N-a fost atât că el o părăsise când ea se îmbolnăvise, ci felul cum se întorsese şi răscolise casa, căutând, după spusele lui, ceasul pierdut sau pus aiurea, dacă nu cumva îl ascunsese mama lor, ca să-l enerveze; l-ar fi putut păstra ca pe un fel de suvenir. A cotrobăit prin living, a deschis uşile bufetului şi a pipăit poliţa de deasupra căminului, a căutat pe canapea, răscolind de tot pernele, până când le-a împrăştiat şi le-a deformat de nu ţi-ar mai fi venit să te aşezi acolo.

— L-ai văzut cumva?

Ceasul avea un cadran crem şi o curea maro de piele. Carmel îl ştia de la încheietura zdravănă a tatălui ei, îi cunoştea căldura, un obiect mic şi greu; era subţire şi solid, ca o monedă ticăitoare. După ce-şi desfăcea nasturii de la manşete şi catarama, el lăsa mereu ceasul undeva– lângă scrumieră, pe raftul din baie sau în dormitor, unde mama lor stătea acum şi asculta în timp ce el umbla prin casă, scoţând lucruri de sub chiuveta din bucătărie, unde niciodată nu fusese locul vreunui ceas.

— L-ai luat tu?

Şi chestia era că tatăl ei nu găsea niciodată nimic– nici măcar sub nasul lui. Râdeau toate de tăticu’, ce prostuţ putea fi în privinţa asta. Mama ei spunea că „n-are gură să strige“, o expresie pe care Carmel a înţeles-o abia după mulţi ani.

Când ceva se pierdea în casă, ea rostea locul cu voce tare: „E pe palier, e în bibliotecă“, pentru că mama lor era păstrătoarea obiectelor. Ţinea minte tot.

Dar unde era ceasul n-a spus, ceea ce l-a iritat pe tatăl lor. A bocănit prin casă până când tăcerea ei a devenit un soi de zid care-i bloca accesul la etaj.

Cel puţin aşa percepuse Carmel evenimentele din acea după-amiază neobişnuită. Avea doisprezece ani: amintirile îi erau pline de găuri care păruseră să se deschidă încă de pe atunci. Mai ales când venea vorba despre propriile-i gesturi. Ajutase la căutarea ceasului? Cel mai probabil, stătuse degeaba. Sau poate că ascultase împreună cu sora ei Imelda în pragul camerei din faţă. În orice caz, pe tatăl ei îl vedea oriunde s-ar fi aflat în casă: era ca o poveste pe care o cunoştea din toate unghiurile, mai puţin din al ei. L-a văzut apropiindu-se de scară, punând o mână pe balustradă şi ridicând ochii. Şi Carmel nu-şi amintea să se fi dus după el, deşi probabil că asta făcuse, pentru că avea într-adevăr o amintire cu el în dormitor, unde stătea întinsă mama ei. Îl văzuse aşa cum vezi un străin– de la depărtare. Deşi îl văzuse în acelaşi timp în cele mai mici detalii.

Tatăl ei avea pe atunci patruzeci şi şapte de ani. Purta un sacou de tweed maro verzui, cu buzunarele deformate de cărţulii şi pachete de ţigări, batiste de bumbac şi chei. Părul îi lucea pe scalpul trandafiriu. Plasticul ros al ochelarilor i se iţea de după o ureche şi avea ceafa de un roşu plin, aprins.

Se întâmplase în vara când mamei ei i se tăiase sânul dintr-un motiv căruia niciodată nu i se putuse spune pe nume. Tatăl lor a scormonit printre hainele atârnate în dulap şi plângea. A tras sertăraşul de la noptiera ei cu asemenea forţă, că l-a smuls de tot, iar conţinutul s-a revărsat pe podea. S-a uitat în jos la obiecte: mărgelele şi alte mărunţişuri de-ale ei, agenda ei, un tub cu alifie roz pentru cicatricea de pe piept care i se vindeca.

Mama lor stătea în pat, sprijinită de perne. Stătea în capul oaselor ca să se dreneze mai uşor. Carmel nu văzuse cicatricea, nu ştia dacă era o tăietură pe verticală sau una pe orizontală, cu pielea adunându-se oarbă înăuntru. Cel mai probabil era piezişă, ajungându-i până la subraţ, pentru că bandajele o înfăşurau cu totul ca un ham pentru umăr şi nu-şi putea ridica braţul ca să îmbrace cămaşa de noapte; trebuiseră să-i taie gulerul pe partea respectivă.

Tatăl lor a remarcat inutilitatea sertarului de lemn gol pe care-l ţinea în mână, aşa că i-a dat drumul în timp ce s-a aplecat înainte şi a prins-o de umeri.

— Unde e? a zis.

