Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2020

Când spunem povestea oricărei vieţi, şi cu siguranţă când o spunem pe a noastră, nu putem pretinde că narăm totul exact aşa cum s-a întâmplat. Amintirile noastre sunt un amestec de imagini, sentimente, priviri aruncate-n grabă, care apar uneori într-o străfulgerare, alteori de-abia conturate. Timpul solidifică, dar şi şterge. Nu ne amintim cu precizie cât timp au durat lucrurile: să fi fost câteva zile, câteva săptămâni, o lună? Perioade întregi de timp sunt goale, lipsite de vreo amintire, în timp ce altele ajung să fie memorabile privind retrospectiv. Cred că e la fel pentru majoritatea oamenilor. De-a lungul anilor, când mă contraziceam cu prietenii mei cu privire la detalii, lipsa de siguranţă în propriile amintiri m-a făcut să cred că nu mă voi mai recunoaşte în vechile fotografii, că persoana aceea din imaginile alb-negru era altcineva. Gândeşte prea mult şi-o să ajungi să te convingi că eşti nebun.

Într-una din poeziile sale, Rabindranath Tagore spunea:

„Pe mama nu mi-o mai amintesc

Dar când în zorii dimineţii de toamnă

În aer pluteşte mireasma florilor de shiuli

Parfumul rugăciunilor de dimineaţă din temple

Îmi aduce aminte de parfumul mamei mele”.

Poetul şi-a pierdut mama la paisprezece ani; eu aveam doar nouă ani când a plecat mama mea. Cum se poate atunci să o simt atât de aproape de parcă ar fi propria mea imagine, reflectată în oglindă? Prezentă în fiecare detaliu şi totuşi prizonieră într-un element diferit, de neatins. Îmi amintesc conversaţii întregi, incidente, certuri, felul în care mama îşi trasa conturul ochilor cu creionul kajal, florile proaspete din părul ei, cercul roşu de pudră kumkum de pe frunte, invariabil şters până după-masa. Cum îmi recita versuri ca să mă facă să le memorez, pielea ei de un auriu pal, ochii oblici şi licărirea ghiduşă din ei. Sunt sigur că îmi amintesc toate astea şi că nu sunt doar imagini pe care le-am construit eu din povestiri şi fotografii.

Şi cu toate astea, cu cât îmbătrânesc, cu atât sunt mai nesigur de certitudinea aceasta.

Una dintre contemporanele mamei – despre care voi spune mai multe mai târziu – a scris o carte în care îşi amintea lucruri ce se întâmplaseră cu patruzeci şi doi de ani înainte. Pot doar să fac o traducere stângace a modului în care descrie legătura dintre maşinăria timpului şi felul în care funcţionează memoria.

„Coboram scările şi tremuram din tot corpul“, scrie ea şi apoi se întrerupe ca să întrebe: „Dar oare s-a întâmplat chiar în acea zi? Nu pot fi sigură. Nu am ţinut o evidenţă, nu scriu nici dintr-un jurnal, nici din memorie. Nu-mi dau seama dacă scriu despre aceste evenimente aşa cum s-au întâmplat, unul câte unul. Însă ce păruse atunci să se fi întâmplat pe rând – acum nu mai are nici început, nici sfârşit. Zilele acelea se regăsesc acum simultan în prezentul meu – oh, nu pot explica asta. Dar de ce e greu de explicat? La urma urmei, Arjuna a văzut tot universul, trecut şi prezent, în gura deschisă a lui Sri Krishna. Şi eu văd lucrurile aşa. Trebuie să mă credeţi. Acestea nu sunt amintiri, sunt prezentul meu. Cu fiecare clipă ce trece sunt tot mai aproape de anul 1930. Îl pot simţi pe piele.“

Anul pe care-l simt eu pe piele e 1937.

