Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Tangoul, iubirea

        de Angelo Mitchievici

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

Angelo Mitchievici nu este numai un strălucit eseist şi cronicar de film, ci şi – fapt mai puţin ştiut – un foarte rafinat cunoscător al tangoului. Şi din cărţi, şi din viaţă; şi din teorie, şi din practică.

– De când s-au găsit urme de tango în sângele tău?

– De doi ani de zile dansez tango cu câteva întreruperi, câteva generate de descurajare, sentimentul că nu voi putea niciodată dansa cu adevărat tango. Sângele meu l-a primit foarte bine, atât de bine că, odată intrat, nu-l mai pot scoate.

– Probabil că dintre intelectualii publici, dintre literaţi, eşti cel mai consecvent practicant al tangoului. Înaintea asumării practicii acestei pasiuni a fost ceva, să zicem, de ordinul unei (mici) revelaţii teoretice, livreşti legate de tango?

– Am citit despre tango en passant, fraze pasagere sau consideraţiile unui personaj sau altul, dar cunoaşterea a rămas întotdeauna livrescă, desfăcută de ceea ce înseamnă dansul ca atare, redusă la acrobaţiile stilistice ale unui Borges, de pildă, sau la o replică a lui Corto Maltese, care-şi amintea de un tango dansat undeva prin Caraibe. Am cules sentimentul pe care-l transmitea un film unde tangoul era generator de atmosferă, celebrul Parfum de femeie al lui Martin Brest, unde colonelul Frank Slade, orb, dansează un tango cu o frumoasă şi tânără femeie. În film, dansatul pe orbeşte mi s-a părut o performanţă fabuloasă, pentru că nu ştiam atunci că tangoul se poate dansa cu ochii închişi, că nu ai nevoie să vezi, că mişcările pe care corpul tău le face comandă, aş putea spune chiar dictează armonic, răspunsurile potrivite ale dansatoarei. Iar ceea ce nu ştiam atunci era că Al Pacino, în acea scenă emblematică, dansează cu stângăcie un tango celebru scris de Gardel, Por una cabeza. Dacă atunci mi se părea magnifică demonstraţia, revăzută acum, totul îmi pare drept şarjat, exagerat până la ridicol, ceea ce e cumva firesc pentru cineva care a învăţat tangoul în câteva lecţii, pentru cineva care nu dansează tango în mod frecvent. Într-un fel, Pacino dansa un tango al bunicilor, departe de ceea ce înseamnă tangoul astăzi. Almodóvar foloseşte ca titlu al filmului său numele unui tango celebru al lui Gardel, Volver, ilustrat muzical în film.

Ascultasem celebrele La Cumparsita şi El Choclo, care pentru necunoscători rezumă ideea de tango, cel dansat în comedii, cheek to cheek, ca peştele lipit de tigaie cu mâinile împreunate patetic într-un fel de figură de arcaş. Eram ataşat de melodiile unui Cristian Vasile sau Jean Moscopol, romanţele lor imită, atunci când nu copiază de-a dreptul, precum Zaraza, tangouri argentiniene din epoca de aur a Sturzului creol, cum era poreclit magicul Carlos Gardel, şi a continuatorilor lui din perioada interbelică, precum Roberto Firpo, Rodolfo Biagi, Francisco Canaro sau Julio de Caro, încă departe de Libertangoul sau Tango Nuevo al lui Astor Piazzola din anii ‘50-’60. Cristian Vasile copiase melodia lui Tagle Lara cu acelaşi nume interpretată magnific de un Jorge Ortiz, numai că, în Argentina de început de secol XX, acest fapt era o practică, tangoul trecea de la un autor la altul, uneori sub formă de cadou.

– Ce ai pune neapărat (sau, dacă e cazul: ce ai pus) pe primul raft al bibliotecii personale dedicate tangoului?

– În mod cert, cele patru conferinţe ale lui Borges despre Tango, publicate recent la Polirom cu un titlu simplu: Tangoul. Patru conferinţe.

– Există, crezi, un text suprem despre tango? Sau un text întemeietor?