Ea l-a privit. Tatăl lor se aplecase mult de spate, o implora, dar ea i-a răspuns pe un ton foarte rece şi neclintit.

— De unde să ştiu eu? a zis.

Sora ei, Imelda, spune că tatăl lor răscolise aşternutul în timp ce mama lor stătea pe el. O împinsese jos, spunând: Unde l-ai pus? Unde? Dar, din câte îşi amintea Carmel, tatăl lor făcuse patul. Atâta tot. Umflase pernele, bătuse în ele şi-şi strecurase mâna pe sub plapumă, ca să netezească cearşaful. Voia ca mama lor bolnavă să stea mai comod. Desigur, poate că-şi căutase şi ceasul, poate că avusese intenţii amestecate.

A venit la capul patului şi a ridicat plapuma, o masă moale, roz-pal, care a căzut pe podea cu un zgomot surd. A făcut acelaşi lucru cu o pătură bej, care s-a învolburat şi a căzut. Genunchiul şi şoldul mamei se ghiceau pe sub bumbacul subţire al cearşafului, pe care tatăl l-a azvârlit în sus cu un geamăt. Cearşaful a plutit în aer; un acoperiş de pânză zburător, sub care se putea vedea trupul mamei. Carmel nu i-a putut vedea şi chipul rămas acoperit, dar cămaşa de noapte i se suflecase şi din el ieşea un picioruş gol, zvâcnind în lumina neaşteptată. Tatăl ei a lăsat cearşaful să cadă grămadă, iar Imelda s-a repezit înainte, ca să-i tragă în jos cămaşa de noapte.

Imelda avea şaptesprezece ani în acea vară, cu cinci ani mai mult decât Carmel; un adult în toată puterea cuvântului. Mai târziu avea să spună că tatăl lor fusese băut, dar în acel moment i-a făcut un semn din cap şi atât de simplu a fost gestul ei, că el s-a aplecat să aranjeze la loc cearşaful, după ce ea îl întinsese peste trupul mamei lor. A strecurat colţurile pe sub saltea înainte să-şi recunoască brusc incompetenţa în materie de făcut patul.

— Asta să faceţi voi, a zis, apoi a ieşit din cameră.

L-au auzit coborând scările şi bocănind în hol. Uşa de la intrare s-a deschis şi nu s-a mai închis. O adiere a urcat până la ele dinspre grădină şi au ştiut că plecase. A fost ultima oară când şi-au văzut tatăl în dormitor sau în acea dispoziţie. Următoarea dată când a trecut pe acasă, totul se schimbase deja.

Momentul i-a revenit în memorie lui Carmel mult mai târziu, în timp ce se uita la reclame la detergenţi de rufe, în vara când s-a angajat cameristă sau când schimba aşternutul propriului ei pat de o persoană. Bucuria de a ridica bumbacul, dificultatea care urma. Pe când avea doisprezece ani, Carmel a simţit cum se înalţă ceva în ea odată cu cearşaful: simţea în piept un amestec de aer şi sufocare şi preţ de câteva clipe n-a ştiut cum să aleagă între ele. Cearşaful zburător era frumos, iar piciorul gol, atât de jalnic. Şi un mic şfichiuit dureros– în şfichiuiala cearşafului. Tatăl ei stătea cu braţele larg deschise şi Carmel ştia, bineînţeles, că el greşeşte, că furia lui din cauza ceasului era deplasată. Dar insulta adusă sânului mamei era total derutantă. Carmel avea senzaţia că-i simte durerea în propriul ei sân, care era încă un mugure sensibil. Uneori n-o deranja atât cutia toracică plată a maică-sii, nici măcar înclinaţia secretă a tăieturii, ci umflătura din cealaltă jumătate a pieptului mamei– felul cum se lăsa într-o parte. Şi nu era nimic de făcut de când rămăsese doar una.

Pierderea părea s-o fi zăpăcit pe mama ei, ca şi cum boala ar fi venit ca să-i amintească ceva. Asta era expresia din ochii ei: Oh, am uitat. Cum am putut uita fix lucrul ăsta? Era un om atât de blând.

Mama lor, Terry, citea toată ziua cărţi, chiar şi când era sănătoasă. De dimineaţă stătea întinsă în pat, apoi cobora şi sprijinea cartea de ceainic, se muta pe un scaun de terasă în grădină, cu picioarele depărtate şi un braţ ridicat. Dacă vorbeai cu ea în timp ce citea, te privea de la o depărtare încântătoare.

Şi deşi s-ar putea crede că era ocupată, având două fete şi un soţ de îngrijit, de fapt, nu era chiar atât de ocupată. De exemplu, niciodată nu o preocupase gătitul şi deseori nu gătea. Aspiratorul stătea şi aduna el însuşi praf în capul scărilor.

