Traducere din engleză de Ioana Avădani

(c) Editura Humanitas Fiction, 2015

Colecţia Raftul Denisei coordonată de Denisa Comănescu

Anthony Marra s-a născut în 1984 în Washington, D.C. şi a absolvit University of Southern California. A fost bursier Wallace Stegner în scriere creativă la Stanford University (2011-2013) şi deţine titlul de Master of Fine Arts (MFA) al Iowa Writers Workshop. A publicat proze în reviste prestigioase – The Atlantic, The New Republic, Narrative –, în antologia 2011 Pushcart Prize şi în Best American Nonrequired Reading 2012. Primul lui roman Constelaţia fenomenelor vitale (A Constellation of Vital Phenomena, 2014) a fost considerat de critici un debut strălucit şi a primit numeroase premii importante. Următoarea carte a lui Anthony Marra, volumul de povestiri The Tsar of Love and Techno, va apărea în toamna lui 2015.

Un debut excepţional, romanul Constelaţia fenomenelor vitale semnat de scriitorul american Anthony Marra este tradus în peste 20 de ţări. Roman câştigător al John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award; nominalizat la National Book Award, finalist al Flaherty-Dunnan First Novel Prize, Dayton Literary Peace Prize, Prix Medicis.

Desemnat de Kirkus Reviews drept The Best Book of the Year. Una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2014, potrivit New York Times, Chicago Tribune,　 Kansas City Star, GQ, NPR, Christian Science Monitor, San Francisco Chronicle.

Constelaţia fenomenelor vitale debutează într-un sat acoperit de zăpadă unde Havaa, o fetiţă de opt ani, priveşte din pădure cum soldaţii ruşi, veniţi în miez de noapte, îi răpesc tatăl, acuzat de a fi complotat cu rebelii ceceni. Nu departe de ea, vecinul lor de o viaţă, Ahmed, e martor al scenei şi se teme de ce e mai rău când vede că soldaţii dau foc casei. Dar când o găseşte pe Havaa ascunsă în pădure, alături de o ciudată valiză albastră, decide să îi găsească adăpost în singurul loc care îi trece prin minte: un spital abandonat unde – se spune – încă lucrează o doctoriţă strălucită, dar cam dusă. Pentru Sonja, talentată şi stăpână pe sine, sosirea celor doi este o nedorită sarcină, adăugându-se lungului şir de rebeli răniţi şi refugiaţi pe care îi tratează aşteptând cu disperare întoarcerea surorii sale dispărute. De-a lungul a cinci zile dramatice, viaţa ei se va schimba, o tapiserie de compasiune, trădare şi iertare ţesând laolaltă trecutul acestor trei ciudaţi tovarăşi de drum şi pecetluindu-le soarta.

„O poveste profundă, care îndrăzneşte să fie tot pe atât de duioasă pe cât este de cruntă, o poveste despre vieţi disperate dintr-un ţinut îndepărtat care va deveni de îndată imposibil de adevărat ?i de important.... Pe măsură ce elementele acestei intrigi complicate încep să se alinieze într-o manieră neaşteptat de tragică şi emoţionantă, trecutul capătă claritate; viitorul este încărcat de nelinişte, dar speranţa transpare pe alocuri. De ani de zile nu m-a mai copleşit astfel vreun roman“.

În dimineaţa care a urmat nopţii în care federalii i-au ars casa şi l-au luat pe tatăl ei, Havaa s-a trezit visând anemone de mare. În timp ce fata se îmbrăca, Ahmed, care nu pusese geană pe geană toată noaptea, patrula în faţa uşii, privind cerul luminându-se de cealaltă parte a ferestrei; niciodată până atunci soarele răsărind nu-l făcuse să simtă ca întârziat. Când fata ieşi din dormitor, părând mai mare decât cei opt ani ai ei, îi luă valiza din mână şi ea îl urmă afară. Ajunseseră deja în mijlocul drumului când îndrăzni să ridice ochii către ceea ce fusese cândva casa ei.

— Havaa, trebuie să mergem, spuse el, dar nici unul din ei nu mişcă.

