Traducere din engleză şi note de George Volceanov

(c) Editura Humanitas Fiction, 2015

Colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu

În aprilie 1588, an pentru care cititorii în stele profeţeau mari nenorociri, Kit se auzi numit, într-o berărie, un loc public, ateu. Era o treabă gravă, periculoasă, era mai rău decât dacă i s-ar fi imputat că nu crede în Dumnezeu, pentru că însemna că nu tăgăduieşte doar autoritatea sfintei Biserici Anglicane, ci şi dreptul Reginei de a conduce şi Biserica, şi tărâmul asupra căruia veghează neobosită. Cuvântul nu fu însă rostit de un reprezentant al autorităţii, ci de nişte haimanale, de William Bradley şi George Orwell, care stăteau aşezaţi tacticos la o masă din colţ, de lângă uşa Unicornului.

– Domnul Marlin, asul, el e.

– Poftim?

– Vrea să zică ateul, spuse Bradley. N-a văzut în viaţa lui o vorbă scrisă.

– Tu sau el, care din voi doi zice că-s ateu? O să-ţi aduci aminte ce ţi-am făcut ţie şi celuilalt derbedeu afurisit, spuse Kit cu mâna dreaptă pe mânerul sabiei. Ai grijă, gunoiule.

– Cutting Ball zice că-s ateu? Ştii ce înseamnă cuvântul ăsta, jigodie?

Kit privi în jur. Era ora amiezii, nu erau mulţi muşterii. Nu-i auzise nimeni. Treacă de la el, ăştia doi îs nişte nătărăi. Ned Alleyn i-a spus c-o să vină aici cu frate-său, au de discutat afaceri. Kit avea în sân o tiradă anume revizuită pentru Ned. Intră în camera din fund fără să mai bată la uşă. Fraţii îşi ridicară privirea din blidele cu pâine şi friptură de pasăre rece. Pe masă era şi o butelcă cu două pahare de vin umplute pe jumătate cu vin roşu. Jack Alleyn şi-l ridică pe-al său în cinstea lui Kit şi spuse:

– Ei bine, o să fim fraţi de afaceri, s-ar putea, spre sfârşitul anului, dacă nu chiar mai devreme. Unicornul va fi preluat de altcineva, iar Jack Alleyn i se va alătura fratelui său Ned în montarea pieselor pe care le scrii. Mărfuri, costume, toate celea. O minte limpede, fără scârţăreala lui Henslowe. Ia loc. Bea. Dacă vrei, mănâncă.

Strigă în gura mare Harry.

– Mă bucur, zise Kit. Cârciumăritul e pentru talentele mărunte. Dar o să ai bani pe care să-i bagi în afacere?

– O să-mi ia ceva timp scuturatul creditorilor, însă am şi pus deja ceva deoparte. Hei, uite, ai şi tu un pahar, o farfurie şi-un cuţit.

– Bradley şi Orwell sunt aici, îi anunţă Kit. Bradley m-a făcut ateist.

– Ah, făcu Ned Alleyn. Aici e mâna lui Robin Greene. A publicat chestia asta. Ateu. Iar pentru cei care nu ştiu să citească, îl pune pe haidamacul de Ball să-l urle-n gura mare. Trebuie să iei măsuri. Nu ne face bine nici unuia dintre noi.

– A scris un pamflet referitor la ateismul meu?

– O povestioară de tot rahatul. N-am văzut-o. Se vinde în curte, la catedrală, la Sf. Paul. Fereşte-te de Ball, dacă-l acuzi de treaba asta. Nu degeaba îl cheamă Cutting. Taie şi altceva în afară de pungile cu bani.

– Cu Greene o să am treabă. Pe haidamacul lui l-am tăvălit deja o dată prin noroi. Nu pot să-nghit una ca asta.

– Ai grijă ce faci, Kit, îl povăţui Ned. Mă refer la piesă. Va fi o piesă faină, dar are o temă periculoasă.

– Chiar totu-i periculos în ziua de azi?

