Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Până ce pietrele vor deveni mai uşoare ca apa

        de António Lobo Antunes

(fragment)

Traducere din portugheză de Dinu Flămând şi Anca Milu-Vaidesegan

Prefaţă de Dinu Flămând

(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

António Lobo Antunes s-a născut în 1942 la Benfica, acum un cartier al Lisabonei. Este de formaţie medic psihiatru, urmând tradiţia familiei, dar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului. În timpul războiului colonial a fost înrolat între 1971 şi 1973 în Angola ca medic militar, experienţă traumatizantă, care a devenit o temă predilectă a prozei sale. Debutează în 1979 cu romanul Memória de Elefante. Urmează o serie de romane care îl consacră drept cel mai important autor contemporan portughez, printre care: Os Cus de Judas (1979), Conhecimento do Inferno (1980), Fado Alexandrino (1983), Întoarcerea caravelelor (As Naus, 1988; Humanitas, 2003), Ordinea naturală a lucrurilor (A Ordem Natural das Coisas, 1992; Humanitas Fiction, 2008), A Morte de Carlos Gardel (1994), Manualul inchizitorilor (O Manual dos Inquisidores, 1996; Humanitas, 2005), O Esplendor de Portugal (1997), Cuvânt către crocodili (Exortaçăo aos Crocodilos, 1999; Humanitas, 2004), Năo Entres Tăo Depressa Nessa Noite Escura (2000), Que Farei Quando Tudo Arde? (2001), Bună seara lucrurilor de pe aici (Boa Tarde ŕs Coisas Aqui em Baixo, 2003; Humanitas, 2006), O Meu Nome é Legiăo (2007), Arhipelagul insomniei (O Arquipélago da Insónia, 2008; Humanitas Fiction, 2011), Pe râurile ce duc (Sôbolos Rios Que Văo, 2010; Humanitas Fiction, 2018), Năo É Meia Noite Quem Quer (2012), Caminho Como Uma Casa Em Chamas (2014), Para Aquela que Está Sentada no Escuro ŕ Minha Espera (2016), Până ce pietrele vor deveni mai uşoare ca apa (Até Que as Pedras Se Tornem Mais Leves Que a Água, 2017; Humanitas Fiction, 2019). În 2014, Humanitas Fiction a publicat Inima inimii, o selecţie din cronicile antuniene. Opera lui António Lobo Antunes a fost recompensată cu prestigioase premii şi distincţii literare internaţionale, printre care Premiul France Culture (1996 şi 1997), Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură (2000), Premiul Uniunii Latine şi Premiul Ovidius (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul Camőes (2007), Premiul Juan Ruflo, Premiul José Donoso şi Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (2008), Premiul Internaţional Nonino (2014). Cărţile sale sunt traduse în peste 30 de limbi.

Într-un mic sat din nordul Portugaliei, la tăierea porcului, tradiţie pe care familia ţine să o respecte an de an, chiar dacă nimeni nu mai locuieşte în casa strămoşească, fiul îl va înjunghia şi pe tată. Nu e o răzbunare, e o eliberare – de război, de rasism, de nefericire.

„Faptul că devenim dependenţi de această literatură este extrem de puternic de îndată ce luăm cunoştinţă de aceste cuvinte împrăştiate în timp, în spaţiu, în faună, în floră, în gândire... [...] Toate cărţile lui António Lobo Antunes sunt zguduite de aceste injoncţiuni contrarii ale gândirii, sursă de angoasă şi de eliberare. Şi întotdeauna poezia originilor triumfă.“ (Marine Landrot, Télérama)

 

Am spus că vom pleca la trei şi ca de obicei

(îşi mai face cineva iluzii?)

deşi Excelenţa Sa şi-a luat toată după-amiaza liberă de la birou a binevoit să apară abia la şase, la şase şi unsprezece minute ca să fiu mai exact că ceasul meu nu minte, la cât am dat pe el asta ar mai lipsi şi în afară de asta limbile au un aer atât de sigur că nici nu îndrăznesc să le contrazic, le-ar contrazice Excelenţa Sa care, cel puţin tupeu, lua-l-ar naiba, are din belşug.

