A scrie cum se cuvine despre Gheorghe Schwartz şi despre amploarea prozei sale reprezintă o cutezanţă plină de răspundere. Omul şi faptele sale literare trebuie preţuite pe baza unor criterii diferite decât cele obişnuite. Gheorghe Schwartz e din rândul celor ce se situează îndărătul destinului. Izvoarele vieţii sale se regăsesc în preocupările birocratice şi exacte ale unui evreu şi ale unei profesoare de pian, evreică şi ea. Era într-o toamnă, când „se numără bobocii” şi când providenţa apreciază că este necesar ca, pierind în război bărbaţii în putere, să fie înlocuiţi de viţă masculină. Părinţii săi evrei, cu numele patern Schwartz şi cel matern Selinsky, l-au botezat Gheorghe, un prenume de opt litere, aşa cum era configurat numele părinţilor; ca o obsesie, titlurile volumelor sale vor avea nume cu opt litere, semn de misticism sau de predestinare. Licenţiat în psihopedagogia specială, va avea irizări doctorale filosofice, va poza în psiholog, dar se va lansa în „politică şi presă” cu o desăvârşită naivitate. Universitar, director, decan, diplomat, G. Schwartz îşi orchestrează liantul dintre asemenea diversităţi într-o amestecătură de satisfacţie şi revoltă, de entuziasm şi gălăgie, de pasiune şi indiferenţă. Numele său din opt litere a pecetluit coperta a circa 30 de volume având toate cuvintele configurate de magia cifrei opt.

Am scris despre aproape toate romanele sale, fără a îndrăzni astăzi să realizez o structurare valorică. Am însă impresia că scrierile sale, începând cu Martorul (1972), până la Om şi lege (1987) – opt la număr –, au constituit un preludiu la ampla desfăşurare de narativitate şi personaje din ciclul Cei O Sută, început în 1988. În 2011, ciclul se completează cu Diavolul argintiu, cu proiecţia altor câteva volume care, împreună, să alcătuiască evoluţia umanităţii prin intermediul a o sută de personaje. Mulţi vor crede că seria Celor O Sută este o istorie romanţată, aranjată literar, într-un anumit fel, de scriitor. El realizează un mozaic alogic, dar cronologic, din frânturi de fapte ale unor personaje inventate, un ansamblu cosmotic cu iz istoric. Cei O Sută, numai o sută, sunt personaje care menţin continuitatea genetică a evoluţiei umanităţii de la întemeierea babilonică a lumii până, deocamdată, la Diavolul argintiu, al optzecilea personaj, în timpul imediat după anul 1500. În jurul Diavolului argintiu, se învârt zeci de alte personaje episodice, inclusiv unul cu numele Şipor, evreu, cel pe care autorul îl scoate din magia sa scriitoricească ori de câte ori are nevoie de un salvator sau uzurpator.

Pentru noi, e clar că această nouă formă de lume se bazează pe arta construcţiei personajelor narative. Întreaga colecţie de personaje îşi are propria „poveste”, astfel că autorul orchestrează vieţi asemenea unui regizor cinic şi nemilos cu iubirile şi dispreţul pentru acestea. Scribul e secretarul vremilor, al descrierii decorurilor închipuite şi relatării întâmplărilor, e mărturisitorul învălmăşelilor de oameni. Alteori, „scribul” e ghidul lucid ce observă cu indiferenţa celui aşezat la un balcon privind perindarea indivizilor relaxaţi; în fine, scribul se cufundă în spuma evenimentelor, utilizând intrarea secretă în sufletul personajelor. Atunci, cu obrajii săi rotunzi, umbriţi de un păr grizoniu şi cârlionţat, cu mustaţa alungită în sfârcuri nearanjate, îmbrăcat în costum şi pipând tutun parfumat, se plimbă printre castelani ori palatini, cu desfătare şi voluptate. Cu unii vorbeşte în limba acestora, altora le dezvăluie trecutul sau viitorul. Atunci, „bietul cititor” are sentimentul că scribul întrece măsura, îndeplinind rolul lui Mefisto, care-şi conduce pacientul – hipnotizat de o asemenea apariţie misterioasă – spre un destin doar de el ştiut.

Superb este Gheorghe Schwartz în scrutarea sufletului personajelor sale. Cu un ochi ager, surprinde aspectele de detaliu ale indivizilor, apoi „păşeşte” în configuraţia comportamentală a acestora. Lasă impresia că desenează un univers caricatural, fiind atent la mărunţişuri, cum ar fi culoarea ochilor, suviţe de păr, gesturi ori ticuri verbale. E un ciudat vizual, bazat pe memoria ochiului, realizând personaje joviale, ridicole, amuzante, oameni ce colindă prin biblioteci ori baruri, indivizi scrântiţi sau pătimaşi, leneşi ori misterioşi. Sunt actanţi, născociţi şi puşi în istorie de imaginaţia fulgurantă a autorului, pasionat de invenţia numelor, predestinate a mişca ghemul acţiunii sale spre un final învălmăşit de oameni aflaţi într-un vârtej epopeic.

Diavolul argintiu prezintă evoluţia Celor O Sută, din anii 1500 până prin 1680, iată, o perioadă de aproape două secole, cu şapte personaje, intitulate simbolic „Bătrânul” (1500-1599), „Bufonul Vraci” (1523-1552), „Bastardul” (1548-1588), „Păpuşa” (1569-1642), „Învingătorul leului” (1590-1658), „Contele Lorenzzi” (1613-1661) şi „Fiul Contelui” (1633-1680?). Dincolo de faptele individualizate ale personajelor principale, în jurul acestora roiesc colecţii de indivizi, cu trăsături simpliste sau complicate, un fel de magazin de caractere omeneşti.