Zăpada se topea în jurul ghetelor lor, cum stăteau aşa, privind la postaţa de cenuşă ce se căsca peste drum. Ici şi colo, bucăţi arămii de jar sfârâiau în băltoace de zăpadă murdară. În rest nu mai rămăsese decât cenuşa. Cu nici şapte ani în urmă, Ahmed îl ajutase pe Dokka să mai construiască o aripă la casă, să aibă fata odaia ei. El desenase planurile şi doborâse copacii şi îi făcuse scânduri şi le prefăcuse într-o cameră; şi când Dokka îi promisese că o să-l ajute şi el să-şi extindă casa, dacă o fi să aibă vreodată copii, Ahmed îi mulţumise prietenului său şi se întorsese pe călcâie, plecând spre casă, cu un nod în gât care se transformase în suspin doar după ce trăsese uşa după el. Când a cărat lemnul, patruzeci de metri, câţi erau de la pădure la casă, îşi zdrelise încheieturile degetelor, şi subsuorile îi fuseseră leoarcă de sudoare, iar acum flăcările mistuiseră, în câteva ceasuri, ceea ce lui îi luase luni să proiecteze, săptămâni să care şi zile să înalţe, în afară de cuie şi nituri, totul, în afară de balamale şi bolţuri, totul se înălţase, fuior, la cer. Şi duse erau şi acele mici comori care făceau ca acoperişul lui Dokka să fie şi al lui. Piesele de şah cioplite de mână, pe măsuţa rotundă; când îl mutai, regele alb, scund şi îndesat, se bălăbănea dintr-o parte în alta, ca un beţiv care de abia se mai ţine pe picioare, şi Dokka îl botezase pe maiestatea sa Boris Elţîn. Mai era şi vasul de porţelan împodobit cu arabescuri persane şi, lângă el, radiocasetofonul cu o antenă atât de lungă, că atingea tavanul dacă îl puneai pe cartea de telefon, dar nu suficient de lungă pentru a prinde şi altceva decât paraziţi. Era Coranul vechi de optzeci şi cinci de ani, cu coperta purpurie, acoperită de inscripţii frumos caligrafiate, pe care bunicul lui Dokka îl cumpărase de la Mecca. Erau toate aceste lucruri şi flăcările mistuiseră aceste lucruri şi, cum focul nu face deosebire între cuvântul Domnului şi cuvântul Biroului Registrului de Comunicaţii al Uniunii Sovietice, atât Coranul, cât şi cartea de telefoane se întoarseră în gura Lui, în aceeaşi pală de fum.

Degetele fetei îi încătuşau încheietura. Ar fi vrut să o ia pe umăr şi să fugă spre nord, până când pădurea va fi înghiţit satul, dar, şezând astfel în faţa lemnului înnegrit, nu găsi în el puterea de a-şi aduce pe buze nici măcar un cuvânt de mângâiere, de a lua mâna fetiţei în mâna lui, de a-şi urni paşii încotro voia să meargă.

— Asta e casa mea.

Vocea fetei rupse tăcerea şi el o auzi ca şi cum ar fi fost singurul sunet într-un coridor pustiu.

— Nu te gândi la ea aşa, îi spuse.

— Aşa cum?

— Ca şi cum ar fi încă a ta.

Îi înfăşură năframa portocalie în jurul gâtului şi se încruntă la urmele de fum de pe obrazul fetei. Era încă treaz, în pat, cu o noapte înainte, când veniseră federalii. Mai întâi murmurul unui motor diesel, un duduit jos de care ajunsese să se teamă mai tare decât de focurile de armă, apoi vocile ruşilor. Se dusese în sufragerie şi dăduse deoparte draperiile de camuflaj cât de mult îl lăsase curajul. Prin triunghiul de geam, farurile străpungeau noaptea. Patru soldaţi voinici, bine hrăniţi, săriră din camion. Unul trăgea dintr-o sticlă de vodcă şi blestema zăpada ori de câte ori se poticnea. Bunicul acestui soldat îi spusese, în dimineaţa în care tânărul pornise spre centrul de recrutare din Vladivostok, că, fără mângâierea adormitoare a vodcii, ar fi pierit la Stalingrad; soldatul, cu obrajii arşi de anii în care îşi dresese acneea adolescentină cu pastă de dinţi, credea că războiul din Cecenia este mai rău decât Stalingradul şi îşi stabilea raţia de vodcă în consecinţă. Din sufrageria lui, Ahmed ar fi vrut să strige, să bată toba, să trimită o rachetă de semnalizare. Dar, peste drum, soldaţii ajunseseră deja la uşa lui Dokka, iar el nu învrednici nici măcar cu o privire telefonul care zăcea fără puls de mai bine de zece ani. Au bătut la uşă o dată, de două ori, apoi au doborât-o cu totul. Prin golul uşii, Ahmed văzuse torţele mişcându-se pe pereţi. Au fost cele mai lungi două minute din viaţa lui, până când soldaţii au reapărut în prag, ducându-l pe Dokka. Banda adezivă care-i acoperea gura se încreţea de la strigătele lui mute. I-au tras o glugă neagră peste cap. Unde era Havaa? Broboane de sudoare se formaseră pe fruntea lui Ahmed. Mâna i se făcuse nespus de grea. Când soldaţii l-au apucat pe Dokka de umeri şi de curea, aruncându-l în spatele camionului şi trântind oblonul, uşurarea care l-a încercat pe Ahmed a fost de îndată spălată de un val de ură de sine, pentru că era viu, la adăpost în casa lui, în timp ce în duba de peste drum, la nici douăzeci de metri, Dokka era deja un om mort. Pe bara dubei era scris, cu vopsea albă, 02, adică aparţinea Ministerului de Interne, adică nu va exista nici o dovadă oficială a arestării, adică Dokka nu fusese oficial niciodată luat, adică nu se va întoarce niciodată.

