Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Sala de bal

        de Anna Hope

(fragment)

Traducere din engleză de Irina Bojin

(c) Editura Humanitas Fiction, 2018

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

Scriitoare, actriţă şi profesoară de creative writing, Anna Hope s-a născut în 1974 la Manchester.

A studiat la Wadham College, Oxford, a urmat cursurile şi a absolvit Royal Academy of Dramatic Art din Londra şi şi-a luat masteratul în creative writing la Birkbeck College din Londra. Primul ei roman, Wake, a apărut în 2014 la Doubleday, din Anglia, şi la Random House, din SUA. S-a bucurat de succes şi de atenţia criticii, fiind selectat pe lista scurtă la New Writer of the Year 2014 din cadrul National Book Awards şi pe lista lungă la Walter Scott Prize. Al doilea roman al său, Sala de bal (The Ballroom) a fost publicat în 2016. Apărut în Franţa la Gallimard, romanul a fost încununat în această ţară cu Marele Premiu al cititoarelor revistei ELLE.

Plasat în vara caniculară a anului 1911, la sfârşitul epocii edwardiene,romanul Sala de bal descrie o poveste de iubire născută pe un tărâm potrivnic, bântuit de obsesii periculoase, de drame, unde o mână de persoane are puterea de a decide cine poartă stigmatul nebuniei şi cine îndeplineşte criteriile normalităţii.

Sala de bal este povestea Ellei Fay, o tânără lipsită de protecţia şi afecţiunea familiei, care lucrează în condiţii extrem de aspre într-o filatură din Yorkshire şi care, în urma unui incident la locul de muncă, e internată în azilul Sharston. Aici îl întâlneşte pe irlandezul John Mulligan, înregistrat cu diagnosticul de „depresiv melancolic“, după decesul fiicei lui, şi aflat sub îngrijirea doctorului Charles Fuller. Prizonierul propriilor temeri, îndoieli şi obsesii, doctorul este adeptul înfocat al eugeneticii, o pseudo-ştiinţă care, de-a lungul vremii, a făcut prozeliţi atât în rândul progresiştilor, cât şi al conservatorilor. Aşa se explică faptul că îl idolatrizează pe Winston Churchill, care a fost unul dintre susţinătorii sterilizării forţate a persoanelor considerate „anormale“. Având convingerea că face un bine umanităţii, Charles decide să îşi înceapă experimentul pe Mulligan, dar încercarea eşuează.

Spre deosebire de John, care a avut parte de experienţa unui cămin stabil, Ella n-a cunoscut niciodată dragostea sau prietenia. Întâlnirea şi apropierea dintre cei doi le va schimba viaţa.

„Replica britanică laZbor deasupra unui cuib de cuci. Răvăşitoare şi fascinantă.“ (The Times)

„O poveste de dragoste răscolitoare, plină de sensibilitate.“ (Observer)

„Anna Hope combină în mod fericit cercetarea istorică cu inteligenţa emoţională pentru a explora, cu delicateţe şi intuiţie profundă, tensiunile şi încercările inerente condiţiei umane.“ (New York Times)

Charles

Luna august se sfârşi, veni septembrie. Dar, deşi era evident că soarele răsărea mai târziu şi apunea mai devreme, termometrul refuza să înregistreze schimbarea anotimpului şi mercurul se încăpăţâna să nu coboare sub treizeci şi două de grade. Temperatura nu era suportabilă decât la primele ore ale zilei, drept care Charles se trezea cât putea de devreme şi ridica greutăţi, profitând de răcoarea zorilor.

În fiecare zi o hrănea pe domnişoara Church cu tubul, dar, cu fiecare zi ce trecea, îi era tot mai uşor. Pacienta era tot recalcitrantă, tot se mai zbuciuma ca să scape din chingile cu care era legată, şi aceleaşi invective ordinare îi ieşeau pe gură după ce îi era scos căluşul de muselină, dar era tot mai slăbită, şi Charles nu mai asuda când o hrănea.

