| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeme*de Antonia PozziRecuperată în câteva rânduri (întâia culegere din creaţiile sale lirice avea să apară în 1939, la un an de la sinuciderea autoarei, apoi alta, în 1941, la prestigioasa editură milaneză Mondadori din care o variantă în română apare aproape concomitent la Iaşi, la o minusculă editură, Frize, prin grija italienistului uitat Mihail Chirnoagă), Antonia Pozzi a redevenit, în ultimul deceniu, încă un caz singular al poeziei italiene moderne. Îndrăgostită de profesorul său de greacă în liceu, Antonio Maria Cervi, a trăit o relaţie care, prin intervenţia brutală a tatălui ei, avocatul Roberto Pozzi, s-a destrămat, procurându-i depresia care va contribui la sinucidere. Aşa cum o descriu biografii din aceşti ultimi ani, Antonia a lăsat un jurnal şi un mare număr de scrisori în care se pot observa multele sale interese culturale. Era pasionată de fotografie, făcea lungi excursii cu bicicleta, proiecta un roman istoric, cunoştea germana, franceza şi engleza, călătorea, în Italia, dar şi în Franţa, Austria, Germania şi Anglia. Locul ei favorit a rămas însă Pasturo, la poalele munţilor Grigne, unde îşi păstra biblioteca şi studia într-o cameră strâmtă, dar pe care o omagiază într-o poezie şi unde va fi înmormântată, conform dorinţei testamentare din scrisoarea către părinţi găsită asupra ei după momentul sinuciderii cu somnifere. Din pudoare, familia neagă circumstanţa considerată scandaloasă a sinuciderii, substituind-o cu o pneumonie. Profil bio-bibliografic: Antonia Pozzi se naşte pe 13 februarie 1912, într-o marţi, la Milano, în casa avocatului Roberto Pozzi şi a contesei Lina, fiica unor latifundiari, proprietari ai unui imens ţinut în nord, unde, copil, viitoarea poetă îşi va petrece o mare parte din scurta sa existenţă, fascinată de frumuseţea peisajului căruia îi va rămâne un ardent şi generos rapsod. Studiază în particular, în ambianţa rafinată a familiei, deprinzând franceza, în a cărei literatură se va şi licenţia cu o teză despre Flaubert cu renumitul estetician Luciano Banfi, ce îi va fi dascăl la Universitatea milaneză, unde îi va avea colegi pe unii dintre cei mai importanţi intelectuali ai generaţiei: Enzo Paci, Vittorio Sereni, Remo Cantoni, Dino Formaggio, Maria Corti etc.). În liceu se îndrăgosteşte de profesorul de greacă şi latină, Antonio Maria Cervi, o iubire hrănită de o pasiune fără leac, aşa cum se va dovedi, şi a cărei interdicţie paternă, mai curând din motive de castă, îi va exaspera sensibilitatea şi o va conduce, cu concursul altor circumstanţe dictate de insidiile epocii, inclusiv politice, la tragicul sfârşit intervenit la 3 decembrie 1938. Scrie din copilărie, în casa de vacanţă de la Pasturo ori pe câmpurile şi pe potecile submontane de aici, iar primele sale poeme, inauguratoare ale unui parcurs poetic excepţional, cu toate rămase în manuscris, datează din 1929, aşadar, de la vârsta de 17 ani. A călătorit, în Italia, ca şi în Anglia, Germania, Franţa, Austria, ecouri ale acestora regăsindu-se, direct ori indirect, în creaţiile sale. În urma sa au rămas o impresionantă cantitate de creaţii poezie, însemnări şi un bogat material epistolar, tăinuit ori cenzurat de tatăl său şi descoperit, cu excepţia scrierilor publicate în primele ediţii postume de care am amintit, târziu, spre finele secolului trecut şi care aveau să restituie cititorului, alături de un (nou) caz literar, un profil de amprentă mitică în literatura italiană şi universală. Prezentare şi traducere de George Popescu