— Unde-i fata? se întrebau soldaţii unul pe altul.

— Nu-i aici.

— Dacă se ascunde sub podea?

— Nu se ascunde.

— Ocupă-te de asta, poate totuşi.

Soldatul cel beat a destupat o canistră de motorină şi a intrat împleticit în casa lui Dokka; când a reapărut în prag, a aruncat un chibrit aprins peste umăr şi a tras uşa după el. Flăcările se agăţară de perdelele de la ferestrele din faţă. Geamurile se topiră şi băltiră pe pervaz. Unde era Havaa? Când duba plecă, în cele din urmă, focul cuprinsese deja pereţii şi acoperişul. Ahmed aşteptase până când stopurile maşinii se făcuseră, în depărtare, cât cireşele şi doar apoi trecuse drumul. Dând un ocol larg flăcărilor, a intrat în pădurea din spatele casei. Ghetele lui frânseră tufişurile îngheţate şi ar fi putut număra cercurile de pe cioturile copacilor la lumina focului. În spatele casei, ascuns printre copaci, sclipea chipul fetei. Dungi de piele palidă îi curgeau de sub ochi, spălându-i cenuşa de pe obraji.

— Havaa! strigă.

Şedea pe o valijoară şi nu răspunse când îşi auzi numele. O luase în braţe ca pe o legăturică de vreascuri, o dusese acasă la el şi cu un ştergar umed îi ştersese funinginea de pe frunte. O culcuşise în pat, lângă nevasta lui invalidă şi nu mai ştiuse ce trebuie să facă. Ar fi putut să iasă şi să arunce cu zăpadă peste casa care ardea, sau să se întindă şi el în pat, ca fetiţa să simtă căldura a două trupuri de oameni mari, sau să se spele şi să-şi facă rugăciunile, dar îşi îndeplinise mai devreme norma de isha’a şi, dacă cinci rugăciuni pe zi nu reuşiseră să apere casa lui Dokka, nici a şasea nu avea a stinge focul. Se dusese, în schimb, la fereastra din sufragerie, trăsese larg draperiile de camuflaj şi privise cum casa la a cărei ridicare pusese şi el umărul dispare în lumină. Iar acum, în zori, strângând năframa portocalie în jurul gâtului copilei, văzu pe obrazul ei o urmă cenuşie de deget şi, pentru că degetul acela ar fi putut fi al lui Dokka, o lăsă la locul ei.

— Unde mergem? întrebă ea.

Stătea în zăpada frământată de cauciucurile dubei de noaptea trecută, înghetaţă acum. Zăpada se întindea pretutindeni. Ahmed nu era pregătit pentru asta. Nu-şi putea imagina ce voiau ruşii de la Dokka şi cu atât mai puţin de la fată. Nu-i venea mai sus de brâu şi nu cântărea mai mult ca un coş cu lemne, dar lui i se părea o uriaşă, copleşitoare creatură, în faţa căreia el, Ahmed, era sortit să dea greş.

— Mergem la spitalul municipal, spuse el cu un ton pe care îl spera hotărât.

— De ce?

— Pentru că la spital o să fii mai în siguranţă. Acolo merg oamenii când au nevoie de ajutor. Şi cunosc pe cineva acolo. O altă doctoriţă, spuse el, deşi tot ce ştia era numele femeii. O să ne ajute.

— Cum?

— Am să o întreb dacă poţi sta cu ea.

