesfârşit de aproape
limpezit, pe potriva transparenţei
din grădina din care ne-am rupt
căutându-ne cu toţii de atunci unul pe altul
inima şi gândul meu au fraternizat, mamă
şi e închipuire fertilă, căci numai ea
poate mântui prin gratuitate pură
pe potriva cântului unei privighetori
fără de alt ghes decât înălţarea
unui tril în văzduh
cum fără de vorbă ne împărtăşim acum, mamă
cum în orice carte scrisă cu dăruire deplină
te învăluie când o deschizi inima celui care a scris-o
dincolo de vorbe, totul
într-un sentiment de pădure
mistuită-n razele-aurii ale zorilor
eşarfa tibetană
de ce să-mi propun depărtări
când abisul e în mine
umblam noapte de noapte
şi doar insomnia ferestrelor
mă însoţea, inima
fluturând ca o eşarfă tibetană de rugă, durerea
mereu o călăuză trezindu-mă reamintindu-mi
drumul acasă. ascultam cum se zbate zăpada
printre trunchiuri. apoi, doar tăcerea
în alb-negru ca o reculegere.
acum, e martie şi plouă uşor
şi-n cuibul lor puii îşi înalţă ciocul.
adânc în bezna abisului mă uit
lent inundat de o lumină în faţa căreia
toate cuvintele sunt ninsoare peste ape.
cândva îmi voi întoarce ochii spre nord
ca toţi cei care-şi cunosc dinainte ceasul.
e lesne să crezi în ceea ce poţi zări:
sub fluturele care se lasă peste ea
mâna mea se mistuie
în siaj de lebădă
|