Mama a trăit cea mai mare aventură din viaţa ei cu doar câteva luni înainte să se căsătorească cu tata şi multe dintre certurile lor se încheiau cu vorbele tatei: „Problema ta, Gayatri, e că nu vrei decât să trăieşti din amintiri. Glorie apusă.“ O spunea pe un ton calm, pe care-l adopta când se certa – mai întâi cu ea, mai târziu cu mine –, de parcă el era singurul deţinător al adevărului şi raţiunii dintr-un grup de oameni cu nervii zdruncinaţi de pasiuni lipsite de logică. El credea că sentimentele trebuie ţinute în frâu. Altfel o să o ia la goană cu tine. Dacă mama părea iritată, îi spunea: „Nu câştigi nimic dacă îţi pierzi cumpătul.“

Vesela aventură cu care s-a ales mama când rutina vieţii a înfrânt-o a fost o plimbare cu barca. Din câte spunea ea, era 29 august 1927, avea şaptesprezece ani şi era cu tatăl ei, Agni Sen, într-o barcă cu vâsle pe un lac din Bali. S-au îndreptat spre o plută ancorată în mijlocul lacului şi când s-au apropiat, au văzut că pe plută era un bărbat, întins pe spate, cu faţa acoperită de o pălărie de paie de genul celor purtate de fermierii din acea ţară. Bărbatul şi-a dat la o parte pălăria şi s-a ridicat în picioare când a auzit sunetul vâslelor lovind apa. Aşa cum stătea în picioare, era un bărbat înalt, uscăţiv şi blond, arătând ca una dintre acele figuri sculptate de la prora galionului, cu părul dat pe spate de vânt. Purta o cămaşă albă descheiată până jos. Avea mânecile suflecate până la cot. Pantalonii erau de culoarea nisipului. A început să râdă când i-a văzut.

— Aţi bătut atâta cale din India – şi ştiţi unde stau ascuns în Bali!

A întins spre Gayatri o mână lungă, bronzată şi a spus:

— Haideţi, veniţi la bord dacă tot sunteţi aici.

Bărbatul era un artist şi muzician neamţ pe nume Walter Spies şi în următoarele săptămâni i-a dus pe Gayatri, pe tatăl ei şi pe prietenii lor la spectacole de dans, concerte, pe plajă, la şcoli de pictură. Ea stătea lângă el, cu fiecare fibră arzând de încântare în timp ce el îi spunea poveştile din spatele dansurilor pe care le priveau. Rama şi Sita. Hanuman şi Ravana – personaje mitologice pe care ea le ştia de acasă. Diferite aici şi totuşi familiare. Cât de ciudat că aproape toţi din jurul ei credeau că toată Ramayana s-a întâmplat în Java şi că nu are nici o legătură cu India! Gayatri era uluită că miturile şi legendele cu care crescuse pot exista în forma asta modificată la aşa o depărtare. Tocmai asta vrusese tatăl ei să-i arate când a luat-o în călătoria prin Indiile de Est.

La începutul secolului al XX-lea lucrul acesta nu era ceva obişnuit – acum, de-abia dacă mai înţelegem cât de neobişnuit era. Nu că indienii nu călătoreau în străinătate, dar nu se prea auzise ca un tată, oricât de bogat să fi fost, să-şi cheltuie banii cultivând înzestrările fiicei lui. Fiicele erau menite să aibă talente: acele talente care le serveau ca momeală în căutarea unui soţ. Dar Agni Sen avea o perspectivă mai ciudată asupra lucrurilor din jurul lui, putea să îşi dea seama de diferenţa dintre aptitudini şi înzestrări, văzuse o scânteie în fiica lui care putea lumina oraşe întregi dacă aveai grijă de ea. I-a pus meditatori ca să înveţe limbile străine şi pictura, dansul şi muzica clasică, toate astea într-o epocă în care femeile cântau şi dansau pentru bărbaţii bogaţi şi erau ridiculizate din cauza asta. A dus-o la saloane de musical şi să îi vadă pe artişti la lucru. La monumentele istorice din Delhi, apoi mai departe.

