Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Comuniune

        de Ann Patchett

(fragment)

Traducere din engleză de Rodica Ştefan

(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Ann Patchett s-a născut la Los Angeles în 1963, iar de la vârsta de şase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuieşte şi în prezent. Între 1981 şi 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-şi cariera de scriitoare încă din studenţie. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obţine, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. În 1990 primeşte o bursă din partea Fine Arts Work Center din Provincetown, Massachusetts, care îi permite să-şi finalizeze primul roman, The Patron Saint of Liars, apărut în 1992 şi ecranizat în 1998. În 1993 beneficiază de o bursă din partea Mary Ingraham Bunting Institute. Cel de-al doilea roman al lui Ann Patchett, Taft, este distins, în 1994, cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar al treilea roman, The Magician’s Assistant (1997), ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicaţii prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post şi Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto, Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internaţională, recompensat cu PEN/ Faulkner Award şi Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award şi IMPAC Dublin Literary Award. În 2007, Ann Patchett publică romanul Run, în 2011 vede lumina tiparului State of Wonder (Fascinaţie, Humanitas Fiction, 2013), care a devenit rapid bestseller internaţional, iar în 2016 apare Commonwealth (Comuniune; Humanitas Fiction, 2019). Ann Patchett este şi autoarea a patru cărţi de nonficţiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalităţi din lume apărută în revista Time.

Romanul Comuniune, aflat în topurile de vânzări din SUA şi Marea Britanie, a fost tradus până în prezent în peste 20 de limbi. A fost nominalizat la Andrew Carnegie Medal for Excellence şi finalist la National Book Critics Circle Awards în 2016, iar în 2018 a fost nominalizat la IMPAC Dublin Literary Award. Cronică de familie întinsă pe cinci decenii şi radiografie atentă a sentimentelor care probează sau compromit longevitatea cuplurilor, romanul Comuniune va apărea la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, în martie 2019.

„De la captivantul prim capitol până la ultima pagină, noul roman al lui Ann Patchett este strălucit.“ (Sunday Express)

„Patchett scrie excelent şi cât se poate de firesc… ceea ce iese mereu în evidenţă este fascinanta muzică a pulsului aleatoriu şi inexorabil al vieţii.“ (Daily Mail)

Petrecerea de botez luă o altă întorsătură când Albert Cousins îşi făcu apariţia cu o sticlă de gin. Fix zâmbea când deschise uşa, şi continuă să surâdă în timp ce căuta să se dumirească. Pe dala de ciment de la intrare stătea însuşi Albert Cousins de la procuratura districtuală. În ultima jumătate de oră, Fix deschisese uşa de douăzeci de ori – pentru vecini, prieteni, enoriaşi, pentru sora lui Beverly, fraţii şi părinţii săi şi, practic, pentru toată secţia de poliţişti – dar Cousins era singurul invitat surpriză. Cu două săptămâni în urmă îşi întrebase soţia de ce trebuiau să-i cheme la botez pe absolut toţi cunoscuţii lor din lume, iar ea îl rugase să se mai uite o dată pe lista invitaţilor şi să-i spună pe cine să taie. Nu se uitase pe listă, dar dacă ea ar fi stat acum lângă el la uşă, i l-ar fi arătat cu degetul şi ar fi spus: Pe el. Nu pentru că avea ceva cu Albert Cousins, îl ştia din vedere şi după nume, dar faptul că nu făcuse cunoştinţă cu el era un motiv suficient ca să nu-l invite. Lui Fix îi trecu prin minte că poate Cousins venise la el acasă pentru a discuta vreun caz: aşa ceva nu se mai întâmplase până acum, dar ce altă explicaţie putea exista? În curtea din faţă era un du-te-vino de musafiri, dar Fix n-avea cum să ştie dacă aceştia întârziaseră, se pregăteau să plece mai devreme sau se refugiaseră afară, întrucât în casă era o înghesuială peste limita îngăduită de inspectorii de la prevenirea incendiilor. Era sigur doar că Albert Cousins se afla acolo neinvitat, singur, cu o pungă în mână în care avea o sticlă.