— Porcăria asta a ta elveţiană care în plus a mai şi costat o avere mereu o ia înainte

şi între trei şi la şase şi unsprezece

(am verificat şi telefonul mobil şi arăta exact, ce e timpul, la urma urmelor, iată-ne în faţa unei întrebări care ne va duce departe)

stăteam aşezat, cu valiza închisă, pregătit, lângă fotoliu, singurul pe care îl avem şi nu se potriveşte

(a fost ales de ea, bineînţeles, pentru care problema timpului, aproape toate problemele de altfel mai puţin un fir de păr alb, pe care eu nu-l văd, pe frunte)

— Uită-te la mizeria asta

(puţin mă interesa)

cu canapeaua de trei locuri şi urma de grăsime de pe ceafa Excelenţei Sale pe una dintre perne, aceea pe care se lăfăie de obicei

— Pentru numele lui Dumnezeu lasă-mă în pace acum

la serial, cu genunchii îndoiţi sub ea asemenea unui metru de tâmplărie, să facă pe contorsionista la circ nu ar exista în casa asta probleme de bani dacă se pot numi casă cele trei camere înguste cu vecinul de jos şi vecina de sus instalaţi nici jos şi nici sus, ci aici cu noi, cel puţin bazinul de la toaleta madamei îmi trage apa în interiorul craniului şi mândra individului de jos trezindu-mă cu ţipete din două în două nopţi

— Ah Carlos ah Carlos

ai fi zis că dădea la pompă, de tipul celor de la puţurile cu scripete, dacă era să numeri scrâşnetele şuruburilor de la pat, Carlos pe care-l întâlneam uneori la intrarea în bloc distribuind pe ascuns, spionând ascensorul şi scările, materialele publicitare din cutia lui de scrisori în cutiile din jur, în mod echitabil, un pliant în asta, un pliant în ailaltă astfel încât să nu fim invidioşi pe nimeni, simţul lui de dreptate mă înduioşa într-atât încât să-mi reprim un

— Ah Carlos ah Carlos

care mai că-mi ieşea de pe buzele ţuguiate, aşadar eu trei ore şi unsprezece minute moleşit în fotoliu întrerupându-mă din când în când cu drumuri la fereastră pentru a pândi strada şi venirea Excelenţei Sale, unul din trotuare la soare şi celălalt la umbră din moment ce toate străzile şchioapătă, nici urmă de poate vreun amant, poate vreun magazin de haine, una peste alta prefer amanţii pentru că întotdeauna dau bani în timp ce magazinele de haine îi iau, adică mi-i iau mie deoarece se ştie deja că cine plăteşte este fraierul de-aici, mereu fraierul, bineînţeles, la ce altceva e bun şi cum între trei şi şase o eternitate în pauzele în care îmi vine să o strâng de gât pe Excelenţa Sa cu aţa dentară cu care seara se curăţă inspectându-se, aplecată deasupra chiuvetei, cu gura larg deschisă, în faţa oglinzii, doar canini şi gingii, nici nas nici ochi, cu limba scoasă ca viperele vibrând, vibrând, capul îmi umblă dintr-o parte într-alta amintindu-mi de episoade pe care le am acolo asemenea unui domn în vârstă printre miile de obiecte sparte dintr-un anticariat, ridicându-l pe ăsta, evaluându-l pe celălalt, dispreţuind un al treilea, aducând un al patrulea aici afară ca să-l studieze la lumină, împingându-şi ochelarii pe frunte ca să vadă mai bine dat fiind că problema miopiei creierului e mai gravă decât a ochilor iar atunci îmi apar în căpăţână, tulburi din cauza prafului uitării, scene vechi, scene recente, miresme, sunete, amintiri vagi, lucruri pe care le credeam pierdute ascunse sub lucruri ce nu-mi aparţineau, aparţineau unor străini şi nu ştiu din ce motiv se aflau acolo un câine pe nume Sporting, un domn distins care mă numea