Ce tot îndruga? Ca mai toate planurile sale, şi acesta părea robust în mintea lui, dar se prăbuşea ca o pasăre fără aripi când îi dădea drumul în aer liber. Fata se încruntă.

— N-o să se mai întoarcă, nu-i aşa? întrebă ea.

Îşi lăsă privirea pe valiza de piele albastră care şedea în drum, între ei. Cu opt luni în urmă, tatăl ei îi ceruse să-şi facă valiza şi să o lase în dulap, unde stătuse până noaptea trecută, când i-o azvârlise în braţe şi o împinsese pe uşa din spate, pe când federalii intrau pe cea din faţă.

— Nu prea cred.

— Dar nu ştii.

Nu era o acuzaţie, dar el aşa o luă. Să fi fost oare un doctor atât de prost încât ea să nu îi lase pe mână viaţa tatălui ei nici măcar într-o speculaţie?

— Trebuie să ne punem la adăpost, spuse el. E mai sigur să crezi că nu se va întoarce niciodată.

— Dar dacă se întoarce?

Dorul înnodat într-o întrebare atât de simplă era mai mult decât putea îndura. Dacă fata începea să plângă? I se părea, deodată, o posibilitate înfricoşătoare. Cum ar fi putut s-o ostoiască? Trebuia ca fata să-şi păstreze calmul, trebuia ca el să-şi păstreze calmul; panica, ştia, se poate răspândi între doi oameni mai iute ca orice virus. Îşi făcu o clipă de lucru cu năframa ei. Supravieţuise, nu se ştie cum, focului la fel de portocalie ca în ziua în care fusese vopsită.

— Ce zici de asta: dacă vine înapoi, îi spun eu unde eşti. ?i se pare o idee bună?

— Tata mi se pare o idee bună.

— Da, este, spuse Ahmed, uşurat că există ceva asupra căruia pot fi de acord.

Porniră pe Drumul Forestier Eldár, principala cale de acces a satului, şi urmele lor începură acolo unde se sfârşeau cele ale roţilor dubei. De-o parte şi de alta se găseau case pe care le ştia mai mult după nume decât după adresă. Într-o fereastră nebătută-n cuie, un chip apăru şi dispăru de îndată.

— Leagă-ţi broboada mai bine, o povăţui el.

Dacă nu punea la socoteală anii de la medicină, îşi petrecuse toată viaţa în Eldár, dar nu mai avea încredere în teip, tradiţionalul sistem de clanuri care supravieţuise unui veac de dominaţie ţaristă, apoi unui veac de dominaţie sovietică, doar pentru a se destrăma în războiul pentru independenţă naţională. Reîntrupat în 1999, într-un armistiţiu prea nelegiuit pentru a putea fi numit pace, teip-ul satului fusese fărâmiţat de război în grupuri de loialitate atât de mici, încât doar loialitatea unui părinte faţă de copilul lui mai rămăsese fără să se rupă. Tăiatul copacilor, singura industrie stabilă a satului, încetase la puţin timp după căderea primei bombe şi, fără perspective viabile, cei care nu putuseră emigra cărau arme pentru rebeli sau turnau la federali pentru a-şi câştiga traiul.

Îşi trecu braţul peste umerii fetei. Havaa fusese dintotdeauna puternică şi răbdătoare; dar această resemnare, această pasivitate ţineau de altceva. Tropotea alături de el, lovind zăpada la fiecare pas şi, încercând să o mai înveselească, Ahmed îi şopti o glumă despre un imam orb şi o târfă surdă, o glumă cu totul nelalocul ei pentru o copilă de opt ani, dar era singura pe care şi-o mai aducea aminte. Fata nu zâmbi, dar ascultă. Îşi trăsese haina groasă peste un tricou care, undeva în Manchester, Anglia, încălzise umerii a cinci fraţi înainte de a ajunge la al şaselea, un puşti de şase ani uimitor de mărinimos, care îl dăduse la colecta de haine organizată de Crucea Roşie la el la şcoală, ca s-o facă pe maică-sa să-i cumpere unul nou.