La unul dintre aceste monumente, în timp ce Gayatri stătea pe un bolovan şi schiţa un dom şi intrarea acestuia, un stol de porumbei gri s-a ridicat deodată în zbor de la o fereastră, singurul semn de viaţă din acel palat din secolul al XI-lea, aflat în ruină. L-a făcut pe tatăl ei să se gândească din nou la evanescenţă, la degradare, la ridicarea şi căderea imperiilor, dar i-a spus lui Gayatri că dacă se duce cu gândul înapoi în timp la figurinele de teracotă găsite în Valea Indusului, la picturile murale strălucind în peşteri asemeni unor bijuterii, la stupele îngropate sub pământ şi templele de piatră acoperite de apă, şi apoi înainte în timp la aceste morminte şi palate care erau acum în ruină, cu banianul crescând în crăpături, ar vedea că puterea, tirania şi cruzimile acelor civilizaţii nu au supravieţuit, conducătorii au fost înlăturaţi de la putere, iar curtenii zac lângă regele lor în rânduri paralele de sicrie înguste de marmură, cu pisicile şi cu nevestele lor, dar frumuseţea ce fusese creată a dăinuit. Filigranul geamurilor, caligrafia de pe piatră, perfecţiunea domului pe care ea se străduia să-l deseneze. Creatorii acelor lucruri, zidarii, sculptorii, pictorii, care nu avuseseră niciun rol în jocurile de putere, a căror judecată era considerată inferioară, ale căror opinii nu aveau nicio importanţă, a căror avere nu conta deloc – munca lor a dăinuit după ce toate celelalte au pierit. Când lumea era în fierbere şi devastarea părea inevitabilă, arta nu era un răsfăţ, ci un refugiu, fragmentele ei au rămas după ce un ciclu îşi urmase cursul de la creare până la distrugere, iar apoi a început din nou. Puterea dispare, oamenii mor, dar frumuseţea învinge timpul, a declarat el pe tonul pe care-l au bărbaţii de vârstă mijlocie când împărtăşesc celor tineri din înţelepciunea lor.

Gayatri asculta şi, în tot timpul ăsta, creionul se mişca în linii rapide pe caietul de schiţe. Domul a început să prindă formă, apoi şi arcada de dedesubt. Un porumbel şi-a luat zborul bătând repede de trei ori din aripi. Au mers mai departe, de la Agra până la necropola din Fatehpur Sikri, apoi la Jaipur. Ea a călătorit pe spatele unui elefant ce se ţinea de spinarea unduitoare a unei cămile, iar în tot acest timp îi venea să vomite de la miros. A desenat cămila.

Când a crescut, Agni Sen a dus-o pe Gayatri şi mai departe, la Santiniketan, să respire aerul pe care îl respiraseră Rabindranath Tagore şi studenţii lui. În excursia aceea, un prieten care îl ştia bine pe poet i-a spus că Rabindranath plănuia să plece într-o călătorie în Java în următorul an. Vestea a prins rădăcini în mintea lui Agni Sen, a germinat, iar el a ajuns să fie măcinat de o idee care nu mai pleca: de ce să nu meargă acolo cu Gayatri, pe acelaşi vapor cu poetul? Ce ocazie mai bună ar avea ea să-l întâlnească pe Rabindranath, să vorbească cu el şi să înveţe de la el, alta decât izolarea aceasta a lor pe un vapor? Cine ştie la ce-ar putea duce asta, ce ar însemna pentru Gayatri? Poetul urma să călătorească cu un grup de prieteni, inclusiv Dhiren, cel care îi spusese lui Agni Sen despre plan. Scrisorile au tot zburat de la unul la altul, s-au rezervat bilete de tren şi paturi suprapuse pe nave şi vapoare cu aburi, iar la sfârşitul unei planificări foarte complicate, tatăl lui Gayatri, secătuit şi triumfător, le-a spus despre călătorie fiicei lui şi întregii familii. O să o ducă pe Gayatri la Borobodur, la Angkor Wat, la templele din Bali. O să-i arate că în Asia există un univers cultural comun ce nu fusese înghiţit de colonizare.

