Casa germanã

Traducere din germană şi note de Daniela Ştefănescu

În sala de mese înaltă, aflată în semiîntuneric a Casei ger-mane, Eva spăla podelele. Tatăl ei, care se trezise între timp din somnul de frumuseţe, curăţa prin bucătăria lui, ca să lucească totul. Acolo mergea radioul. Un şlagăr se auzea sacadat, era o melodie pe care Eva dansase deja cu Jürgen. Peter Alexander1 cânta „Vino cu mine în Italia!“ Jürgen dansa bine. Şi mirosea atât de bine, a răşină şi aer de mare. O ţinea atât de strâns la dans! Ştia întotdeauna ce era corect şi ce era greşit. Eva înghiţi în sec. Îl împinse în gând de lângă ea, furioasă şi dezamăgită. Jürgen, care de o jumătate de an încoace o suna în fiecare dimineaţă la unsprezece de la biroul lui, nu dăduse astăzi pentru prima dată nici un semn. Eva pocni pardoseala cu cârpa udă de şters pe jos. Hotărî că, dacă Jürgen nu dădea nici un semn până la ora două, n-o să-l mai revadă. În afară de asta: scrisorile lui, brăţara din aur alb, mănuşile din piele de căprioară, lenjeria de corp din angora (Eva făcuse în noiembrie pneumonie şi Jürgen fusese foarte îngrijorat), volumul de poezii din Hesse şi… Bum bum bum! Cineva bătea la uşa încuiată de la intrare. Eva se întoarse: un bărbat, un tânăr. Jürgen care, complet în afara rutinei, îşi părăsise masa de scris, deoarece sentimentele pentru ea îl copleşeau, şi venise să-i ceară mâna aici şi azi. În genunchi. Eva puse deoparte peria de frecat, îşi scoase repede şorţul şi se duse la uşă. Totul era bine. Dar deodată, Eva îl recunoscu prin geam pe bărbatul nepoliticos de ieri. David Miller. Deschise enervată.

Mai pe seară, părinţii s-au aşezat în camera de zi. Ludwig în stânga, în colţul său de sofa care se tocise, Edith în fotoliul ei galben mic, a cărui catifea avusese pe vremuri reflexe aurii. Purzel se încovrigase în coşuleţul lui. Din când în când, lătra uşor în somn. La televizor tocmai se putea urmări telejurnalul; un prezentator citea ştirile şi erau intercalate imagini mici. Ludwig comenta, ca de obicei, fiecare eveniment. Edith îşi luase un lucru de mână. Cârpea o gaură în mănuşa portocalie a lui Stefan, se pare că Purzel îşi băgase din nou dinţii în ea. Crainicul relata despre proiectul cel mai mare de construcţie de diguri al Republicii Federale. După o durată de construcţie de numai patru luni, fusese închisă şi ultima porţiune a digului de protecţie lung de trei kilometri, ridicat în zona tidală din Rüstersiel2. O fotografie arăta o grămadă mare de nisip.

„Din ordinul ministrului federal al afacerilor interne Hermann Höcherl, fostul comandant principal de unitate SS3 Erich Wenger este transferat de la Direcia Federală pentru Apărarea Constituţiei la Biroul administrativ din Köln.“

— Măcar Elveţia4 este neutră.