— Fix, îl salută Albert Cousins. Procurorul adjunct, înalt şi îmbrăcat la costum cu cravată, întinse mâna.

— Al, îl salută Fix. (Oare aşa îi spuneau oamenii, Al?). Mă bucur c-ai venit. Îi strânse mâna de două ori şi îi dădu apoi drumul.

— Cât pe ce să-ntârzii, spuse Cousins, privind la mulţimea dinăuntru de parcă se uita dacă mai era loc şi pentru el. Se vedea că petrecerea trecuse de punctul culminant – micile sandvişuri triunghiulare dispăruseră aproape cu totul, ca de altfel şi jumătate din fursecuri. Faţa de masă de sub bolul cu punci era rozalie şi umedă.

Fix se dădu la o parte să-i facă loc.

— Bine c-ai ajuns, spuse el.

— N-aş fi vrut să lipsesc pentru nimic în lume, spuse el, cu toate că nu fusese la ceremonia de botez.

Dick Spencer era singurul invitat de la procuratură. Dick fusese mai înainte poliţist ca şi el, apoi făcuse facultatea de drept la seral şi avansase, dar colegii erau de părere că asta nu-l făcea mai deştept. Era totuna dacă se afla în maşina poliţiei sau stătea în faţa judecătorului, se vedea de la o poştă de unde plecase. Pe de altă parte, Cousins era şi el un avocat ca toţi ceilalţi – procurori, judiciarişti, consultanţi –, îndeajuns de prietenoşi când aveau vreun interes, însă nu într-atât, încât să invite la un pahar pe vreunul din poliţie, iar dacă totuşi o făceau, era numai fiindcă socoteau că individul ţine anumite lucruri doar pentru el. Procurorii erau tipii ăia care îţi fumează ţigările în timp ce ei încearcă să se lase de fumat.

Poliţiştii care umpluseră până la refuz salonul şi sufrageria se revărsaseră acum în curtea din spate, pe sub frânghia de rufe şi cei doi portocali. Sorbeau ceai cu gheaţă amestecat cu limonadă şi fumau ca şerpii.

Albert Cousins îi întinse punga şi Fix aruncă o privire înăuntru. Era o sticlă de gin, foarte mare. Ceilalţi musafiri aduseseră iconiţe de carton cu rugăciuni pe spate, mătănii de sidef ori o biblie de buzunar îmbrăcată în piele moale albă şi cu pagini aurite pe margini. Cinci poliţişti, sau mai degrabă soţiile acestora, puseseră mână de la mână să cumpere o cruciuliţă din email albastru, cu o perlă mică în mijloc, foarte drăguţă, s-o poarte mai târziu cu lănţişorul ei.

— Deci, o fată şi-un băiat?

— Două fete.

Cousins înălţă din umeri.

— Ce poţi să faci?

— Nimic, spuse Fix şi închise uşa în urma lui.

Beverly îl rugase s-o lase deschisă ca să mai intre aer, ceea ce arăta cât de mult ştia despre barbaria omului faţă de om. Nu conta câţi oameni ai în casă. Totul era să nu laşi deschisă afurisita aia de uşă.

Beverly se aplecă pe fereastra bucătăriei. Între ei se aflau pe puţin treizeci de oameni – clanul Meloy în întregime, toată familia DeMatteos în păr, câţiva băieţi de altar care făceau pârtie prin ce mai rămăsese din fursecuri – dar pe Beverly nu aveai cum s-o ratezi. Rochia aceea galbenă!

— Fix? strigă ea pe deasupra larmei.

Cousins fu cel care se întoarse primul şi o salută cu o scurtă înclinare a capului.

Din reflex, Fix se îmbăţoşă, dar lăsă momentul să treacă.

— Simte-te ca acasă, îi spuse el procurorului adjunct şi arătă spre un pâlc de anchetatori îmbrăcaţi în sacou care stăteau lângă uşa glisantă de sticlă.

— Cunoşti o grămadă de lume pe aici.