Dincolo de zâmbetul ei era ceva uscat care ar fi putut fi rezervă sau ar fi putut fi modul lui Terry de a le ierta oamenilor orice i-ar fi întristat. „Fericiţi făcătorii de pace“, spunea rugăciunea de pe farfuria decorativă pe care o atârnase pe peretele din bucătăria ei. Cât a zăcut la pat, fetele ei s-au bătut care dintre ele să-i perie părul.

Imelda, sora lui Carmel, ştia cum arată cicatricea pentru că îi pansa rana seara, o învăţase asistenta medicală cum să facă. Imelda intra în dormitor cu un castron alb smălţuit şi o cârpă împăturită, apoi închidea uşa cu o expresie evlavioasă pe faţă. După care singurul lucru pe care i-l spunea lui Carmel era că trebuie să-şi ţină clonţul.

— M-ai auzit?

Carmel nu era convinsă că gura ei e un „clonţ“. Imelda o mai şi pălmuise peste obraz, înainte să rostească: M-ai auzit?

Dar din cauza palmei, vocea i se auzea prost.

— Spune!

— Ce să spun?

— Nu mă lua cu de-astea, bine?

— Cu ce?

— Ţi-am zis.

Imelda a pălmuit-o iar. Şi Carmel s-a îmbufnat toată, căci cui să se plângă? Şi ce să spună? Nici măcar nu ştia cum să pronunţe cuvântul „sân“. A încercat de câteva ori în baie: sân, sân, dar îi ieşea pe gură total aiurea.

În casă era o linişte adâncă. Fetele se certau în şoaptă. Uneori o auzeau pe mama lor cum îşi schimbă poziţia oftând pe salteaua care vibra imprevizibil pe dinăuntru. Sau strigând-o pe Imelda, repetat. De fiecare dată rostea numele la fel, nici mai tare, nici mai încet.

— Imelda.

— Imelda.

— Imelda.

— Imelda.

Până când Imelda ajungea lângă ea.

O ajutau să se sprijine pe perne, de tăblia din lemn de nuc, care avea la capete câte un mâner auriu sculptat.

Când salteaua se lăsa, sub tăblie se căsca un spaţiu gol periculos, pe unde îţi puteai vârî braţul ca să recuperezi cărţi sau alte obiecte pierdute– ceea ce, uneori, Carmel era rugată să facă. Sau închidea fereastra şi trăgea draperia grea, verde închis, pentru ca maică-sii să nu-i intre soarele în ochi. Apoi, dacă i se permitea să mai stea, se aşeza în fotoliul cu bumbi pe spătar de lângă dulap. Încerca să stea cât mai liniştită, cuibărită în halatul lepădat de maică-sa şi în hainele ei uitate.

În ziua aceea, după plecarea tatălui lor, Imelda a coborât la parter ca să închidă uşa casei şi s-a întors cu ceai. S-a aplecat deasupra mamei şi i-a întins o cană de porţelan prin care strălucea lumina. Carmel n-avea să uite niciodată linia aurie a ceaiului dinăuntru şi cercul alb de porţelan al cănii. Deasupra cănii era un spaţiu incert, iar şi mai sus se zărea fuiorul ceţos al aburului.

— Mulţumesc, dragă. Mulţumesc, Imelda.

Soarele a rămas toată după-amiaza în acea parte a casei. Spectacolul grandios al apusului s-a ţinut în geamul din stânga jos.

Probabil că făcuseră ordine în casă, deşi Carmel nu ţinea minte acea parte a zilei. Poate că o lăsaseră o vreme cum era; pernele canapelei împrăştiate şi toate uşile de la dulapuri larg deschise. Îndreptându-se spre ieşire, tatăl lor rupsese un scaun. Îi dăduse un şut puternic. Scaunul fusese al răposatei mătuşi a mamei lor, fosta proprietară a casei. Un flecuşteţ decorativ, cusut de mâna mătuşii cu un model floral pe fundal purpuriu. Phil se arătase deseori dispreţuitor faţă de fragilitatea lui. „Cine să stea pe aşa ceva?“ zicea.

Mai târziu, el avea să destăinuie că avusese probleme în căsnicie. Iar şi mai târziu avea să spună– de parcă ar fi fost surd la propriile-i cuvinte– că soţia lui se îmbolnăvise, iar căsnicia nu supravieţuise. A spus-o de parcă toţi cei care-l ascultau ştiau că, atunci când o femeie se îmbolnăveşte, căsnicia se deteriorează cu certitudine, iar relaţia nu poate rezista. Carmel l-a văzut după câţiva ani vorbind astfel la televizor, într-un interviu înregistrat, dar în timp ce se uita la el, singurul ei gând era: Uite-l. Uite-l. Uite-l.