Walther Schoormann muşcă cu grijă din pâinea lui şi o mestecă. Uneori uita să înghită. Atunci, Brigitte îi făcea un semn de îmbărbătare din cap. „E o comoară“, îşi spuse Jürgen. Era sigur că şi mama lui ar fi fost de acord cu ea. Prima doamnă Schoormann, al cărei chip delicat îl arăta o fotografie neclară de pe bufet, îşi pierduse viaţa în martie 1944 la un atac aerian asupra oraşului. Jürgen avea pe atunci zece ani şi fusese trimis la ţară, la ferma unor ţărani din Allgäu5. Fiul acestora îi spusese că mama lui ar fi ars, că ar fi alergat ca o torţă pe străzi. Urlând. Jürgen ştiuse că băiatul voia să-l chinuie. Dar imaginea n-o putuse uita. Începu să urască tot. Chiar şi pe bunul Dumnezeu. Aproape că o luase razna. În aceeaşi perioadă, tatăl lui zăcea în puşcărie; fusese ridicat de Gestapo în vara lui 1941 ca membru al Partidului Comunist. Într-o dimineaţă, la două luni după încheierea războiului, apăru la ferma din Allgäu, ca să-şi ia fiul. Jürgen ţâşnise din casă, îşi strânsese tatăl în braţe, nemaivrând să-i dea drumul, şi plânsese atât de mult şi de tare, încât până şi fiul ţăranului prinsese până la urmă milă de el. Walther Schoormann nu povestise atunci nimic şi nici până în ziua de azi nu vorbea despre perioada lui de detenţie. Însă de când se îmbolnăvise, şedea adesea ore întregi în micul şopron din grădină, pe un taburet, şi privea spre fereastra cu zăbrele, de parcă ar fi fost un prizonier deznădăjduit. Când Brigitte sau Jürgen voia să-l ia de braţ şi să-l ducă afară din şopron, se apăra. Pentru Jürgen era o enigmă, dar Brigitte spusese că poate tatăl lui voia s-o scoată astfel în fine la capăt cu ceva ce trăise, voia să-şi depăşească trăirea. Walther Schoormann înghiţi şi luă, pierdut în gânduri, încă o îmbucătură. Pâinea cu brânză îi plăcea. Ca fost comunist şi ulterior mare antreprenor, era un exemplar unic, pe care oamenii îl priveau cu uimire. Subliniase de altfel mereu că tocmai datorită atitudinii lui sociale avusese succes după război. Voia să-i ajute cu mărfuri avantajoase pe oamenii care pierduseră tot. Avantajoase pentru că el ocolea comercianţii, economisea desfacerea, chiria, colaboratorii şi furniza direct în casele oamenilor. „Difuzarea Schoormann“ crescu în intervalul a zece ani, devenind o antrepriză cu şase sute cincizeci de angajaţi, iar el avea mereu în vedere ca oamenii să fie bine trataţi şi să se bucure de siguranţă socială. Pe la mijlocul anilor ’50, construi apoi pe coasta Taunusului6 o casă care deveni însă prea mare. Numeroasele încăperi nu aveau nicio utilizare, iar bazinul a fost umplut numai în primul an cu apă. După aceea, piscina cu plăci de faianţă bleu a zăcut nefolosită şi goală. După ce Walther Schoormann s-a recăsătorit cu cinci ani în urmă cu unul dintre manechinele care prezentau în catalogul Schoormann lenjeria intimă, cu treizeci de ani mai tânără, cu experienţă de viaţă şi mereu încrezătoare, a existat cel puţin o persoană în casă care să se bucure de acest lux. Piscina a fost din nou umplută cu apă, Brigitte făcându-şi zilnic rundele. Şi în casă mirosea din nou uşor a clor. „Şi Eva ar locui aici şi poate ar înota“, se gândi Jürgen. Eva. Ştia că ea i-aştepta telefonul. Dar ceva ce nu putea sau nu voia să sesizeze îl reţinea. Încă de când era mic, Jürgen dorise să se facă preot. Ritualurile uşor de înţeles şi de reţinut, parfumul ameţitor al tămâiei, splendidele haine preoţeşti şi naosurile care păreau atât de impunătoare îl fascinaseră. Iar Dumnezeu exista fără îndoială. Mama lui credincioasă îi sprijinise înclinaţia şi se jucase deja cu un Jürgen mic de cinci anişori de-a slujba religioasă. Îi croise o sutană liliachie şi, când Jürgen stătea la masa mică din camera lui şi declama „O, tu, mielul lui Dumnezeu…“, ea reprezenta toată comunitatea enoriaşilor şi răspundea smerit „Mărire ţie“. Numai cu lumânări care ardeau şi cu beţişoare parfumate nu avea voie să umble. Tatăl, ateu convins, zâmbise mereu ironic văzând acest spectacol. Însă când Jürgen îşi exprimase puţin înainte de bacalaureat dorinţa de a studia teologia, se ajunsese la tot felul de discuţii în contradictoriu între tată şi fiu. În cele din urmă însă, Walther Schoormann se supusese dorinţei soţiei lui decedate. Jürgen a avut voie să-şi înceapă studiul. Dar de doi ani încoace, lucrurile stăteau cu totul altfel. Tatăl nu mai putea fi lăsat singur, firma suferise sensibil sub unii dintre noii directori şi Jürgen renunţase la planul său de viaţă pentru munca de o viaţă a tatălui său. Însă dacă era să fie sincer, şi perspectiva unei vieţi de celibat îl deconcertase tot mai mult. Eva. Tradusese în firma lui de câteva ori corespondenţa cu furnizorii polonezi. Întâi îl frapase părul ei, pe care-l purta strâns în coc, fără a ţine cont de moda zilei. Şi în rest i se părea înduioşător de demodată şi naivă. Se va lăsa condusă, se va supune soţului ei. Voia să aibă copii cu ea. Numai că nu ştia ce se va întâmpla când îi va mărturisi tatălui său că familia Evei avea un birt taman pe strada Berger. Faptul că familia Bruhns era evanghelică era un punct câştigat. Dar un birt în „satul vesel“? Putea Eva să fie oricât de candidă, putea Jürgen să sublinieze oricât de mult că birtul se află în partea cumsecade a străzii. Fie că era sus, fie că era jos… ăsta nu putea fi decât un local rău famat! Walther Schoormann nu era numai un antreprenor socialist, mai era şi unul dintre rarele exemplare de comunist pudic.

1 Peter Alexander (1926-2011) a fost un cântăreţ şi actor austriac, unul dintre cei mai populari artişti în ţările de limbă germană din anii ’50 până prin anii ’80, o figură proeminentă în lumea divertismentului.

2 Cartier din oraşul german Wilhelmshaven, de pe coasta Mării Nordului.

3 SS Hauptsturmführer.

4 Schweizer Käse (brânză şvaiţer) şi Schweiz (Elveţia; în texte româneşti mai vechi, numită şi Sviţera).

5 O regiune în Şvabia, în sudul Germaniei, dar cuprinzând şi o zonă austriacă.

6 Lanţ muntos la nord de Frankfurt, vârful cel mai înalt având sub nouă sute de metri.