Era poate adevărat, sau poate nu era. Era însă absolut limpede că Albert Cousins n-o cunoştea pe gazdă. Fix se întoarse pentru a-şi croi drum printre nenumăraţii invitaţi şi lumea îi făcu loc, bătându-l pe umăr, strângându-i mâna, felicitându-l. Încercă să nu calce pe vreunul din copiii, printre care se găsea şi fetiţa lui de patru ani, Caroline, care se jucau pe parchetul din sufragerie, lăsaţi pe vine sau târâş ca nişte tigri printre picioarele celor mari.

Bucătăria era ticsită de soţii, râdeau cu toatele şi vorbeau prea tare, însă niciuna nu dădea o mână de ajutor în afară de o vecină, Lois, care scotea bolurile din frigider. Wallis, cea mai bună prietenă a lui Beverly, îşi împrospăta rujul privindu-se în peretele lucios al prăjitorului de pâine cromat. Wallis era prea slabă şi prea bronzată şi, când se îndreptă de spate, se dovedi că avea şi prea mult ruj. Mama lui Beverly era aşezată la masa pentru micul dejun, cu fetiţa în poală. Îi schimbaseră rochiţa din dantelă de la botez cu una din pânză apretată albă, cu floricele galbene brodate la gât, de parcă ar fi fost o mireasă care la sfârşitul petrecerii de nuntă îşi pune ţinuta de drum pentru voiajul de nuntă. Femeile din bucătărie se agitau în jurul fetiţei, de parcă rolul lor era s-o distreze până la sosirea celor trei magi. Fetiţa însă nu se amuza. Ochii ei albaştri erau tulburi. Se uita drept în faţă, obosită de tot ce era în jur. Câtă agitaţie să pregăteşti sandvişuri şi să primeşti cadouri pentru un copil care nu împlinise încă un an.

— Ia uitaţi-vă ce scumpă e, spuse soacra lui Fix fără a se adresa cuiva anume, în timp ce o mângâie cu un deget pe obrazul bucălat.

— Gheaţă, îi ceru Beverly soţului. Am rămas fără gheaţă.

— Asta era de datoria soră-tii, răspunse Fix.

— Atunci a dat-o-n bară. Nu vrei să-l rogi pe unul din tipii ăştia să ne cumpere? E prea cald pentru o petrecere fără gheaţă.

Îşi pusese un şorţ în jurul gâtului, dar nu-l legase în talie. Încerca să nu-şi şifoneze rochia. Din cocul franţuzesc îi scăpaseră câteva şuviţe care îi veneau în ochi.

— Dacă tot n-a adus gheaţa, cel puţin să vină aici să facă nişte sandvişuri.

În timp ce ea îi vorbea, Fix se uită cu înţeles la Wallis, dar Wallis puse capacul la ruj şi nu-i dădu nicio atenţie. Fix încercase să îi vină în ajutor pentru că se vedea de la o poştă că Beverly era prinsă până peste cap. Când o priveai, îţi spuneai că e genul de persoană care la petrecerile ei comandă mâncarea şi stă aşezată pe canapea în timp ce alţii cară tăvile.

— Bonny e aşa de fericită să-i vadă pe toţi poliţiştii ăştia într-un singur loc. Cum să-i ceri să se gândească şi la sandvişuri, spuse Beverly, şi pentru câteva clipe încetă să mai pună brânza cremă şi castraveţii ca să se uite la mâna lui. Ce-ai în pungă?

Fix ridică sticla de gin şi soţia lui, surprinsă, îi adresă primul zâmbet pe ziua aceea, poate chiar din toată săptămâna.

— Dacă trimiţi pe careva la magazin, interveni Wallis, brusc interesată de conversaţie, zi-i să aducă şi apă tonică.

[...]