Nu trecuseră nici două săptămâni, că pacienta se schimbă. Când îi scoteau căluşul de muselină nu mai spunea nimic şi capul îi cădea moale într-o parte. Faţa îi era acoperită de vânătăi, gingiile zdrenţuite, sângerânde. Buzele i se crăpaseră, parcă stătuse în bătaia unui vânt puternic. Din colţul gurii i se prelingea un firicel de salivă.

„Înfrântă.“

— Astăzi nu spuneţi nimic, domnişoară Church?

Pacienta întoarse capul spre el, cu preţul unui mare efort, din câte i se păru. Deschise gura şi vorbi cu voce atât de slabă şi de hârâită, încât se văzu nevoit să se aplece ca să audă:

— Ce-ţi pasă dacă trăiesc sau mor?

În altă împrejurare poate ar fi râs, atât de melodramatică era întrebarea, dar expresia fetei, felul direct în care îl privea îl obligă să dea un răspuns:

— Fapt e că nu-mi pasă deloc, domnişoară Church, mă interesează doar în calitate de doctor. Dar sunt alţii cărora le pasă, familiei dumitale, tatălui şi fratelui. De dragul lor, dar şi al dumitale fac asta.

Văzu cum o lacrimă îi apare în colţul ochiului. Fata clipi şi lacrima căzu. Apoi se cutremură şi închise ochii.

Pe de altă parte, din lumea de dincolo de zidurile azilului veneau veşti bune. Grevele păreau să fi încetat; prim-ministrul Lloyd George negociase termenii păcii. The Times relata că Churchill plecase din Londra într-o vacanţă. Această ultimă ştire era şi bună, şi rea. Bună, fiindcă era de presupus că, acum, ministrul va găsi ceva timp pentru corespondenţa personală, şi rea, fiindcă, dacă scrisoarea lui Charles nu ajunsese la minister înainte de plecarea lui, atunci ar fi putut trece săptămâni întregi până să primească un răspuns.

Îşi verifica în fiecare dimineaţă şi în fiecare după-amiază căsuţa poştală, chiar dacă nu-i prea venea la îndemână, pentru că până la clădirea administraţiei şi înapoi era cale lungă. După ce îl văzu venind câteva zile la rând, portarul îl întrebă ridicând din sprâncene:

— Aşteptaţi ceva, domnule doctor?

— Evident.

Nu primi însă nici o veste, aşa că, pe măsură ce zilele treceau, Charles începu să se întrebe care ar fi momentul potrivit să trimită încă o scrisoare.

Nu stătuse cu mâinile în sân, nici vorbă. Luase iniţiativa şi le scrisese maiorului Darwin şi profesorului Pearson, cu mare grijă la formulări, lăsând totuşi să se înţeleagă că avea sprijinul tacit al directorului în punerea în aplicare a planului său de a transforma azilul în spital, o instituţie de învăţământ care să deschidă calea spre sterilizare de îndată ce era adoptată legea privind debilii mintali. Fusese surprins şi încântat că primise răspunsuri de la amândoi; îl îndemnau să procedeze cu atenţie, dar îl încurajau să meargă mai departe. Nu avea nevoie decât de un răspuns de la ministrul de interne şi era gata să-şi ducă planul la împlinire.

Apoi, pe unsprezece septembrie, ziua când temperatura scăzuse cu zece grade, spre bucuria generală, când cerul era acoperit de nori şi mercurul arăta douăzeci şi două de grade dimineaţa, sosi scrisoarea. Un plic de hârtie groasă, gălbuie, cu antetul Parlamentului în colţul din dreapta sus. Charles îl cântări o clipă în mână înainte să-l pună în buzunarul hainei, aproape de inima lui, unde rămase toată ziua, cât îşi făcu vizitele prin saloane.