— Alfredo

pe mine care nu mă cheamă Alfredo nici nu cunosc vreun Alfredo, aşteptaţi puţin, staţi aşa, am avut o licărire sau am crezut eu că licărire dar m-am înşelat, de fapt nu cunosc nici un Alfredo, îmi amintesc deodată de nume îndepărtate, Copilul Malassa, Copilul Machai, Martelo Chibango, veniţi de unde Dumnezeule, îmi aduc aminte de o femeie care vorbea cu mine

— Kamona

o altă femeie ale cărei trăsături nu le disting către femeia care vorbea cu mine

— Euá

desculţe, cu nişte bucăţi de pânză în jurul mijlocului, trunchiul dezgolit şi dinţii sparţi, îmi aduc aminte de un râu şi de nişte fiinţe lângă râu, fără nas, fără degete, spălându-se cu podul palmelor, îmi aduc aminte de găini minuscule, de bărbaţi fumând pipă făcută din carcasă de dovleac, de tatăl meu îmbrăcat în verde apucându-mă, protejându-mă de ceilalţi indivizi îmbrăcaţi în verde

— Pe băiatul ăsta nu-l omorâţi e pentru mine

printre oameni întinşi, liniştiţi, cu trupuri fără chip care ardeau în claia de paie, de animale care ardeau, de iezi, de gemete nu

— Ah Carlos ah Carlos

diferiţi de mirosul de benzină peste care aruncau un chibrit, de un individ verde către tatăl meu

— Va creşte domnule sublocotenent şi se va răzbuna pe dumneavoastră

şi la asta nu înţeleg de ce am început să plâng fără să simt nimic în afară de praf de puşcă de pulbere de corpuri şi eu în fotoliul din salon, trebuie că am adormit o clipă şi ca întotdeauna când adorm sufletul îmi aduce şi îmi duce mistere pe care le pierdeam apoi fără să mi le amintesc, Excelenţa Sa zgâlţâindu-mă în miez de noapte

— Ce-ai de nu mă laşi să mă odihnesc?

ciufulită, furioasă, cu un umăr gol deoarece o bretea a cămăşii de noapte, aparent roşie, i-a alunecat pe braţ uşurându-i mişcările până ce chipul i s-a afundat din nou în pernă, foarte distantă faţă de mine bodogănind un

— Negru de rahat

pe care cum e normal nu l-am auzit după cum nu am auzit nici cu ani în urmă

— Mi s-a jurat că negrii sunt mai bine dotaţi decât albii dar cel puţin în cazul tău este o minciună

asta fără să zâmbească, serios, apucându-mă cu două degete şi dându-mi drumul, cu buza în semn de dispreţ vădit

— O zdreanţă

într-adevăr o zdreanţă, un soi de viermişor ruşinat pe care l-am ascuns în palmă rugându-mă sperând să revină la viaţă cu exerciţii dar nu şi-a revenit, se făcea tot mai mic, totul se făcea mic în mine, orgoliul, stomacul, capacitatea de a gândi în timp ce umilinţa creştea, niciodată nu va exista o femeie în patul meu să ţipe

— Ah Carlos ah Carlos

nu am avut niciodată curajul să ofer, biet volum intim al meu trist, gunoiul materialelor mele publicitare vecinilor, tumama tchituamo, lelo kundjanhire, fragmente de dialoguri vechi auzite cine ştie pe unde sau bineînţeles că ştiu, în Africa, doar că habar nu am ce înseamnă şi cum au ajuns aici, bărbaţi care fumau dintr-o singură carcasă de dovleac cu apă pe care şi-o treceau de la unul la altul, femeile săpând pământul cu o săpăligă în timp ce un tip cu puşcă ivit dintre ştiuleţii de porumb le vorbea, capra disperată pe care o sfâşia o haită de câini, mi-ar plăcea s-o despoi aşa pe Excelenţa Sa muşcând-o de gât