Elegie Vis, pentru un mormânt, un monument: O umbră, înaltă figură înveşmântată, enigmatică şi posomorâtă. Pe ţepenele braţe ale ei, pe dos, trupul gol al unei copile: are capul răsucit mai în jos de genunchi, gâtul întins în vanul efort de a-şi ridica chipul, buzele întredeschide, ochii largi, grei, halucinanţi, ai cuiva care vrea cu orice preţ să vadă şi nu poate. Cu neputinţă de a înţelege dacă umbra ridică ori depune trupul adolescent. Aşa; şi pe urmă doi arbori, acolo în margini, de un verde foarte întunecat: două penaje semănând cu aceşti brazi ce se întind în vântul dantelelor argintate cu fire de răşină şi, la mijloc, trunchiul, jos de spintecăturile dislocate, plâng, cu cheaguri, cu picături, un mare plâns lucitor. Madonna di Ciampiglio, 10 august 1929 Nenorocirea A căzut copilul din copeică, sus pe scări: o mare bufnitură în penumbra rece. Şiroieşte jos de pe trepte, în largi picuri, laptele din sticlele sparte, amestecat cu sângele mâinilor rănite. Cât sânge, Doamne, în două biete mâini de copil! Pe uda piatră a parterului năclăiesc bălţi de lapte ceresc, opac, bălţi de sânge roşu, orbitor, sălbatic slobozit, sălbatic lin. Deasupra unui scaun ţeapăn din bucătăria noastră, alb, amuţit, micuţul pare a asculta ronţăitul cald al sângelui său ce fuge. Afară, prin toate canalele, stăruie ronţăitul rece al ploii ce cade. 3 mai 1931 Strigăt A nu avea un Dumnezeu a nu avea un mormânt a nu avea nimic stabil ci doar lucruri vii ce scapă a exista fără ieri a exista fără mâine şi a orbi în nimic ajutor pentru mizeria fără sfârşit 10 februarie 1932 Manuscris Scenă unică Uite: acesta e copilul meu închipuit. I-am făcut o cămăşuţă la undrea din lână albă. Zice şi mamă da dacă îl întorci pe burtă. Dă-mi-l în braţe pentru o clipă: iată, ai auzit cum a zis mamă? Acesta e copilul meu uite copilul meu închipuit. 31 ianuarie 1933 Gând A avea două lungi aripi de umbră şi a le apleca peste acest rău al tău; a fi umbră, pace serală în preajma stinsului tău surâs. mai 1934 Rugăciune poeziei Oh, tu mult îmi îndurerezi sufletul, poezie: tu ştii dacă eu lipsesc şi mă pierd, tu care atunci te negi şi taci. Poezie, îţi mărturisesc ţie că eşti glasul meu adânc tu o ştii, tu ştii că am trădat, am umblat pe pajiştea de aur ce inima-mi a fost, am rupt iarba poezie acel pământ unde tu mi-ai dărui cel mai dulce dintre toate cânturile tale, unde într-o dimineaţă întâia oară am văzut zburând în senin ciocârlia şi cu ochii căutai să urci Poezie, poezie care rămâi profunda mea căinţă, oh, ajută-mă tu să regăsesc înaltul meu sat părăsit Poezie ce te dăruieşti doar celui cu ochii de plâns şi cauţi oh să mă redai demnă de tine, poezie ce mă priveşti. Pasturo, 23 august 1934 Mărturisire Am atâta credinţă în tine. Îmi pare că ştiu să-ţi aştept glasul în tăcere, prin veacuri de obscuritate. Tu ştii toate tainele, ca soarele: ai putea face să-nflorească muşcatele şi floarea de portocal sălbatic în adâncul carierelor de piatră ale închisorilor legendare. Am atâta credinţă în tine. Sunt liniştită asemenea arabului învăluit în burnuzul alb, când îl roagă pe Domnul să-i crească orzul în jurul casei. 8 decembrie 1934
*http://www.liberliber.it/biblioteca/licenze/ TRATTO DA: Parole / Antonia Pozzi ; a cura di Alessandra Cenni e Onorina Dino XV, 424 p. : 1 ritr. ; 19 cm.. (Gli elefanti. Poesia). |