De cum termină examinarea ultimului pacient, se grăbi să ajungă în camera lui. Era atât de agitat, încât nu găsi cuţitul pentru scrisori, aşa că deschise plicul cu degetele, rupându-l puţin la colţuri. Era o misivă scurtă; scrisul lui Churchill era curat, cu spaţii mari între cuvinte.

Stimate domnule Fuller,

Scuze pentru acest răspuns întârziat.

Mulţumesc pentru scrisoare şi pentru propunerea dumitale. Cred că proiectul este salutar. Odată ce legea va fi adoptată, vom avea nevoie atât de spitale pregătite şi capabile să se specializeze în astfel de operaţii, cât şi de doctori dispuşi să le efectueze.

Desigur, n-aş putea fi de acord cu nici o acţiune care se situează în afara limitelor legii, însă propunerea dumitale de a te plasa în avangarda unei astfel de revoluţii este lăudabilă şi o sprijin din toată inima.

Aştept cu plăcere să te cunosc la congresul de vara viitoare.

Al dumitale,

Winston Churchill, Ministru de interne

Charles se aşeză pe pat, tremurând. Viitorul – aici, în mâna lui. Duse scrisoarea la gură şi sărută hârtia.

Nu mai pierdu vremea, ci solicită să fie primit de director. Când intră, abia dacă scoase câteva cuvinte. Se mulţumi să pună scrisoarea pe birou, în faţa lui, alături de cele primite de la Pearson şi maiorul Darwin. Aruncase bomba; acum se trase înapoi şi aşteptă.

Directorul îşi puse ochelarii şi citi scrisorile pe rând. La început păru nedumerit, dar, încetul cu încetul, se înnegură la faţă. Când sfârşi scrisoarea lui Churchill, era roşu ca focul la faţă.

— Doamne, Fuller. Cum ţi-ai închipuit că poţi trece peste capul meu acţionând în acest mod?

Obrazul stâng îi zvâcnea spasmodic.

Charles nu se lăsă impresionat; se aşteptase la această reacţie.

— Îmi cer scuze, spuse rar, parcă voia să domolească un copil înverşunat. Nu a fost intenţia mea să trec peste capul dumneavoastră. Nu am dorit decât să-mi folosesc influenţa şi contactele în domeniul eugeneticii ca să aduc instituţia noastră cu un pas înaintea altora. Viitorul se apropie şi nu depinde decât de noi dacă vom fi pioni sau regi pe tabla lui de şah.

Repetase acest mic discurs în faţa oglinzii, închipuindu-şi ce figură va face directorul în timp ce vorbea. Stătu cu ochii pe el, urmărind efectul vorbelor lui. Văzu valurile pe care le stârneau pe faţa lui ridată, fleşcăită.

— Să te aud, zise directorul cu voce stăpânită.

Charles simţi că inima îi bate mai tare. Acum era momentul. Îşi prezentă planul cât putu mai limpede:

O inoculare pentru imperiu

Legea privind debilii mintali

Posibilitatea ca legea să fie adoptată anul următor

Exemplul american

Doctorul Sharp, şcoala de corecţie din Indiana

Sprijinul larg al Parlamentului

În avangardă

Societatea de eugenetică

Pearson

Profesor

Galton

Inspiraţie

Ministrul de interne Churchill

Aliat

Prieten

Charles se opri din recitare, spunându-şi că mai trebuie să şi respire. Nu trebuia să arate cât de implicat era. De la început până la sfârşit fusese calm şi stăpânit, sau cel puţin aşa spera. Poate că descrisese în culori prea optimiste relaţia cu ministrul de interne, făcând cumva aluzie la o prietenie şi o apropiere care încă nu existau, dar, după cum spusese un înţelept odată, „din nimic, nimic nu iese“. Număr㠄unu, doi, trei“ în timp ce Soames strângea scrisorile şi le punea deoparte.

— Lasă-mă să cuget, zise directorul.

Charles reuşi să se abţină cât timp se află în biroul directorului, însă când ieşi în curte, scoase o exclamaţie de triumf. O infirmieră care se întâmplă să treacă pe acolo îl privi fără să înţeleagă.