— Spune ah Carlos ah Carlos

ea legănându-se satisfăcută, fericită

— Voi negrii

trăgându-mi pantalonii cu o grabă înfrigurată

— Cât de mare

pe măsură ce se clătina, sângera, se poticnea, cădea implorând

— Acum

nu mirosind a animal, mirosind a parfum

— Sfâşie-mă

şi eu sfâşiind-o cu unghiile, cu coatele, cu genunchii, cu dinţii care din întâmplare îmi lipseşte unul în spate, medicul

— Dacă vă doare îmi spuneţi

şi cum puteam eu să-i spun cu gura plină de instrumente ca să nu mai zic şi de lumina ce mă orbea, curios cum un scaun crucifică un om, medicul aplecându-se cu cleştele asupra fotoliului din salonul unde Excelenţa Sa nu reuşeşte să ajungă

(un amant sau un magazin, în ciuda neplăcerilor cu cardul de credit prefer magazinul, albii ies din încurcături mai bine dotaţi decât negrii, nişte bănuţi în cont, un aşternut pătat, un fir de păr necunoscut pe faţa de pernă, un lighean nu ştiu pentru ce într-un ungher)

şi oricât de ciudat ar părea până să ajung eu în acest apartament eu atât de orfan, medicul, povestea, cu cleştele ridicat

— Până să apară nevasta dumneavoastră vă mai scot trei sau patru

în timp ce asistenta îmi aspira saliva cu un tubuleţ, şi ea tot cu mască, punând jos molar după molar

(am sute)

pe şervetul de pe bufet, între Cupidonul din porţelan şi vaza de sticlă cu nişte flori ofilite, din acelea care le plac femeilor, scufundate într-o apă soioasă, cine i le-o fi oferit că nu o văd să le fi cumpărat ea fiindcă destul de scumpe şi trebuie să-i oblige pe seducători la ore suplimentare la serviciu, cel puţin cu dentistul, doamne fereşte, aici cu mine, va fi dormind acum în timp ce tata camuflat ne aşteaptă în sat, pariez că lipit de zid uitându-se pe drum în jos întrebând-o pe mama cât e ceasul şi pe şosea doar un camion din când în când, biciclete, o motocicletă veche, tata care se îngrijora

— O fi apărut vreo problemă?

trăgându-şi chipiul pe frunte ca soldaţii să nu-i poată vedea trăsăturile, doar mişcările rapide ale buzelor

— Pe puştiul ăsta nici să nu vă treacă prin cap să-l omorâţi e al meu

şi eu îl înţelegeam pentru că celălalt tată al meu fusese la şcoala misiunii acum o ruină fiindcă buruienile

(şi arbuştii şi copacii)

o distrugea încet-încet, până şi un lăcuşor secat era în mijlocul claustrului, adică nişte colonade din ciment cărora le lipsea deja acoperişul distrus de o bazooka, ghivece sparte şi o stropitoare din aluminiu într-un colţ, dentistul care-şi aranja instrumentele într-o geantă se uita la stropitoarea turtită de lângă masa mea din sufragerie

— Nu vine rău acolo

şi eu mă întrebam

— De unde a apărut?

fără să-mi amintesc imediat de claustru, mi s-a părut că şi cheia Excelenţei Sale în uşă şi alarmă falsă, bineînţeles, nu există edificiu de vârstă medie căruia să nu-i placă glumiţele, false robinete deschise, false bazine de toaletă în dormitor, o lumină falsă pe balcon fiindcă de lumină autentică nici urmă şi e clar, lumina unui felinar în piaţeta din spate unde o agenţie funerară, o măcelărie şi o şcoală de dansuri orientale, trecând odată întâmplător pe lângă agenţia funerară am văzut înăuntru, fără ca ea să mă observe, o adolescentă cu braţele ridicate dansând printre sicrie şi lumânări, de cum m-a zărit a scos limba la mine nu ştiu fiindcă sunt negru sau că sunt om, cred că pentru că sunt negru, îmi venea s-o întreb

— Ai văzut vreodată un negru mort?

nu într-un sălaş de negri, într-un sicriu, cu cravată ca voi, cu pantofi, cu mâinile negre şi podul palmei alb, cu nasul turtit, cu părul ăla ca lâna

— Nu-ţi fac greaţă?