Părintele Joe Mike stătea pe iarbă rezemat de zidul casei lui Keating, jalonând o fâşie de umbră. Îşi aşezase paharul de suc cu gin pe genunchiul îmbrăcat în pantaloni negri regulamentari. Pantaloni de preot. Era al patrulea pahar, sau poate al treilea, nu-şi mai amintea şi nici nu-i păsa, pentru că porţiile erau foarte mici. Se chinuia să compună în minte predica pentru duminica următoare. Dorea să le vorbească enoriaşilor, acelora puţini care nu se găseau în curtea din spate a familiei Keating, despre felul în care astăzi, aici, se reconstituise minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor1, dar nu ştia cum să stoarcă destulă sevă din această istorisire. Nu credea că el fusese martor la o minune, nimeni nu credea aşa ceva, găsise însă aici explicaţia perfectă pentru cum se va fi săvârşit minunea în vremea lui Isus. Sticla de gin adusă la petrecere de Albert Cousins era mare, da, nu-i vorbă, dar în niciun caz îndeajuns de mare încât să umple şi, în unele cazuri, să reumple de mai multe ori toate paharele a mai bine de o sută de invitaţi, dintre care unii dansau la câţiva paşi de el. Şi cu toate că portocalii Valencia, de curând curăţaţi de coajă şi frunze, gemeau de fructe în curtea din spate, tot n-ar fi reuşit să dea atâta suc cât să astâmpere setea tuturor petrecăreţilor. Potrivit credinţei generale,sucul de portocale nu merge cu ginul şi, oricum, cine s-ar fi aşteptat să bea cocteil la un botez. Dacă soţii Keating puneau pur şi simplu sticla de gin în dulăpiorul de băuturi, nimeni nu i-ar fi vorbit de rău. Dar Fix Keating i-a dat sticla soţiei, iar soţia, copleşită de agitaţia organizării unei petreceri reuşite, avea să bea un pahar, iar dacă ea a băut, atunci, Dumnezeule, toţi cei de faţă la botez erau bineveniţi să i se alăture. În nenumărate feluri, era miracolul lui Beverly Keating. Tot Albert Cousins, omul care a adus ginul, venise cu ideea să se adauge suc de portocale. Albert Cousins stătuse lângă el cu nici două minute în urmă, povestindu-i părintelui Joe Mike că el era de loc din Virginia şi, după trei ani petrecuţi în Los Angeles, era încă şocat de abundenţa de portocale care atârnau de crengile pomilor. Bert – îl rugase pe preot să-i spună Bert – crescuse cu concentratul de suc congelat amestecat cu apă care, fără să ştie la vremea aia, n-avea nicio legătură cu sucul de portocale. Copiii lui însă beau sucul proaspăt stors la fel de firesc cum băuse el lapte în copilărie. Îl storceau din fructele culese chiar din curtea lor. Văzuse cum soţiei sale, Teresa, i se umflă pe antebraţul drept un nou grup de muşchi de la câte portocale storcea fără pauză, în timp ce copiii îşi ţin paharele în mână şi aşteaptă să le umple din nou. Bert adăugase că întreaga familie nu voia nimic altceva decât suc. Dimineaţa îl beau la cereale, după-amiaza Teresa le dădea copiilor la gustare îngheţată pe băţ din sucul congelat în forme de plastic Tupperware, iar seara, el şi cu Teresa îl turnau peste cuburile de gheaţă şi-l beau cu vodcă, burbon2 sau gin. Lumea părea că nu înţelege un lucru – nu conta ce puneai înăuntru, important era doar sucul.

— Locuitorii din California uită acest lucru pentru că sunt răsfăţaţi, comentase Bert.

— Aşa este, întări părintele Joe Mike, care crescuse în Oceanside3 şi de aceea nu prea înţelegea cum poate tipul ăsta să vorbească întruna despre sucul de portocale.

Preotul, a cărui minte rătăcea ca evreii în pustie, încercă să se concentreze din nou asupra predicii: Beverly Keating s-a dus la dulăpiorul cu băuturi, pe care nu-l umpluse pentru petrecerea de botez, şi a găsit în el o sticlă de gin mică, o sticlă de vodcă aproape plină şi o sticlă de tequila pe care fratele lui Fix, John, o adusese din Mexic în septembrie trecut şi pe care nu o deschiseseră până atunci, pentru că niciunul dintre ei nu ştia exact cum se bea tequila. Beverly a dus sticlele în bucătărie, moment în care vecinii gard în gard, vecinii de peste drum şi trei dintre musafirii care locuiau lângă Biserica Întrupării s-au oferit să meargă acasă pentru a vedea ce mai aveau prin cămară, şi când s-au întors, vecinii au adus nu doar sticle, ci şi portocale. După ce dăduseră o fugă acasă, Bill şi Susie s-au întors cu o faţă de pernă plină cu fructe, spunând că se pot întoarce să mai umple încă trei: la petrecere nu aduseseră nici a mia parte din ce-aveau în curte. Alţi musafiri le-au urmat exemplul, s-au repezit acasă, au dat iama în pomi şi în rafturile de sus cu băuturi din dulap. Au revărsat darurile generoase în bucătăria familiei Keating până când masa se umpluse ca la bar, iar blatul de lucru arăta ca o camionetă cu fructe.

