SP: – Sunteţi acum amândoi – soţ şi soţie – doi actori remarcabili, doi oameni ai scenei, dar sunt curioasă daca teatrul a fost prima opţiune din trecut. Aşadar, ce vă doreaţi să deveniţi atunci când eraţi copii?

AC: – Când eram copil aş fi vrut să devin balerină. De fapt, de când mă ştiu asta mi-am dorit să devin. Am urmat liceul de coregrafie din Constanţa o vreme, apoi, din cauza unor accidente la genunchi, a trebuit să mă opresc, dar dragostea mea pentru mişcare a rămas mereu neschimbată.

DP: – Când eram copil, pendulam între dorinţa de a deveni o persoană cu funcţie importantă şi a deveni actor. Ţin minte că stăteam singur în casă şi îmi construiam tot felul de situaţii în care jucam personaje de directori, senatori sau chiar preşedinţi. Şi, bineînţeles, şi pe celelalte personaje tot eu le jucam.

SP: – Cum aţi devenit oameni ai scenei, artişti compleţi – actori, dansatori, artişti lirici? Cum s-a întâmplat apropierea de teatru?

AC: – Îmi plăcea din şcoală (U.N.A.T.C) că le făceam pe toate. Apoi, cred că am fost influenţată de spectacolele care veneau din afara ţării sau de ce vedeam pe YouTube sau Mezzo, într-o primă etapă. Am mai fost influenţată şi de personalitatea lui Liviu Ciulei, cu toate că nu l-am întâlnit, dar am urmărit documentare, repetiţii, am vorbit cu actori care îl întâlniseră şi am înţeles că era atât de complexă poate tocmai pentru că lucra pe mai multe paliere în acelaşi timp. (scenografie, regie, actorie, arhitectură, director de trupă etc.). Şi a mai fost şi spectacolul lui Alexandru Darie, Orfeu şi Euridice, de la Bulandra, care era o operă în fapt, dar care folosea pe lângă muzică, actorie şi mişcare. Şi mi s-a părut că acesta ar fi pariul, un artist care să poată să le îmbine pe toate, punând accent pe meseria lui de bază. Desigur, eu rămân actriţă, adică preţuiesc cel mai tare cuvântul şi adevărul, dar îmi face plăcere să pot vorbi şi cu corpul meu sau prin/ pe muzică sau să spun o poveste aşa. De actorie propriu-zis m-am îndrăgostit pentru că l-am întâlnit pe profesorul meu Ion Cojar, un mare profesor de arta actorului, care punea accent pe drum în special. Recunosc, însă, că am fost influenţată şi în adolescenţă de actriţe minunate românce pe care le vedeam la televizor, precum Valeria Seciu, Mariana Buruiană, Mariana Mihuţ, Gina Patrichi, Irina Petrescu. Mi se părea extraordinar că poţi comunica atâtea lucruri altor oameni prin cuvânt şi prin emoţii.

Şi asta cred şi acum.

DP: – Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că mi-a fost predestinată întâlnirea cu teatrul, dar ea a avut loc abia la Opera Comică pentru Copii, unde sunt angajat şi astăzi, şi unde am lucrat cu Anto, cu actriţa Antoaneta Cojocaru, la spectacolul Gulliver, şi care a avut un impact puternic asupra mea şi m-a ajutat să descopăr această artă atât de plină, arta actorului.

SP: – Cel mai greu, mai dificil şi solicitant rol în care aţi jucat care a fost?

AC: – Au fost multe, pentru diferite etape, pe diferite paliere, dar până acum mi se pare că în vârf sunt Pierror din Arlechino moare? de la Bulandra, spectacol care a pornit căutările mele artistice şi munca la a lucra în acest fel un rol, iar acum, Sasha din Oxygen de la Teatrelli. Sunt roluri care te implică total şi care transmit mult.

DP: – Rolul Sasha din spectacolul Oxygen de Ivan Vîrîpaev a fost şi este cel mai dificil rol de până acum. Un rol complex, cu multe faţete, un rol care m-a făcut să ies total din zona mea de confort, pentru că la început mă întâlneam greu cu personajul, dar cu timpul am reuşit să-l înţeleg, să-i descopăr fiinţa.

SP: – A existat un personaj pe care l-aţi interpretat – ca actor sau ca balerin sau artist liric – şi care v-a rămas cel mai apropiat de suflet?

AC: – Probabil că toate, şi le sunt tare recunoscătoare pentru că au venit spre mine şi că m-au mobilat.

DP: – Cânt şi azi acest rol. Este vorba despre rolul Don Basilio din opera Bărbierul din Sevilla, pe care l-am interpretat în regii diferite şi în opere diferite, un rol comic, sau, cum se spune în operă, un rol buff, în care am încercat să unesc 3 mijloace artistice – actoria, vocea şi mişcarea – şi pot să zic că mi-a adus multe satisfacţii.

SP: – Unde pleacă, ce se întâmplă cu un personaj pe care l-aţi interpretat, după ce se termină piesa? Mereu ne întrebăm noi, spectatorii, ce fac actorii în momentul în care ies de pe scenă...

AC: – Devine al celor care îl primesc. Cred că personajele circulă, la fel ca şi oamenii. Şi există transferul acesta magic între scenă şi sală, pe care se bazează meseria noastă şi pe care îl căutăm neîncetat.