Excelenţei Sale îi făceau sau cel puţin eu îi făceam cu siguranţă, strângea din pleoape când o atingeam şi rămânea imobilă, într-o duminică acum câteva luni, după aceea, mi-a cerut în timp ce se ducea de cealaltă latură a coşciugului

— Ce-ar fi să-ţi dai cu puţin after-shave data viitoare?

ştergându-şi, credea ea că pe ascuns, pieptul şi abdomenul cu cearşaful şi stând secole la duş, dacă aş trage perdeaua de plastic aş vedea-o săpunindu-se la nesfârşit şi întredeschizând enervată pleoapele

— Pleacă de aici te rog

de parcă aş fi fost vreun lepros din cocioabele dărăpănate de la marginea râului, aproape fără chipuri, aproape fără picioare, care umblă, într-o rână, sprijinindu-se în coate, infirmierul suna din clopoţelul agăţat într-un copac, punea jos medicamente şi resturi de peşte uscat pe marginea drumului iar ei spionându-ne invizibili, monstruoşi, ascunşi după rădăcini, înaintând târându-se după ce el se îndepărta luptându-se unii cu alţii, ameninţându-se, bătându-se pe medicamente, pe peşte, urmărindu-se cu ură în timp ce mâncau, în depărtare din loc în loc un cadavru în râu

— De ce nu-l mâncaţi voi?

dentistul şi asistenta conversau jos în stradă, ori de câte ori se apropia o maşină asistenta un salt şi mişcat din coate în direcţia asfaltului în speranţa unui taxi, mi-au luat molarii de pe comodă când şi-au luat picioarele la spinare, nici urmă de miresme dezinfectante în jur, nici o compresă uitată şi că veni vorba nici urmă de stropitoare, apartamentul aşa cum l-a lăsat Excelenţa Sa, cu două sau trei reviste de femei pe sofa, oprire obişnuită pe traiectoria cunoscută de la coafor la coşul de gunoi, cea de deasupra deschisă la fotografii de actriţe, un chiştoc de ţigară

(flecuşteţe flecuşteţe)

strivit cu gesturi rapide într-o scrumieră în timp ce mă privea dezgustată de mine şi dezgustată de sine

— Ce proastă am fost mereu

iar leproşii urmărindu-ne din pădure neavând curaj să se apropie, un crocodil în râu, doi crocodili în râu, doar orbite atente în derivă, odihnindu-se pe trunchiuri de copaci sub apă şi mici păsări, albe, cu aripile deschise şi picioarele întinse care încercau să li se aşeze pe spate şi mergeau pe solzi ciugulindu-i, dacă din întâmplare aş săruta-o pe spate Excelenţa Sa imediat eschivându-se

— Ce mă enervezi

încercând să scape de sărut frecându-l cu unghiile, a rămas însărcinată o dată cu şapte sau opt ani în urmă, am însoţit-o la moaşă şi nu m-a lăsat să intru

— Cu siguranţă că ţi-ar fi silă să asişti la dezmembrarea unui mulatru

am aşteptat-o la masa de lângă fereastra a unei cafenele din apropiere unde nu şi-a luat rămas-bun, nici măcar un

— Salut

spre exemplu, a traversat strada neuitându-se nici măcar o dată înapoi, fără pic de consideraţie ingrata, în direcţia unui parter cu o placă pătrată la dreapta pe care scria Cabinet Medical Program Permanent şi P-ul de la Program aproape şters de un briceag idiot, un imobil care părea mai bătrân decât vecinii