Oare nu acesta era adevăratul miracol? Nu acela că Isus ar fi scos din mâneca Lui sfântă o masă şi i-ar fi poftit pe toţi să I se alăture la peşte şi pâine, ci acela că oamenii care îşi aduseseră merinde în sacii lor din piele de capră, poate ceva mai mult decât aveau nevoie pentru familia lor, dar cu siguranţă nu îndestul cât să hrănească mulţimile, au fost îndemnaţi de exemplul Învăţătorului şi al ucenicilor Lui să dea dovadă de mărinimie. Tot aşa, invitaţii la acest botez au fost stârniţi de generozitatea lui Beverly Keating, sau poate de cum felul cum arăta în rochia aceea galbenă, de părul ei blond răsucit în sus şi prins în agrafe care îi dezgolea ceafa netedă, de gâtul care se pierdea în rochia galbenă. Părintele Joe Mike mai luă o înghiţitură din pahar. Iar când s-a isprăvit cu totul, oamenii au adunat douăsprezece coşuri cu rămăşiţele de fărâmituri. Privi în jur la toate paharele de pe mese şi scaune sau de pe jos, multe dintre ele cu un deget sau două de băutură rămasă pe fund. Dacă ar fi să toarne la un loc toate aceste rămăşiţe, cât de mult s-ar aduna? Părintele Joe Mike se simţi mic pentru că nu se oferise să meargă la casa parohială să vadă ce mai avea pe acolo. Se gândise însă ce părere ar avea enoriaşii despre un preot care le arată câte sticle de gin dosise, în loc să se folosească de acest prilej pentru a participa la viaţa comunităţii.

Simţi o lovitură uşoară în vârful pantofului. Părintele Joe Mike îşi ridică privirea de pe genunchi, unde meditase la conţinutul paharului său, şi o văzu pe Bonnie Keating. Nu, n-o chema aşa. Sora ei se măritase cu Fix Keating şi, drept urmare, ea rămăsese Bonnie-şi-mai-nu-ştiu-cum. Bonnie-numele-de-fată-al-lui Beverly.

— Bună, părinte, salută ea, cu un pahar ca al lui ţinut neglijent între degetul mare şi arătător.

— Bonnie, spuse el, încercând să-şi controleze vocea să sune ca şi cum n-ar fi stat pe iarbă bând gin. Deşi nu ştia sigur dacă e tot gin. Poate era tequila.

— Mă întrebam dacă n-aţi vrea să dansaţi cu mine.

Bonnie X purta o rochiţă cu imprimeu de margarete bleu, suficient de scurtă ca să pună în încurcătură un preot care nu mai ştia unde să-şi odihnească privirea, deşi, când se îmbrăcase de dimineaţă, fata nu se gândise că urma să întâlnească bărbaţi aşezaţi pe jos în timp ce ea stătea în picioare.

El ar fi vrut să-i răspundă părinteşte că nu dansează, fiindcă îşi pierduse îndemânarea, deşi nu era nici atât de bătrân încât să-i fie unchi, ori părinte, aşa cum i se adresase ea. În cele din urmă îi răspunse simplu:

— Nu e o idee grozavă.

Fiindcă veni vorba de idei nu prea grozave, Bonnie X se lăsă atunci în jos pe vine, cu gândul, desigur, de a fi la acelaşi nivel al ochilor cu preotul pentru o discuţie mai intimă, fără să se gândească însă la cât de sus i se va ridica tivul rochiei. Lenjeria ei intimă era tot bleu. Se asorta cu margaretele.