În capul satului, unde pădurea îngusta drumul, trecură pe lângă un portret de un metru, ţintuit de un copac. Cu doi ani înainte, când patruzeci şi unu de săteni dispăruseră într-o singură zi, Ahmed desenase cele patruzeci şi unu de portrete pe patruzeci şi unu de placaje, le dăduse cu lac, să nu se ude, şi le agăţase prin sat. Acesta din pădure era al unei femei frumoase, plină de sine, pe care o moşise la a doua fiică. Deşi o urmărise ani în şir, nu-i plătise nicicând naşterea aceea. După ce a fost răpită, el a decis să îi picteze un fir creţ de păr atârnându-i din nara stângă. Zâmbi către fantoma femeii celei făloase şi făcu pace cu dânsa. În scurt timp, ea n-a mai fost decât doi ochi, un nas şi o gură care dispăreau printre copaci.

Pădurea se înălţa împrejurul lor, lungi mesteceni scheletici, cu cârlionţi de scoarţă învârtejindu-se din trunchiuri. Mergeau pe marginea drumului, unde rămurişul îngheţat se întindea desupra pietrişului. Aici, dincolo de şleaurile lăsate de şenilele tancurilor, şansele de a călca pe vreo mină erau mai mici. Cu toate acestea, stătea la pândă, vânând moviliţele de sub gheaţă. Mergea cu câţiva paşi în faţa fetei, să fie el sigur. Îşi aminti o altă glumă, una cu un comisar lovit de damblaua amorului, dar decise să nu i-o spună. Când o văzu că începe să se poticnească, o duse la vreo cinci minute în adâncul pădurii, pe un buştean care nu se vedea din drum. Se aşezară şi ea îi ceru valiza cea albastră. I-o dădu şi ea o deschise, făcându-i în tăcere inventarul.

— Ce-ai acolo? întrebă el.

— Suvenirele mele, răspunse fata, dar el nu înţelese despre ce vorbeşte.

Bărbatul desfăcu dintr-o batistă albă un dărab de pâine neagră şi uscată, o rupse în două bucăţi inegale şi i-o dădu fetei pe cea mai mare. Ea mâncă iute. În burta lui, foamea era o senzaţie cuibărită de atâta timp, încât o simţea ca pe un organ inflamat. Mestecă pe îndelete, modelând pasta într-un ghemotoc pe care îl propti pe dinăuntrul obrazului, ca pe un drajeu. Dacă pâinea nu avea să-i umple burta, măcar să-i umple gura. Fata terminase deja jumătate din bucata ei înainte ca el să ia o a doua îmbucătură.

— Nu trebuie să te grăbeşti, îi spuse. Nu ai papile gustative în stomac.

Ea se opri o clipă, să cugete la spusele lui, apoi mai muşcă o dată.

— Dar nici foamea nu-i pe limbă, mormăi cu gura plină.

Prinse în mâna făcută căuş firimiturile şi le aruncă în gură.

— Pe vremuri nu-mi plăcea pâinea neagră, spuse el.

Când era copil, mânca pâine neagră doar dacă era unsă cu o lingură de miere. Timp de un an întreg, maica-sa îl înţărcase, tăind bucăţi de pâine din ce în ce mai mari, până când micul lui dejun ajunsese să arate ca o mică şi tristă oază de miere într-un deşert de pâine neagră.

— Atunci îmi dai mie bucata ta?

— Am spus că nu-mi plăcea pe vremuri, răspunse el şi-şi închipui un borcan plin ochi cu miere, şezând pe masă fără nici un colţ de pâine la vedere.

Fata se lăsă în genunchi şi examină fundul buşteanului.

— Oare Ula o să se descurce singură? întrebă.

Nevastă-sa nu avea cum să se descurce singură, sau cu el sau cu oricine. Credea că are, în termeni tehnici, lupus combinat cu o demenţă timpurie, dar, în realitate, nervii ei erau atât de întrepătrunşi, că o dureau coatele când vorbea, iar piciorul stâng avea mai multă raţiune decât tot creierul ei. Dimineaţa, înainte de a pleca, îi spusese Ulei că va lipsi toată ziua. Ea îl privise din adâncul ceţii lăptoase care o înconjura şi el se simţise precum una dintre multele ei vedenii. Îi prinsese mâna şi îi descrisese din memorie pajiştea leneşă dintr-un ulei de Zaharov, grădina cu ierburi şi căsuţa, până când femeia adormi la loc. Când se va trezi iar, o să-l mai vadă pe marginea patului? Poate că parte din el încă mai era acolo, şezând pe pat; poate că el era doar o visare a ei.

— E om mare, spuse într-un târziu şi după multă cumpănire. Nu trebuie să-ţi faci tu griji pentru oamenii mari.

Din spatele buşteanului, Havaa nu spuse nimic.