Ned cumpăni o clipă înainte de a-i răspunde:

– Îhî, totul. Şi interpretarea, şi montarea pieselor. Cică incităm lumea la zaveră, uciderea unei femei cu prunc e un fleac pe lângă asta. Iar acum urmează să conjuri diavolul şi să vinzi sufletul unui muritor. Şi, totuşi, e un rol superb, nu mă-nţelege greşit. Dar nu iei atitudine.

– Am aici, spuse Kit, scoţând din sân coala de hârtie, o replică ce-l invocă pe Dumnezeu şi e îmbibată de căinţă. Piesa va fi înţeleasă ca un avertisment aspru adresat celor care-şi fac de lucru cu ceea ce este interzis.

– Sunt unii care susţin că tu-ţi faci de lucru cu cele interzise, zise Jack Alleyn, privindu-l sever cu unicul lui ochi căprui. Că te ţii de urzeli de partea răului şi că fumezi în odăi dosnice.

– Ce mic e oraşul ăsta, nu-i ca Parisul. Poftim, Ned, ia-o, să-mi spui mai târziu cum ţi se pare. Acum mă duc să mă plimb până la Sf. Paul, să mă văd în postura de ateu pe hârtie tipărită. Iar pe urmă o să-l apuc pe Robin Greene de bărboiul lui ca o turlă şi o să dau cu el de pământ.

Aşa vasăzică. El unul, Kit, nu e numit ateu, ci plăsmuitorul unuia, dar e prezentat drept Merlin. Profetic, în ce fel? Sarcastic, cum aşa? Şi ce ştie Greene despre preotul soarelui, Giordano Bruno? Roşi tot când ajunse la casa fierbinte, cu mai multe înţelesuri, dar unul clar de tot, care-l arăta pe Kit cum iese de acolo fumând.

– Am citit asta, spuse Kit, fluturând paginile. Ba mai mult, am şi cumpărat-o.

– Îmi prinde bine fiecare penny, spuse Greene molfăind.

Em Ball îşi reluă locul la masă, aţintindu-şi privirea îndrăzneaţă asupra lui Kit, şi apucă cu degetele un hering marinat scheletic. Avea dinţii mai albi decât s-ar fi cuvenit să-i aibă o hartabă. Tarleton oftă adânc după o duşcă zdravănă şi întrebă:

– Pe cine avem noi aici?

– Pe Merlin cel Marlin, care l-a sfidat pe Dumnezeu din ceruri.

– Pe omul care-şi zornăie tamburina în ritmul harpei lui Dumnezeu, spuse el uitându-se chiorâş, cu o mutră comică.

– Nu tamburina, răspunse Kit. Chiar dacă-mi plac destul de mult poantele tale. Mi-ai plăcut la nebunie în Cele şapte păcate de moarte.

– Scrii pentru Amiral? Ei bine, s-a înălţat deasupra Reginei, ceea ce-i o gravă greşeală. Oamenii Reginei, spuse Tarleton pe un ton cântat, tremurat, nu-s făcuţi pentru bere, pâine şi fasole, ci-s nişte oameni de soi, beau vin şi le cântă muzica atunci când iau prânzul. Las-o cum a picat.

– Ai vreo plângere? îl întrebă Greene.

– Ce ştii tu despre ceea ce numeşti blasfemia lui Bruno?

– Te-ai prins, nu? Ia loc, şezi, dacă vrei, mănâncă. N-am destul Renania să-ţi ofer şi ţie. Ceea am scris eu a fost plin de tact. Aş fi putut fi mai nechibzuit. Ştim cu toţii ce se întâmplă la Durham House.

– Şi ce anume se-ntâmplă?

– Mi s-a spus că se discută, că se poartă discuţii pline de păcat. Şezi.

Kit se aşeză.

– Dragostea de semeni, spuse el, mă obligă să fiu milos. Alphonsus al tău a fost o piesă slăbuţă, refuzată de toată lumea, în afară de cei de la Stoke Newington, unde a fost huiduită de public. Invidia duce la scrieri slabe. Fiecare pagină ţi-e îmbibată cu un suspin de autocompătimire. Bietul Greene, îi lipseşte acest har. Ai furat prea mult din Tamerlan, o gravă greşeală. Ţine-o tot aşa şi o să trec la fapte.