– Borges enumeră câteva în conferinţele sale, dar el face loc memoriilor despre apariţia tangoului, nu a eseurilor despre tango, cum este cel al lui Ernesto Sábato, Tangoul, dezbatere şi cheie (1963). Bibliografia este considerabilă, ar trebui să adopt postura eruditului, ceea ce nu sunt.

– Ce e, de fapt, tangoul pentru tine?

– Jorge Luis Borges are o frază misterioasă, şi nu numai pentru că include cuvântul secret în ea: „Putem să discutăm tangoul şi-l discutăm, dar el închide, ca tot ceea ce este autentic, un secret”. M-a intrigat această asociere neliniştitoare, fragilă a autenticităţii cu secretul. Ca şi cum deschisul autenticităţii ascunde o retractilitate, o retragere în închisul secretului. Există, prin urmare, un secret al autenticităţii, a cărei expresie o constituie şi tangoul. Această intuiţie borgesiană mi se pare foarte importantă şi constituie, pentru mine, unul dintre motivele pentru care am ales acest dans, motivul pentru care m-am ataşat de el şi am rămas, în ciuda tuturor dificultăţilor pe care le presupune. El realizează un deziderat foarte complicat, pe care o altă mare intuiţie, cea eminesciană, o ipostaziază la finele Odei în metru antic „(...) pe mine/ Mie redă-mă!” . Tangoul are această capacitate 1. De a realiza un moment de integralitate a fiinţei tale 2. De a-i preciza în acest fel adevărul ei. Tangoul reprezintă pentru mine şi o formă de cunoaştere de sine cu totul neobişnuită, un instrument insolit şi aparent impropriu.

Am fost uimit să descopăr la un meloman exigent precum Cioran o frază ca asta: „Sunt un mare iubitor al tangoului. E o adevărată slăbiciune a mea. Eram la un spectacol de tangou argentinian la Paris, dar mi se pare că tangoul a degenerat. În pauză, i-am trimis directorului o vorbă, spunându-i că aş vrea ca totul să fie ceva mai melancolic. Spiritul nu mai este acelaşi acum. Spiritul languros a devenit mai dinamic. E slăbiciunea mea pentru America Latină. Înainte, era mai profund şi mai intim. Singura, ultima mea pasiune este tangoul argentinian”. Al doilea lucru care mă ataşează de tango, şi aici observaţia lui Cioran este capitală, este melancolia lui, sau, mai precis, particularul melancoliei lui, cu toate că există şi tangouri „vesele”, stenice, săltăreţe. Tangoul rafinează melancolia, o adânceşte, o apropie de un sentiment acut al ratării, dar nu al uneia punctuale, ci a ratării care închide în ea întreaga noastră viaţă. Enrique Santos Discépolo formula o definiţie de o mare sensibilitate, tangoul este „un gând trist care se dansează”. Borges nu era de acord cu ea, contestând, deopotrivă, gândul pe care el îl înlocuia prin emoţie şi tristeţea care nu se regăseşte în tangourile începuturilor. Nu ştiu care este adevărul, dar tangoul devine trist, iar Cioran deplânge faptul că nu ar mai fi destul de trist, ceea ce se întâmplă deja la Piazzola.

– Ai dansat singur tango? Se poate dansa singur? – aceasta e, dacă vrei, şi o derivată din formula pe care o ştim inclusiv din J. D. Salinger: „nu poţi aplauda cu o singură mână”.

– În mod cert, nu. Poţi face exerciţii singur, anumite exerciţii, dar dansul acesta solicită mai mult decât oricare altul un partener. Mai mult, el nu se poate învăţa fără partener pentru că tangoul începe cu o îmbrăţişare, iar acea îmbrăţişare este definitorie în toate sensurile, din ea decurge tot ce urmează, aş putea spune fatidic. Cum nu poţi îmbrăţişa aerul, nu poţi avea tangou fără partener.

– Tangoul e, crezi, mai degrabă un dans al violenţei sau unul al tandreţei?