DP: – Pleacă undeva în subconştient, unde nu am acces şi apar din nou abia când reuşesc să fac iar drumul către, dar doar când caut cu adevărat.

SP: – Ce este mai grea? Intrarea în rol sau ieşirea din rol?

AC: – Mai grea, intrarea, mai confuză, ieşirea. Intrarea te consumă, ieşirea te eliberează.

DP: – Intrarea în rol, cu siguranţă. Este nevoie de un întreg pachet de obiective pe care trebuie să le urmăreşti în ziua spectacolului din primul minut în care te trezeşti până când ai pus piciorul pe sfânta scândură. După ce termin spectacolul nu pot să zic că mă urmăreşte rolul, ci mai mult stau eu şi îl diger, mă gândesc ce am mai descoperit la el, ce pot îmbunătăţi, unde am greşit.

SP: – Cum este să joci cu soţia/ soţul tău? Eu v-am admirat în două spectacole – în Oxygen şi în Să vorbesc cu tine – ambele la Teatrelli şi am rămas impresionată de magia pe care aţi creat-o împreună pe scenă. Exista o legătură aparte şi între voi doi pe scenă şi între voi şi public...

AC: – Nu e uşor, dar poate fi foarte puternic şi vindecător uneori. Trebuie să avem multă grijă, dar ai parte şi de multă susţinere în acelaşi timp, iar comunicarea este mai plină.

DP: – Multă lume are impresia că a juca pe scenă cu partenerul tău de viaţă este mult mai uşor, pentru că adevărul vine de la sine. Ţin să contrazic această părere. Ne-a luat mult timp ca să ne armonizam aşa pe scenă, să ne cunoaştem şi acolo şi să ne întâlnim cu adevărat şi dacă nu reuşeam să parcurg drumul către preţiosul adevăr scenic, chimia dintre mine şi Antoaneta nu era suficientă. Totodată este înălţătoare legătura noastră.

SP: – Cum v-aţi întâlnit voi şi ce rol a avut scena în povestea voastră? S-a întâmplat în lumea teatrului?

AC: – A avut rolul principal. Ne-am întâlnit pe scenă, în Gulliver, la Opera Comică, am descoperit că, deşi eram diferiţi şi aveam experienţe diferite, ne doream lucruri asemănătoare şi aşa am rămas, să le căutăm împreună.

DP: – Ne-am întâlnit la Opera Comică pentru Copii în spectacolul Gullliver, Anto regiza spectacolul şi eu interpretam rolul Gulliver. A fost întâlnirea care mi-a schimbat viaţa, atât personal, cât şi profesional. Atunci am început să înţeleg care este rolul şi drumul meu în această profesie, cu adevărat. Am fost impresionat pe loc de lumea Antoanetei, de toţi colegii actori care făceau parte din spectacol şi acolo s-a născut povestea noastră. Deci zic eu că scena a avut un mare rol în povestea noastră.

SP: – Care este personajul pe care visezi să îl interpretezi şi încă nu s-a întâmplat?

AC: – De obicei când visezi să interpretezi ceva şi nu se întâmplă eşti aşa de dezamăgit, încât eu prefer să nu o fac. Aleg să fac din personajul la care lucrez în prezent rolul preferat. Desigur, am aspiraţii, dar sunt multe personaje puternice feminine în dramaturgie şi literatură, aşa că nu trebuie decât sa fiu deschisă să mă bucur când le primesc pe acelea.

DP: – Mi-aş dori foarte mult să interpretez rolul Scarpia din opera Tosca de Puccini, un rol foarte important pentru repertoriul vocii mele de bas-bariton, un rol dificil, dramatic, teatral, o carte de vizită importantă.

SP: – Ce reprezintă teatrul pentru tine?

AC: – Un acasă. Un motor de căutare la tot ceea ce înseamnă viaţa mea. O pasiune.

DP: – Teatrul pentru mine reprezintă forma prin care poţi înţelege cel mai clar şi detaliat condiţia umană şi manifestaţiile ei. Datorită lui mă dezvolt neîncetat şi îmi clarific ce este bine şi ce este rău. Teatrul îţi oferă şansa de a trăi şi alte vieţi, care nu îţi aparţin şi astfel poţi sădi în tine ceea ce nu ai dobândit până atunci.

SP: – Şi o speculaţie ludică despre viitor: cum vă vedeţi partenerul peste zece ani?

AC: O să fie bine! Pentru că este un artist muncitor şi hăruit, pentru că are lucruri de zis şi este nevoie de el pe scenă. În plus, deschiderea care s-a întâmplat prin întâlnirea noastră, în care, deşi suntem artişti amândoi, suntem din domenii diferite, o să îl ajute mereu să nu trăiască meseria mecanic, doar ca un executant bun, ci să facă conexiuni nebănuite şi să treacă dincolo de limite şi limitări.

DP: – Văd o personalitate sclipitoare, care reuşeşte să obţină ce îşi doreşte, care împlineşte multe dorinţe şi vise. Va fi iubită şi mereu protejată de îngerul ei, plină de căldură şi de compasiune şi cu o enormă energie, creativitate şi implicare în a face teatru bun. Va semăna cu Liviu Ciulei.