Poezie
de Anton Jurebie
lumina nu este aici
acolo în satul acela
casa noastră e un coşciug
din când în când trec neamuri
dau bucate morţilor.
şi casele celorlalţi sunt la fel
ca navele care aşteaptă la mal
semnalul de plecare. aşteaptă să crească apele.
e o iluzie, timpul creşte imens.
dar prietenii? ce fac prietenii când
marile nave se clatină în larg?
prietenii, desigur, stau la masă şi cugetă.
mie îmi spuneţi?
atâta prietenie câte pahare neplătite.
pygmalion
la 16 ani m-am dus să lucrez pentru faraon.
vino mâine, mi s-a spus.
nu pot să întârzîi,
trebuie să mănânc, să vadă ăştia de la miliţie că, etc.
la 20 de ani m-am dus să lupt pentru faraon,
vino mâine, mi s-a spus.
nu pot, voi fi prea bătrân.
la 30 de ani m-am dus să cer plata de la faraon.
dar faraonul murise.
piramidele se năruiseră.
mai e vreun faraon pentru care
aş putea să fac ceva?
flopes & dreams
se petrecea undeva in california. iarna lui 1988.
unde eu n-am fost niciodată
dar aşa se întâmplă când
zăpezile acoperă de tot pământul. ca şi visul.
mi-au spus: eşti în caracal. şi m-am liniştit.
poţi oricând să te urci în tren şi să pleci
dar eu nu visam pe atunci decât şlepuri.
sigur că da, mi-au zis.
n-am răbdare până la sfârşit
să privesc doi inşi care stau la o masă
unul fumând pasiv. celălalt
dizolvându-se lent în paharul de whiski.
dragul meu îţi scriem de dincolo,
ne e dor de tine şi ne rugăm pentru tine,
am visat că ţi-au dat gloanţe adevărate,
să ne temem sau să ne mândrim?
împotriva negrului total
spuneai că se poate preschimba întunericul în altceva
în sinea mea de om religios cred că da.
am văzut morţi biciuiţi de lumină
şi vii daţi cu capul de pragul întunericului.
încet încet se şterg culorile verii.
amintiri. ne uităm pe fereastră cum plouă.
creşte iarba.
dar acum, pământul este până la cer.
mergem mai departe? mergem.
ne vom ţine de mână peste timp
în marele praf cosmic.
antipsalm
aş vrea să te văd ca pe vremuri
intrând în casa văduvei şi a orfanului,
ori te-a convins şi pe tine
faptul că banul mai are un rost pe lumea asta.
dar, sunt zile când
cerurile se deschid şi
îngerii se clatină
ca nişte felinare în noapte.
ştim măcar,
sub aura lor nu plouă
glonţul nu trece niciodată
şi nimic din lumea aceasta.
l-am văzut pe dumnezeu într-o fotografie
mai veche
i-au pus chip de carne
gazdă bună pentru pofte şi viermi.
lecţia
scheletele agăţate în copaci la marginea satului
crezi că sunt
doar oase puse la uscat
din care viaţa se scurge ca apa din rufe?
ocolul pământului, cu oprire la mangalia
tot visam un tren în care dumnezeu
călătorea singur. în unul dintre vagoane.
picotea. iar trenul
făcea ocolul pământului.
mi se părea normal ca domnul
să aibă un tren personal
mergea ca un electron pe orbită
era antimaterie.
s-a terminat cu dumnezeul acela umil
care îi urcă în tren pe toţi şi îi salvează
iar el se agaţă de ultimul vagon
cu mare chin.
în timp ce ăia noi şi ceilalţi
cântă de bucurie
ca nişte turişti care merg la mare
cu acceleratul 446 bucureşti-mangalia.
mercenarii din tars
vedeţi bărbaţii aceia? namile de neclintit.
tauri aprigi sau boi blajini umblă sub pielea lor.
stau cu capetele plecate, parcă
abia şi-au dat jugul jos de pe ceafa transpirată
dacă îi întrebi cum îi cheamă spun în acelaşi timp:
saul din tars.
va fi ultimul lor gest de smerenie
au fost aduşi aici de patronul birtului
care vrea să dărâme biserica vecină, de ceva timp părăsită
şi să ridice pe locul ei un birt mai omenesc
pentru că oamenii după îngroparea mortului tot la crâşmă trag.
dar cei de aici au braţul anemic şi-s slabi de înger
nu s-ar lua în veci la trântă cu sfinţii de pe ziduri.
dincolo
toţi v-aţi repezit la thasos
e timpul când înfloresc măslinii
războaiele au fost uitate, eroii nu mai există
dar în apropiere o stradă nouă
a fost numită eroilor
şi aşteaptă să fie populată.
aici, după un an de secetă
în care s-au rugat să nu
crească nici bobul de grâu nici porumbul
cu o lună înainte de crăciun
porcii au invadat oraşul, râmă peste tot
sunt atât de mici încât le-au spus porcuşori.
dar şi mai neştiutori sunt
cei care spun că-s una cu şobolanii
e adevărat că se aseamănă şi se adună
vând un drog nou, trichineloza. bună şi milostivă românie!
când la doi paşi
porcii adevăraţi s-au îmbătat pulbere
pe unul dintre ei
l-au prins în scara blocului
l-au căsăpit, l-au întins pe iarbă
l-au pârlit cu butelia de aragaz
în unanimitate i-au spus eroul nostru.
pentru că suntem în amărâta urbe filiaşi
metropolitan police te poate duce cu gândul
la ceata divină
a lui mihail şi gavril.
o spun străinii. dar tot ei spun
ţara e expirată şi
creştinismul vostru & scepticismul nostru
făceau casă bună pe vremuri.
am fost astă vară la petrila
m-am cazat singur
într-un bloc cu garsoniere. fără protocol.
e de nerespirat aerul
pe care-l respiră clasa muncitoare.
(din volumul în manuscris Împotriva negrului total)
|