– Este o întrebare foarte bună, tangoul le conţine pe amândouă, în doze care ţin de alchimia fiecărui cuplu care se formează ad-hoc. Trebuie spus că tangoul nu este muzică populară, precum hora şi sârba la noi sau ceardaşul la maghiari, nu este folclor, deşi mediul de provenienţă este vernacular. El se naşte ca şi jazz-ul într-un context istoric, în creuzetul sau, dacă preferi, melting pot-ul multietnic sud-american. Borges îl evoca pe dansatorul de tango ca fiind apropiat de figura mardeiaşului, care profesa o religie a curajului, cuţitar, cu reputaţia consolidată de cel puţin un omor, dar Borges ne propune ca fiind mai apropiat de el un imitator, un fel de fante de mahala, îndrăzneţ, uşor bombastic, care trăieşte din expediente, care se străduia să se ridice la standardele acestui erou al periferiei. Apoi este prostituata, disputată uneori pentru frumuseţea şi senzualitatea ei, iar un al treilea ar fi tinerii de bani gata, care asumă o viaţă violentă în mediile de perdiţie.

Dansul se naşte în jur de 1880, undeva între Montevideo şi Buenos Aires, în tot cazul, la periferie, în ceea ce Eminescu numea canalia de uliţă, în mediile rău famate ale bordelurilor, printre târfe, cuţitari şi terchea-berchea, mahalagii şi neica nimeni, cumetri şi ceea ce Ezequiel Martínez Estrada numea, în Radiografia de la pampa, „bărbatul care posedă numai trăsături masculine”, de aici şi machismul său inerent. Fondul său este violent şi creol. Expresie a sincretismului sud-american, tangoul are în el ceva tulbure, iar Borges nu a greşit asemănându-l unui duel între cuţitari, şi nu spadasini, pentru că îmbrăţişarea în duel înseamnă că unul dintre cuţite şi-a făcut temporar teacă din carnea celuilalt. Îmbrăţişarea tangoului are de la bun început umbra violenţei şi forţa cu care ea prezidează comunităţile tribale, cu care impune prin demonstraţie virilă. Şi într-adevăr, tangoul are ceva din acest imprevizibil, al loviturii de cuţit, gaucho-ul şi enganchada prin care picioarele se prind şi se desprind într-o încleştare rapidă, boleo-ul în care piciorul femeii este aruncat în sus, biciuind aerul, cu un zvâcnet, sacadele care seamănă cu nişte piedici, care obligă la o mişcare de salt a picioarelor, ocho-urile, tot atâtea întoarceri în jurul partenerului alcătuiesc coregrafia stilizată a unui dans de cuţite. Senzualitatea tangoului, spre deosebire de cea pe care o transmite salsa, este una a contrastelor, fierbinte şi glacial, violenţă şi tandreţe. Cuplul arhetipal al tangoului ar fi cel al proxenetului şi al prostituatei, violenţa se află în gena tangoului. Unii îi stabilesc originea în candombe sau habanera, dansurile sclavilor negri, numai că tangoul are în el memoria cuţitului, a unui dandysm crud, decantat în tulburele canaliei.

Tangoul a fost înnobilat de cultura europeană, în speţă pe scena pariziană, unde a cunoscut un succes deplin şi s-a întors ca modă de unde plecase. S-a întors însă elegant, stilizat, sofisticat, într-un anumit sens îmblânzit, epurat de expresii fruste, dar păstrând sub hainele noi ceva din ceea ce l-a consacrat, violenţa, cruzimea. În tango, figura de stil este muiată într-o picătură de sânge.

– Vezi vreun pericol acum şi în raport cu idioţeniile acestea corect-politice în plină expansiune în lume? Gen: tangoul trebuie interzis pentru că e un „joc de dominare”...