— Vă simţiţi bine, domnule doctor?

— A, da! Da! Cât se poate de bine, mulţumesc.

Ceva mai târziu, în cursul zilei, se strânseră norii – mari cumuli umflaţi, înghesuindu-se deasupra câmpiei, vineţii în lumina schimbătoare, venind încolonaţi, aşteptând să le vină rândul să-şi verse încărcătura de apă. Stând la fereastră în seara aceea, cu mâinile afundate în buzunare, Charles îşi închipuia că aşa trebuie să se simtă un indian la începutul perioadei musonului, privind cerul greu de ploaie şi aşteptând primele picături.

Auzi o bătaie în uşă. Era portarul, care îl chema la direcţie. Charles merse în urma lui pe coridoarele goale, pline de ecouri. În mod inexplicabil, azilul părea pustiu, lumina de afară părea că pălise. Totuşi, după ce intră în biroul directorului, aflat pe partea dinspre apus a clădirii, dădu peste o lumină spectaculoasă, concentrată, aproape fosforescentă.

Directorul nu se aşeză, aşa că Charles rămase şi el în picioare. Soames îi întinse scrisorile şi dădu scurt din cap.

— Sunt de acord, spuse încet.

Charles dădu şi el din cap. „Comportament. Control. Control în orice moment.“

— Sunt convins că posteritatea vă va mulţumi, domnule director. Odată ce ne-am pornit pe acest drum, nu mai e cale de întoarcere.

Directorul se strâmbă.

— Pe de o parte, de asta mă şi tem, însă m-ai convins să risc.

— Şi sunt cât se poate de încântat că aţi luat această decizie. M-am gândit să fac o operaţie nu peste multă vreme, spuse după o scurtă pauză, pe un ton cât putea de detaşat. Un caz experimental, dacă vreţi.

— A, da? făcu directorul fără să mai pară atent, ca şi cum chestiunea nu-l mai privea. Te-ai gândit la cineva anume?

— John Mulligan.

Soames scutură din cap.

— Nu-l cunosc.

— Irlandez. Depresiv melancolic. E aici de peste doi ani.

— Şi de ce el?

— Nu are aparţinători. E în salonul bolnavilor cronici. Foarte puţin probabil că va avea nevoie să se reproducă.

— Înţeleg, dar sunt mulţi alţii care…

— Nu, clătină Charles din cap. Mulligan. Trebuie să fie Mulligan. Cu el trebuie să încep.

Vocea i se încordă. Se opri şi respiră adânc.

Soames îi aruncă o privire scurtă, severă, dar apoi păru că-şi pierde curajul, ca şi cum nu avea destulă putere pentru ceea ce urma. Îşi scoase ochelarii şi îşi frecă ochii umflaţi, obosiţi. Şi în clipa aceea, Charles înţelese că vremea directorului trecuse.

— Şi ai să-i scrii ministrului? întrebă Soames. Îi vei spune lui Churchill ce ai de gând să faci, pas cu pas?

Charles îndesă scrisorile în buzunar.

— Da, domnule director, răspunse. Cu siguranţă aşa voi face.

John

Când vremea se schimbă, el era pe lângă Mantle Lane. Săpa la un mormânt, şi groapa era deja adâncă până la şold.

În ziua aceea, cerul se înnorase, se răcorise bine, dar de plouat nu plouase încă. Spre sfârşitul după-amiezii se stârni un vânt nu prea puternic, însă stăruitor, şi primele picături de apă stropiră pământul. John lăsă jos sapa şi privi cerul, văzu ultimele rândunele cum erau răsucite de vânt în zborul lor. De ce aşteptaseră atât? Ar fi trebuit să plece mai demult. Acum aveau să-şi croiască drum prin furtună.

Ploaia începu să toarne; uriaşe perdele de apă udau pământul uscat, cădeau pe şirurile de morţi anonimi îngropaţi la patru metri sub pământ, izbeau în fundul gropii la care lucra el, formând o băltoacă la picioarele lui.