Scribul, alias autorul, îndeplineşte deopotrivă atribuţia de observator – care vede conduita şi mentalitatea acestora, de regizor – care intervine în viaţa personajelor dându-le un destin şi urmând ca întâmplările vieţii să ducă spre împlinirea acestuia, de demiurg – jucându-se cu viaţa personajelor prin scoaterea din scena vieţii, de personaj. Vom reveni la comportamentul de personaj al „scribului”, cum se antiironizează autorul. Şi-a asumat o cutezanţă sistematică şi măreaţă pentru a zugrăvi o amplă scenă a vieţii, o lume emoţională, o lume a sufletelor modeste şi ambiţioase, cuprinsă pasional în spuma evenimentelor. Obsesia autorului este de a asigura continuitate în ramura genealogică spre a-şi putea însăila narativitatea până la capătul său contemporan. Inventează mobilarea spaţiului, de această dată este vorba de un han din Hanovra, după ce anterior inventase Palatul Bosci din Florenţa, localitate pe care nici n-a văzut-o vreodată, dar se încumetă s-o descrie, astfel ca să dea sens personajelor sale. Are grijă „să lege” verigile continuităţii genealogice: „dacă firul se rupea într-adevăr la cea de-a optzecea verigă, munca de-o viaţă a scribului s-ar fi dovedit un eşec imens”.

În romanul Diavolul argintiu, vocea autorului este tot mai prezentă, lamentându-se că „asistă neputincios cum nisipul din clepsidră i se tot scurge”, lipsindu-l de răgazul necesar „pentru a mai putea continua”. E obsedat de regăsirea vreunei piese lipsă din „marele puzle”, semn că romanul se încropeşte fără un proiect structurat, iar naraţiunea „curge” în albia imaginativă a timpului. Conştient de golurile biografice ale personajelor sale, scribul promite reveniri, completări, mai mult din animarea scuzei decât din necesitatea reală de a puncta momente relevante pentru evoluţia spre „o sută” a lumii sale de trăiri omeneşti: „Scribul a trebuit să potrivească de nenumărate ori piesele găsite, pentru a le putea combina într-un mod logic”. Când memoria nu-l mai ajută şi bibliotecile devin neputincioase, scribul coboară în timp, ia de braţ personajele, le scrutează comportamentele, comentează relaţiile configurate şi semnificaţiile acestora. Îndoiala îl cuprinde uneori, alergând curajos prin CV-urile personajelor sale: „bietul scrib nu este decât un priceput”.

Astfel, sub teroarea timpului, „teroare de care nu poate scăpa, însă îl chinuieşte tot mai nemilos pe măsură ce se apropie de finalul paranoicei sale întreprinderi autoimpuse”, scribul are adeseori norocul să renunţe la târguială („ca de obicei”).

În acelaşi timp, autorul se află într-o conversaţie implicită cu cititorul, cerându-i acestuia scuze, atrăgându-l subtil în curiozităţi spre cotloanele ascunse din sufletul personajelor ori în vârtejul naraţiunilor: „Bunul cititor se poate întreba, pe bună dreptate, cum de-şi permite scribul să descrie stări sufleteşti, dialoguri şi circumstanţe pe care doar cineva care a fost de faţă le-ar putea pricepe”. Cu o abilă strategie narativă, el, scribul, se strecoară în făpturile personajelor, trăindu-le viaţa, lăsând impresia de detaşare. Analizează o galerie de figurine de ceară, pe care le păstrează la temperaturi joase – să nu se topească -, dar când capriciile li se încălzesc de emoţii, le antrenează într-un vârtej narativ în care dispar personajele ce-şi pierd misiunea asumată a scribului: „realizarea destinelor Celor O Sută. Un singur personaj rămâne, ?ipor, evreul, cel înzestrat cu „un neastâmpăr înnăscut” care îl determină „să nu poată sta locului”, asemenea poporului de care aparţine.

Chipul expresiv şi inocent al scriitorului induce o ciudată dihotomie: vulcanic şi naiv, artist şi psiholog, visător şi riguros, cinic şi iubitor. Este atras de culorile creaţiei, trăind obsesia împlinirii, în competiţie cu insuficienţa timpului, stimulându-şi puterile prin topirea în jarul voluptăţii, voluptate alimentată de dorinţa de a fi cel mai bun. Gheorghe Schwartz se pierde în robia scrisului fiind un fel de mântuire, pentru că vrea nemurirea. În textele Celor O Sută îşi asumă prezenţa pretutindeni, rar îşi permite vreo pauză între două emoţii, generând muzica interioară a scrisului său, capabilă să atragă complicitatea cititorului. Viaţa sa e ea însăşi o operă de artă; se detaşează de oameni în spatele ochelarilor de vedere cu care nu recunoaşte pe nimeni, ca şi cum şi-ar duce traiul numai între personajele sale.

Când această „panoramă a deşertăciunilor” umane va fi încheiată, (mă refer la Cei O Sută) literatura europeană va avea imaginea unei ample excursii în timpul istoriei (fără a fi istorie), iar cultura română va cuprinde în tezaurul său literar o excepţională împlinire valorică.

Gheorghe Schwartz este un scriitor model, cu un stil bine conturat, care-l recomandă între vocile referenţiale ale prozei româneşti.