– Aş răspunde, într-o primă instanţă, printr-o particularitate a tangoului. Invitaţia nu se face ceremonios, prin adresare directă, ci printr-un schimb de priviri şi o mişcare discretă a capului numită cabeceo. Lipsa unui răspuns sau evitarea privirii echivalează unui refuz şi el discret. Această mişcare a capului creează un fel de complicitate, acea înţelegere din priviri şi abia atunci bărbatul se deplasează de la locul lui către femeia pe care a invitat-o. La tango nu se stă în picioare, există mese cu scaune care înconjoară spaţiul de dans, astfel încât fiecare să poată vedea pe fiecare. Acest joc al privirii are farmecul lui aparte, senzualitatea lui, el este instituit de la bun început, parafând o înţelegere mutuală. Jocul de dominare este aparent, femeia decide partenerul, dar şi în dans bărbatul care conduce trebuie să fie foarte atent la felul în care transmite mişcarea, e un dans al cunoaşterii pentru că nu are o partitură prestabilită, şi îţi poţi imagina o întâlnire cu o femeie complet necunoscută, numai că acest dialog este fără cuvinte, un dialog al gesticulaţiei dansante în care totul este transmis prin corp. Desigur că un bun dansator ştie s㠄vorbească”, dar deseori aglomeraţia de pe rondă nu permite elocinţei să se desfăşoare, aşa că poţi vorbi cu cuvintele simple ale unei îmbrăţişări.

Tangoul este un dans care evocă, deopotrivă, virilitatea şi feminitatea în datele lor originare. În tango femeia nu este plăpândă, nu este tratată ca o făptură delicată, fragilă, în pragul leşinului, ci ca posesoare a unei forţe redutabile. Tangoul degajă această energie a unui cuplu de forţe bărbat-femeie, a două puteri care se întâlnesc, care se tatonează şi se înfruntă pentru a răsfrânge, de fapt, o secretă complementaritate. Tangoul se încarcă cu o senzualitate considerabilă, o senzualitate mai degrabă rece. Erotismul său indubitabil este departe de orice concupiscenţă, nu există acele mişcări din şold, din pântec care evocă sexualitatea pusă în act în dansurile orientale sau chiar în salsa.

– Cum e, în cel fel e tangoul un dans subversiv?

– Sigur, orice poate fi suprimat, tangoul a şi fost suprimat de dictaturile sud-americane şi a dispărut o vreme din locurile publice, refugiat în sufragerii, în locuri strâmte, pentru a renaşte surprinzător. Este simplu, în tango poţi recupera, ca şi într-o luptă adevărată, ceva din cel care eşti cu adevărat, bărbat şi femeie deopotrivă, nu un contur al personalităţii tale, ci ceva adânc, aproape primar, venit din noaptea timpurilor, călătorind în sânge, străbătând arterele neuronale, cu viteze luminice, topindu-se în fiecare din celulele firii tale. Tangoul este un revelator, un turnesol, în care bărbatul şi femeia se află faţă în faţă desfăcuţi de obligaţii, de tabuuri, de convenţiile minciunii sociale, de ierarhii, de bariere, de interdicţii. Tangoul nu minte şi nu are pudoare, aşa cum nu este nicio clipă lasciv. Sigur, în numele cine ştie cărei ipocrizii transformate în religie politică el poate fi suprimat, pentru că nu lucrează cu jumătăţi de măsură, cu pseudobărbaţi şi pseudofemei.

– Când un tango e dansat de o femeie şi un bărbat, din punctul tău de vedere, femeia e jumătate sau mai mult de jumătate din acel dans?

– În tango bărbatul şi femeia sunt inseparabili, feminitatea nu e nicio clipă supusă, aservită, deşi bărbatul este cel care conduce mişcările femeii, dar ea are posibilitatea de le refuza sau de a improviza, ceea ce se numeşte adorno, şi anume, o serie de elemente decorative. Ca şi în alte dansuri, tangoul devine remarcabil când se realizează o conexiune între dansatori, care nu este simplă precum în dansurile populare sau în vals, unde partitura bărbatului şi cea a femeii sunt prestabilite şi fiecare îşi joacă rolul. Tangoul începe cu o îmbrăţişare prelungită, un prim pas care poate fi lateral sau în faţă, şi, în funcţie de cum bărbatul schimbă centrul de greutate al femeii, el poate fi simplu sau încrucişat. Îmbrăţişarea e singura certitudine, după primul pas poate urma orice, se poate întâmpla orice. Femeia poate veni în întâmpinarea unei decizii, o poate limita, o poate accentua sau, dacă nu o înţelege, o poate bloca.