Călătoria spre Java şi Bali a început pe 12 iulie 1927, pe un vapor din Madras, care mergea la Singapore. Gayatri şi tatăl ei urmau să călătorească pe acelaşi vapor cu poetul şi prietenii lui, iar după zilele petrecute împreună pe navă şi o săptămână în Singapore, să meargă singuri în Malaya şi Cambodgia, ajungând în Bali la timp ca să se întâlnească cu grupul lui Tagore după o lună de călătorii prin alte locuri. Mama lui Gayatri îşi făcea griji că planul era prea ambiţios, date fiind vârsta şi problemele lui de inimă. Ce plan periculos, plin de fantezie şi costisitor. N-au băgat-o în seamă.

Stăteau lângă balustradă când Rabindranath a urcat la bord, epuizat după cele trei zile de mers cu trenul de la Calcutta la Madras. Era însoţit de prieteni, bărbaţi culţi şi eminenţi, un cerc protector ce-l salva de hărţuirea adulaţiei. Agni Sen a trebuit să se mulţumească cu cea mai succintă prezentare, în timp ce Gayatri l-a văzut doar de la distanţă – nimeni nu era lăsat să se apropie. Nu la asta se aşteptase Agni Sen; ofensat de zelul posesiv al lui Dhiren, s-a retras în spatele unei cărţi.

Rabindranath se înşelase când crezuse că va avea parte de linişte pe un vapor ce pluteşte în mijlocul mării. Un preot american şi soţia lui veneau spre el ori de câte ori se apropia de punte, chiar dacă le întorcea spatele de fiecare dată, aruncându-le prietenilor săi priviri ce implorau ajutor. Într-un final, neavând altă cale de scăpare, le-a acordat câteva clipe. Odată ce s-au aşezat, au încercat să-i demonstreze că hinduismul şi creştinismul aveau multe în comun.

— Tare mă îndoiesc, a spus Rabindranath.

— Ei bine, şi noi avem un Tată Ceresc! au spus ei.

— Dar, vedeţi voi, noi avem şi Zeiţa Mamă, Zeul Fiu, Zeul Prieten, Zeul Iubit. Avem chiar şi Zeul Amorez, a spus Suniti Chatterji, unul dintre însoţitorii poetului, cu o strălucire răutăcioasă în ochi.

Dându-şi seama de improbabilitatea unei conversaţii ilustre, preotul l-a lăsat apoi în pace pe bătrân, iar acesta îşi petrecea timpul pe punte, stând pe şezlong şi privind marea, citind, uneori stând întins pe spate şi ţinând ochii închişi, cuprins parcă de o oboseală infintă.

Gayatri s-a apropiat de el, apoi a bătut în retragere. Ar fi vrut să-l întrebe dacă ea ar putea merge la Santiniketan ca să înveţe de la Nandalal Bose să picteze. De la vizita ei, nu visase la nimic altceva decât la Santiniketan, tânjea să stea sub cerul liber de acolo, în compania altor studenţi, cu borcane cu vopsea şi mănunchiuri de pensule, pisându-şi propriii pigmenţi, după cum auzise că se face acolo. Descoperise că unul dintre prietenii care îl însoţeau pe Rabindranath era director adjunct la şcoala de artă din Santiniketan. Părea că totul fusese hotărât de zei: îi va spune poetului despre vizita ei, cum visase atunci să meargă la şcoală şi nu s-a putut. El îi va spune directorului adjunct să o accepte la şcoală imediat.

Visând astfel în timp ce se sprijinea de balustrada de pe punte, fără să se vadă vreun petec de pământ la orizont, doar apa albastră, încredinţarea că aşa va fi s-a aprins în ea ca o flacără tainică: călătoria asta o va purta spre viitorul ei. Spre singura viaţă posibilă.