Ridică faţa spre cer, deschise gura şi bău. Se simţi viu, viu cu adevărat, şi gândul îl duse la ea.

După ce stătu câteva clipe aşa, i se făcu frig şi se arătă uimit că senzaţia de răcoare îi păru un fel de lumină, un lucru nou, cu care nu era obişnuit.

Ella

Ziua era ghemuită ca o felină gata să sară asupra prăzii. Ella stătea la fereastră, cu ochii la norii grei de ploaie. Îşi puse palmele cu degetele desfăcute pe burtă, simţind-o caldă, întinsă. Se schimba, devenea altceva. La început, gândul fusese vag, îndepărtat. Acum însă o umplea şi era cu ea clipă de clipă, la fel ca senzaţia de greaţă şi ameţeală care nu o părăsea ziua întreagă. Cât timp va mai trece până va băga de seamă şi altcineva? Două săptămâni? Trei? Patru? Fusta largă îi ascundea bine burta. În schimb, vinerea după-amiaza, când mergeau la spălător, nimic n-ar mai fi putut-o ascunde. Infirmierele vedeau totul, dacă voiau.

Ce vor face când vor afla?

Îşi aduse aminte de femeia cu semnul roşu pe obraz. Gura i se deschidea şi se închidea formând cuvintele „…îi ucid. Acolo ucid bebeluşii“. Nu voia să creadă că ar fi adevărat, dar i se întâmplase să vadă în saloane femei care erau însărcinate. Apăreau astfel în camera de zi, şi în ziua următoare nu mai erau.

Ori poate că l-ar ucide chiar în pântecul ei? Îşi înăbuşi o exclamaţie îngrozită şi îşi puse palmele pe burtă. Era posibil, ştia foarte bine. O cunoştinţă de-a ei, o fată de la fabrică, făcuse aşa ceva. Când se întorsese, era cenuşie la faţă şi abia dacă se mişca.

Afară, rândunelele erau învârtejite de vânt. De câteva zile le tot văzuse plecând; cerul era tot mai gol de la o zi la alta. Familia de deasupra ferestrei plecase, şi cuibul, rămas gol, nu mai era acum decât un pumn de nămol uscat.

Cum creşte un copil? Îşi închipui o fiinţă mică, cât unghia degetului, cât o frunză la începutul verii, o fiinţă cu mâini micuţe, picioruşe şi guriţă. Un copil făcut din câmpuri, şi din noaptea albastră, şi din el şi ea. Abia aştepta să-i spună. Trecuse o lună de când nu-l mai văzuse.

O fi afară pe câmp acum? Dacă s-ar gândi la el cu toată puterea minţii, oare el ar auzi-o? Ar veni să vadă ce e?

Şi ce să creadă despre Clem? Vorbele ei îi răsunau încă în urechi: „De unde ştii că-ţi scria ce-ţi spuneam eu? Poate că erau fraze inventate de mine. N-ai cum să-ţi dai seama, atât de proastă eşti“.

Lui îi plăceau cuvintele. Dacă ar afla că nu ştie să citească, ce-ar crede despre ea?

Afară, ploaia începu să cadă, după oarecare ezitare. Ella închise ochii şi îşi lipi burta fierbinte şi obrazul de geam, căutându-i răcoarea. Poate că se temea de acest copil, îşi zise, la fel de mult cum se temea pentru el. Şi acum ce se răsucea înăuntrul ei, teama sau copilul?

Îşi aduse aminte de mama ei, de cum o mângâia pe obraz. Mama fusese primul lucru pe care îl iubise, şi de atunci se străduise din răsputeri să nu mai iubească nimic. Numai că nu se putuse abţine. Ar fi trebuit să se păzească, să se simtă în siguranţă. Şi chiar se simţise, timp de o clipă, dar fusese o clipă petrecută în pădure, pe câmp, într-un vis. Aici nu era în siguranţă.