Dansatorii pot urma, cum e de dorit, ritmul tangoului şi să se muleze pe acest ritm, dar pot să fie infideli în mod creator, să aleagă o serie de timpi şi contratimpi, pot să treacă de la mişcări foarte lente, feline aproape, la mişcări extrem de rapide, mişcare de salt, de atac, pot face mişcări ample, dacă doresc, sau foarte discrete, dacă spaţiul nu le permite. În general, dansatorii se deplasează pe o rondă şi, dacă ea este foarte aglomerată, restrâng amplitudinea mişcării, fără a scădea nicidecum din eleganţa dansului.

– Care apreciezi că e marelecifru despre tango pe care tu l-ai spart deja?

– Nu ştiu dacă l-am spart, dar îmbrăţişarea este esenţială şi, ceea ce poate apărea extrem de simplu, îmbrăţişarea constituie o cheie de boltă în tango. Tandreţea se regăseşte aici, îmbrăţişarea transmite tot ce este în tine, dar, dincolo de ea, este poziţia care menţine îmbrăţişarea, astfel încât corpurile să culiseze unul pe lângă celălalt. La fel, ceea ce se numeşte caminar, adică mersul, are o importanţă esenţială, e un alt fel de a merge care porneşte de la simpla plimbare pe o circumferinţă şi devine altceva, o plimbare pe care corpul tău o absoarbe integral.

– Cum faci tango, Angelo? Cât timp, unde, cu cine?

– Fac tango în Constanţa, la una dintre cele două şcoli existente aici, Tango Magico, înfiinţată de Ionuţ Fişcu. Întâlnirile sunt de două ori pe săptămână, cursul fiind urmat de o milonga, de un moment, o oră, în care se dansează liber. În rest, am participat la numeroase stagii atât la Constanţa, cât şi la Bucureşti, centrul activ al acestei lumi. Îmi place să dansez oriunde merg şi poţi participa la o milonga nu doar în Bucureşti, ci şi în Cluj sau Iaşi. Uneori îmi place să privesc spectacolul pe care-l fac dansatorii cu experienţă.

– Ai ochii deschişi când dansezi sau îi închizi?

– Sunt momente când închid ochii când dansez cu soţia mea sau cu partenere pe care le cunosc şi care ştiu suficient de mult tango ca să răspundă corect unei invitaţii pe care mişcarea o generează. Există aici un raport de cunoaştere şi de încredere, există şi momente de transă, când conexiunea se realizează pe un alt nivel şi atunci ai sentimentul că tangoul te dansează, nu tu pe el, eşti fluid, nu mai e nevoie să gândeşti nimic, ci dansezi pur şi simplu.

– Apropo de unghiurile acestea mai puţin obişnuite din care putem privi tangoul: e un dans „democratic”, „accesibil”, sau „democraţia” sa e numai aparentă?

– Tangoul este o enclavă, cei care vin la tango pentru ceva uşor părăsesc repede clubul pentru că nu oferă satisfacţia facilului. Tangoul este extrem de greu, măiestria este revendicată în kilometri parcurşi dansând. Entuziasmul noului venit se poate stinge rapid pentru că roadele se culeg târziu. Există un paradox al tangoului, a început ca un dans al pegrei sociale, un dans considerat indecent, şi a devenit un dans aristocratic, aproape de o estetică dandy, pentru că la tango ţinuta este obligatorie, un anumit tip de pantalon, rochia de tango, pantofii speciali, care au încă aspectul celor pe care-i poartă marţafoii la mahala, dar care au o talpă specială ce asigură o aderenţă suplimentară. Turist fiind, am dansat tango la Istanbul şi la Lisabona, adică am participat la o milonga organizată de una dintre şcolile de tango de acolo. Am avut aceeaşi impresie de club select, departe de spiritul democratic al discotecii, cu o organizare strictă, cu o ţinută chiar dacă nu obligatorie, costum pentru bărbaţi, rochii de seară pentru femei, dar care să permită mobilitatea picioarelor, menţinută astfel prin convenţie. Am văzut dandy ai tangoului, îmbrăcaţi la patru ace după modelul care a devenit modă ulterior.