(sunt case şi oameni care îmbătrânesc devreme)

fără culoare aproape, cu o bucată de afiş de la o coridă desprins şi cu ramă nu din aluminiu, lemn şi vopsea spălăcită, geamuri mate zgâriate, a sunat soneria şi noroc că acela nu

s-a prăbuşit din întâmplare, am crezut că îmi va face semn înainte de a intra dar nu mi-a făcut bineînţeles, iluziile pe care încă mi le mai fac domnilor, câte îşi pot închipui fraierii ca mine, aşa cum îmi garantează tata n-am devenit cu vârsta mai înţelept, adăugând către mama şi având grijă ca eu să nu aud dar cum nu a coborât glasul am auzit

— Poate pentru că este negru sărăcuţul de el

deşi degetul arătător al mamei vertical în dreptul gurii, celălalt arătând spre mine şi în acel moment mi-a apărut imaginea difuză a unei femei neagră şi ea, culcată la pământ cu un cheag de sânge la cap, alte cheaguri pe piept, o ureche în minus tăiată de unul dintre soldaţi eu mic agăţat de ea fără să plâng bineînţeles, dacă aş putea m-aş agăţa de Excelenţa Sa fără să plâng pentru că noi, pentru că eu, cum aş putea explica asta, o iubesc în continuare înţelegeţi, nu ştiu care este raţiunea dacă există vreo raţiune sau e nevoie de raţiuni dar o iubesc în continuare înţelegeţi, ce prostie şi viaţa asta, o iubesc în continuare la dracu’, o iubesc, o iubesc poate pentru că sunt negru, pentru că sunt negru sărăcuţul de mine şi pentru că tatăl meu nu este tatăl meu nici mama mama mea deşi ei cred că sunt, adică cred că sunt şi nu sunt, dar dacă sunt pentru ce motiv eu agăţat de o femeie moartă întinsă în iarbă dar poate că nu era o femeie moartă şi eu nu o strângem în braţe, poate că am inventat, poate că am visat, poate alt copil, nu eu, o îmbrăţişează pe femeie, cu siguranţă că alt copil o îmbrăţişează pe femeie şi gata s-a rezolvat problema, este clar că alt copil şi altă femeie şi prin urmare problema s-a rezolvat definitiv, tata şi mama în sat punct final, acum că este totul clar cine se mai gândeşte la asta este un pămpălău, eu nu mă mai gândesc, poate că mă mai gândesc, gata, las-o baltă, cere o cafea să te ardă pe limbă şi las-o baltă, din cauza acestei discuţii nu am văzut-o pe Excelenţa Sa intrând şi cum n-am văzut-o pot fi sigur că mi-a făcut semn de rămas-bun şi eu i-am făcut semn de rămas-bun deşi nu îmi amintesc, suntem căsătoriţi de opt ani şi de aceea nu-i de mirare că ne iubim, dacă nu ne-am iubi ne-am despărţi şi până în ziua de azi nu ne-am despărţit nici nu am discutat despre aşa ceva, cafeaua mică, doi clienţi care râd la bar cu patronul, o echipă de fotbal pe perete, drapelul unui club într-un cui, şifonat, pătat, uşa de la baie cu un băieţel dintr-un metal galben care face pipi la oliţă, legat de ea printr-un jet tot din metal şi băieţelul cu nasul în jos atent la direcţia jetului eu supraveghez alternativ preocuparea lui şi cabinetul medical unde Excelenţa Sa a dispărut în speranţa că îi voi întrezări umbra prin geamurile mate, deja îmi era dor să mă trezesc şi să o găsesc în bucătărie în capot încălzind surogatul de cafea, nepieptănată, nemachiată, cu capotul descheiat şi cordonul desfăcându-se încet, cu nişte papuci vechi de-ai mei, cu o gaură prin care se vedea degetul mare de la picior, prea mari pentru ea, Excelenţa Sa doar oboseală şi ridurile amare ale dimineţii, adică, într-un singur cuvânt, superbă, tatăl meu către oamenii verzi în timp ce Excelenţa Sa mă strângea de umăr

© 2007 Revista Ramuri