„Închide gura, domnişoară Fay. Uşa nu se deschide doar întrun sens.“

Chiar ar lăsa-o să plece? Se purta aşa fiindcă voia s-o pedepsească?

Dar, până la urmă, ce însemnătate avea?

Dacă într-adevăr o va lăsa, va trebui să plece, fără îndoială.

Charles

În timp ce compunea răspunsul către Churchill începu să plouă. Câteva picături pătrunseră pe fereastra deschisă şi căzură pe pagină, mâzgălind cuvintele pe care le scrisese. Întâi se strecuraseră doar câteva picături – timp în care duse hârtiile pe pat, ca să nu se ude mai tare –, apoi o pauză, ca şi cum lumea întreagă îşi ţinea răsuflarea. Lui Charles i se strânse inima de teamă că va mai avea de aşteptat, dar apoi se puse să toarne cu găleata. O lumină tulbure inundă camera, schimbând penumbra în întuneric.

În noaptea aceea lăsă fereastra deschisă. Rămase aşezat la birou la lumina unei lămpiţe, ascultând răpăitul ploii pe streşini. Nu-şi putea lua gândul de la operaţia pentru care se pregătea. Trase carnetul spre el şi se apucă să noteze.

Cel mai important e accesul la vas deferens. După aceea se fac două mici incizii de o parte şi de alta a scrotului. Apoi fiecare vas deferens va ieşi la suprafaţă ca să poată fi excizat. Ambele vas deferentia vor fi tăiate, separate şi suturate ca să se lipească. La trezire, Mulligan va simţi o durere, dar aceasta va fi suportabilă.

Făcu schiţe ale zonei – scrotul, vezica seminală, vezica urinară, osul pubian, penisul. Nu se putu opri şi desenă organul pe care îl văzuse în acea zi pe terenul de crichet. Erau organele genitale ale lui Mulligan, la urma urmei, organul pe care avea să-l opereze, mai gros la bază, cu vârful roşu, congestionat. Doctorul Sharp afirma că executase operaţia fără anestezie, dar aşa ceva n-ar fi posibil în cazul lui Mulligan; va trebui să fie adormit cu cloroform sau eter. Doar aşa putea fi operat fără ca el să ştie. Şi când te gândeşti, doar în câteva minute, primul pas spre o lume nouă, mai bună! Pe deasupra, mai era la mijloc şi o ironie a sorţii. Mulligan se pusese singur în capul listei, nu-i aşa? În ziua aceea, pe câmpul pârjolit de soare, când îşi scosese penisul în faţa lui. Când urinase pe ghetele lui.

Luă halterele şi se apucă să le ridice, timp în care se gândea la Mulligan cum îşi vedea de treaba lui – oricare o fi fost aceea –, de relaţia lui nefirească şi dezgustătoare cu fata aceea. Poate că se gândea la ea chiar acum. Poate că se mângâia singur, îşi plimba mâinile pe trup, pe acel penis, strângându-l în pumn în timp ce stătea întins pe patul din salon şi se vărsa, fără să aibă habar de ce îl aştepta. Nu va avea nevoie decât de zece minute. Zece minute, şi apoi generaţie după generaţie de corupţie vor fi eliminate pe vecie.

Ideea îl uimi pe el însuşi prin claritatea ei. Charles îţi simţi şalele înţepenite. Ridică greutăţile o dată şi încă o dată, iar şi iar. Când le lăsă jos era leoarcă de sudoare şi gâfâia. Îşi scoase cămaşa, luă carafa de lângă chiuvetă şi se stropi cu apă.

Vremea se schimbase. Pacienţii vor cere din nou să reînceapă serile de dans. Mulligan şi fata vor dansa din nou împreună. Fără să ştie ce-i aşteaptă.

Lasă-i.

Lasă-i să danseze pentru ultima oară. În scurtă vreme, fata va fi plecat, iar Mulligan… ei, Mulligan va fi alt fel de bărbat.

© 2007 Revista Ramuri