– Ai un model pentru acest dans? Un (fel de) mentor, poate?

– În România, pentru mine sunt absolut remarcabili nu numai ca dansatori de tango, ci şi ca profesori de tango: Lucian Stan, Horia Călin Pop şi Csongor Kicsi. Am participat la stagiile lor. Profesorul meu din Constanţa este Ionuţ Fiscu, de la el am învăţat să dansez tango şi îi sunt foarte îndatorat.

– Cum e starea de tango? Cum intri în ea? Cum ajungi să fiiin the mood for? Ce se „aprinde” în tine atunci, în mintea ta, în trupul tău?

– În genere, o invitaţie la dans presupune o tandă, adică un grupaj de 3 sau 4 tangouri pe care le dansezi cu aceeaşi parteneră. Ai timp să te acomodezi, să începi uşor, să tatonezi, să creezi o conexiune. Muzica este esenţială în crearea unei stări. Cei care dansează tango, în genere, nu mai simt nevoia să danseze nimic altceva, pentru că nimic nu oferă atât de mult ca tangoul. Tangoul este infinit. Nu se închide pe un anumit nivel de cunoaştere, nu-l dobândeşti ca pe o tehnică. Tangoul nu admite discuţia, conversaţia pe parcursul lui, chiar dacă se mai întâmplă, şi nicio altă formă de distragere. Dimpotrivă, comandă abandonul total, până la intrarea în transă. Tangoul este imprevizibil şi instituie un raport de cunoaştere cu celălalt diferit pentru că exclude monotonia lecţiei învăţate, ca la menuet sau ca a unei complicităţi senzuale din salsa sau a unei atingeri epurate, diafane, ca în vals. Acest imprevizibil ţine de farmecul tangoului, dialogul cu partenera debutează cu o îmbrăţişare şi cu primul pas. Cum vei continua o frază muzicală? Ce vei spune în momentul următor? Tangoul este şi un limbaj cu posibilităţile sale de elevaţie, cu elocinţa lui, dar un limbaj în care, uneori, frazele cele mai simple comunică tot atât de mult prin puterea emoţiei ca şi cele cu o stilistică complicată.

– Ce parametrii are pentru tine această idee: tangoul ca „filozofie de viaţă”?

– Nu mă simt capabil să ridic tangoul la nivelul unei „filozofii de viaţă”, dar pot spune că el constituie un intensificator al trăirii, ca dragostea sau ca primejdia, că pentru mine reprezintă o altă dimensiune a nuanţei, a subtilităţii, a inefabilului în sfera emoţiilor.

– Este tangoul, putem spune aşa ceva, dansul cu cea mai pasiona(n)tăliteratură?

– Nu ştiu. Aş identifica mult mai uşor opere literare îndatorate jazz-ului decât tangoului, deşi jazz-ul nu presupune pasiune, ci un fel de isterie ludică. Cred că aş putea detecta tangoul într-o literatură care nu-l tematizează neapărat, care nu mi-l propune numaidecât prin personaje, prin acei tangueros, dansatorii de tango care compun o lume aparte.

– Chiar: care sunt, după părerea ta, cele mailiterare dansuri?

– Cele care-şi fac cumva un loc în literatură nu doar prin tematizarea lor. Dar aici întrebarea ta e înşelătoare, pentru că dansul vine împreună cu muzica. Literatura ar trebui să reţină, astfel, nu doar sunetul, ci şi mişcarea, organizarea ei într-o coregrafie. Hai să rămânem cu o întrebare nerezolvată.

– Cu ce scriitoare ai vrea să dansezi un tango? Să ne jucăm puţin cu imaginaţia: din orice timp, din orice loc...

– Aş prefera să dansez cu o scriitoare care ştie să danseze tango, indiferent de vârstă, indiferent de epocă. Când o găseşti, te rog să mi-o recomanzi!

© 2007 Revista Ramuri