— Vedeţi, chestia e că toţi sunt căsătoriţi, spuse ea cu o voce care nu îi trăda preocuparea. Nu mă deranjează să dansez cu un bărbat însurat, fiindcă nu cred că e cine ştie ce, doar că toţi tipii ăştia şi-au adus şi nevestele.

— Iar pe nevestele lor le deranjează, spuse el, preocupat să-şi ţină privirea fixată asupra ochilor ei.

— Aşa e, aprobă ea cu amărăciune şi îşi dădu o şuviţă de păr castaniu după ureche.

În clipa aceea, părintele Joe Mike avu un soi de revelaţie: Bonnie X trebuia să plece din Los Angeles, sau cel puţin să se mute în Vale4, undeva unde nimeni să n-o cunoască pe sora ei mai mare pentru că, dacă n-o comparai cu ea, Bonnie era o fată absolut drăguţă. Când le puneai alături, Bonnie era un biet ponei Shetland pe lângă un cal de curse, deşi era conştient că, dacă n-ar fi cunoscut-o pe Beverly, cuvântul „ponei“ nu i-ar fi venit niciodată în minte. Peste umărul lui Bonnie, o văzu pe Beverly Keating dansând pe aleea din faţa casei cu un poliţist care nu era soţul ei şi care arăta ca un bărbat foarte norocos.

— Haideţi, spuse Bonnie cu un glas care era pe jumătate stăruitor, pe jumătate plângăreţ. Cred că noi doi suntem singurele persoane necăsătorite de aici.

— Dacă vrei pe cineva disponibil, nu conta pe mine.

— Dar nu vreau decât să dansez, spuse ea şi îşi aşeză mâna liberă pe genunchiul lui, cel care nu era deja ocupat de pahar.

Fiindcă se învinovăţise că pusese păstrarea aparenţelor mai presus de îndatorirea de-a fi mărinimos, părintele Joe Mike simţi că şovăie. S-ar mai fi gândit la aparenţe, fie şi pentru câteva secunde, dacă însăşi gazda l-ar fi invitat la dans? Dacă în clipa asta în faţa lui ar sta ghemuită nu sora ei, ci însăşi Beverly Keating, cu ochii ei albaştri depărtaţi la fel de aproape de ochii lui, cu rochia ridicată pe coapse dezvăluindu-i culoarea lenjeriei... Preotul se opri, cu o mişcare aproape imperceptibilă a capului. Un gând nefericit. Se strădui să se întoarcă la pâini şi la peşti, dar când înţelese limpede că îi era imposibil, îşi ridică arătătorul:

— Unul singur, spuse el.

Bonnie X îi zâmbi cu o asemenea recunoştinţă radioasă, încât părintele Joe Mike se întrebă dacă mai făcuse vreodată un suflet de om atât de fericit. Îşi lăsară paharele pe iarbă şi se sprijiniră unul de altul, chinuindu-se să se ridice de jos. Înainte să stea bine pe picioare, se treziră îmbrăţişaţi. Din acel moment, nu a lipsit mult până când Bonnie şi-a înlănţuit mâinile pe după gâtul lui Joe Mike stând aninată acolo ca orarul5 pe care el şi-l punea în timpul spovedaniilor. El îşi aşeză stângaci mâinile pe talia ei, în locul acela îngust unde coastele se arcuiau în jos întâlnindu-i degetele mari. Habar n-avea dacă se uita cineva la ei. Era copleşit de senzaţia că este invizibil, ascuns lumii de norul misterios de lavandă ce se înălţa din părul surorii lui Beverly Keating.

 

1 Referire la minunea săvârşită de Isus care a hrănit cu cinci pâini şi doi peşti miile de oameni veniţi pentru a-L asculta (Evanghelia după Matei 14, 14-22).

2 Whisky produs în Statele Unite, obţinut prin distilarea porumbului şi a altor cereale.

3 Oraş în sudul Californiei, situat la ţărmul Oceanului Pacific.

4 San Fernando Valley, zonă situată în zona oraşului Los Angeles.

5 Ornament bisericesc în formă de fâşie lungă, pe care îl poartă la gât preoţii catolici când slujesc.

© 2007 Revista Ramuri