În acel moment, Carmel se afla într-un bar de pe Suffolk Street. Filmarea a fost difuzată pe când ea era studentă în ultimul an la Trinity College şi a prins-o întâmplător într-o seară, când ieşise la băut cu prietenii. Din câte ştia ea, Phil era profesor în America. Era un poet destul de renumit, iar Carmel nu înţelesese niciodată cu adevărat ce însemna asta. Sigur că tatăl ei era un om important, asta era de la sine înţeles. Mama ei se măritase cu un poet. Aşa îl numea ea la genul de serate unde lumea ia la rând băuturile de pe tavă, cu gândul de a trece la Campari după ce ginul s-a terminat. Îl numea „poetul meu“.

— Ce face poetul? întreba uneori măcelarul, ba chiar şi părintele, iar Terry era încântată de toate astea.

— Ce face poetul? repeta ea acasă, când le povestea fetelor despre cea mai recentă întâlnire.

— Ei, ştiţi cum e! le răspundea ea, de parcă viaţa cu un astfel de bărbat presupunea să-ţi dai întruna ochii peste cap.

Mama lor ştia atât de puţine despre lume. Terry urmase o şcoală cu internat la Dublin şi petrecuse un an în Spania, îngrijind copii mici. În primul an de studenţie, echipa de canotaj o plimbase cu o barcă adevărată pe Grafton Street. Un poet o invitase la o plimbare, după care într-o revistă literară apăruse o poezie, cu numele ei negru pe alb.

Pe dealul Killiney

pentru Terry

Prin anghelică şi grozamă,

prin lunca de două ori parfumată,

exalând cocos, migdale,

cardamom, o notă ce-mi întrece

circumferinţa inimii,

răsună al ei aromat carilon,

clopoţica mea protestantă

cu fusta ei de duminică.

A curtat-o trei luni întruna. Terry provenea din clasa negustorească din sudul Dublinului, iar Phil, care era sărac lipit, se ţinea după ea declamând, de pe o stradă pe alta. Întregul oraş a fost vrăjit. Într-o noapte, ea a găsit o poezie pe pernă, iar când s-a uitat afară, Phil stătea sub felinar. A ieşit în cămaşă de noapte să-l sărute şi nu s-a mai întors, a povestit ea.

O cucerise cu versuri.

Trăiau amândoi ca nişte adolescenţi. Terry avea bani din familie, dar nu suficienţi, iar când s-au terminat, s-a zăpăcit pur şi simplu. Mâncaseră cotlet de porc, apoi nu mai mâncaseră cotlet de porc. N-avea ce să facă.

Când a împlinit douăzeci şi cinci de ani, Terry a intrat în posesia unei moşteniri şi tânăra lor familie s-a mutat într-o casă din DunLaoghaire, un oraş-port din golful Dublin. Acolo au început să ducă o viaţă de suburbie, care pentru Phil a fost din ce în ce mai neproductivă. Îşi petrecea dimineaţa de sâmbătă săpând după legume în grădina lungă din spatele casei şi aşa îi plăcea lui Carmel să şi-l aducă aminte, sădind cartofi în brazde, cu un măcăleandru ţinându-i de urât şi cu jacheta lângă el, atârnată de coada unei furci.

Cel mai adesea se pregătea să iasă pe uşă, pipăindu-şi buzunarele şi întorcându-se după ceva uitat. Când era vreme bună, îi plăcea să se plimbe pe afară. Se oprea pe prag ca să privească cerul şi rupea petalele unei flori de butonieră pe care o furase în drum spre staţia de autobuz, ca să-şi scoată vecinii din sărite.

Nu-l vedeai niciodată scriind. Pentru Carmel, poezia lui era ceva cu totul intim. Deschidea caietele subţiri ale tatălui ei cu aceeaşi plăcere furişă, înăbuşită cu care i-ar fi deschis sertarul cu şosete.

Acolo era magia prin care femeile ieşeau în stradă în cămaşă de noapte ca să te sărute.

Phil, poetul, avea gene drepte şi somnoroase care umbreau doi ochi căprui, bulbucaţi, şi o gură subţire care cocheta mereu cu posibilitatea de a spune o glumiţă. Îi plăcea să plimbe un fir de iarbă pe buza de jos. Îi plăcea să se uite la oameni şi să se amuze.

— Dacă stai o vreme printre animale, nu te surprinde mai nimic, spunea el, şi ceva din tonul lui făcea ca vacile să pară foarte misterioase şi agresive.

Iar serile, dacă era acasă, o ridica pe coapsa lui vânjoasă şi lăsa ceasul să atârne în mâna ei.

— Ce faci, prietena mea la cataramă? îi plăcea lui să spună, iar cineva– Carmel nu-şi mai amintea cine– comenta:

— E leită ţie, Phil. Parcă te-aş vedea de două ori.