– Ce fapte?

– Nu-ţi permit să vorbeşti aşa, zise Em Ball, pe un ton blajin, în timp ce mânca.

Greene se lăsă liniştit pe spate, îşi blestemă vârful penei, apoi luă un cuţit ascuţit, să-l repare. Estimp, îi spuse lui Tarleton:

– Vezi şi tu, Dick, ce fel de oameni sunt. Îşi bat joc de învăţătură şi îşi ascund neştiinţa cu vorbe goale. Dangătul lui Bow Bell, care cheamă ateii să-şi venereze diavolii. Uite care-i treaba, spuse el întărâtat, aplecându-se către Kit: De unde atâta invidie la mine? Am scris mai bine decât merită scenele noastre. Am preluat tonul tău, să mă joc cu el, dar nişte minţi îmbrânzite, ca a ta, n-au înţeles poanta.

– Mai ai multe de învăţat, i-o întoarse Kit. Dacă o piesă nu place publicului, înseamnă că-i proastă. Nici nu intră-n discuţie ideea c-ar fi prea bună pentru prostime. Vorbeşti de învăţătură, dar uită-te la tine. Trăieşti de pe urma unei fleoarţe, cu un bastard în curul gol. N-ai decât să te simţi ofensat. Eu unul deja m-am supărat.

Rupse cartea fărâme şi le împrăştie pe masă. De data asta îi vorbi Tarleton, cu nasul socratic, cârn, fremătându-i:

– Nu îngădui să mi se vorbească cu hartabă, ştoarfă şi fleoarţă. Cu mine s-au arătat omenoase şi primitoare când pe alţii, mai de soi, cum li se spune, îi apuca borâtul şi vomitatul în prezenţa mea. N-ar fi deloc înţelept să te pui rău cu Dick Tarleton.

– Vasăzică, îl întrebă Kit, o să-i pui pe Oamenii Reginei să facă bancuri cu Merlin cel ateu?

– Te poţi trezi şi cu Consiliul Secret pe cap, spuse Greene. Te joci cu focul. Ei, Cutting, care-a dat nişte găuri şi-a intrat în călduri.

O umbră se pogorî asupra lui Kit, care şedea cu spatele la uşă. Sări în picioare şi se întoarse pe călcâie. Ball, o siluetă neagră pe fundal luminos. Kit se răsti la el:

– Băi, cum îmi spui tu mie?

– Ce să-i zic, jupâne?

– Spune-i că nu-ţi plac ateii.

– Nu-mi plac ateii.

– Iar eu sunt unul dintre ei?

– Nu-l cunosc pe omul aista, jupâne.

– Ba mă cunoşti destul de bine ca să faci scandal pe străzi, se răsti Kit înfierbântat, cu mâna imperturbabil încleştată pe mânerul sabiei. Spune-o şi în prezenţa mea.

– Nu-l cunosc pe-aista, de mă ameninţă, jupâne.

– Las-o cum a picat, spuse Greene, scobindu-se în dinţi cu o pană curată. Hai să ne mistuim în tihnă heringii ăştia marinaţi. Ăsta nu merită să-i dai cep.

– Să-i dau cep, jupâne?

Cutting Ball duse mâna la pumnal, iar Kit scoase sabia din teacă şi, cu un şuier, crestă încheietura lui Ball. Acesta văzu sânge, scoase un urlet şi se apucă să-şi sugă şiroiul roşu. Destul. Kit se întoarse către Greene şi-i spuse:

– Eşti un dramaturg slab şi ştii asta. Te compătimesc pentru invidia ta.

– Fii cu ochii-n patru, măi, belitură. Versuri albe pentru un cap sec. Cinci picioare pentru un vers găunos şi zgomotos, şi patru picioare goale în pat, un carici ca vai de mama lui, care se jenează să înţepe o muiere. Du-te la bordel şi fii cu ochii-n patru.