Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

Un cal era cuprins de flăcări. Rătăcea pe sub ocean scoţând foc pe nări şi când îşi scutura coama, flăcările colorau valurile în roşu aprins; a ţâşnit din apă, înalt ca un copac, şi focul a trosnit. Calul se înălţa până deasupra casei cu acoperiş jos în care locuia Elango. Flăcările erau acum la copite, ditamai cilindrii, lungi şi solizi, şi când au ajuns la bot, şi-a făcut griji că armăsarul se va dezintegra din pricina căldurii mistuitoare. Îşi amintise oare să lase un canal de evacuare? Neliniştea îşi croi drum în somnu-i agitat şi, dintr-odată, ochii lui erau larg deschişi.

Stătu nemişcat, cu capul sprijinit într-un cot, năucit de visul avut, fără să aibă nevoie de vreun ceas care să-i spună că era de-abia trei dimineaţa – ceasul hoţilor mărunţi şi al oamenilor prăpăstioşi din fire. Închise iar ochii să-şi vadă mai bine calul în flăcări şi să înţeleagă ce ar putea să însemne. Când o să se crape de ziuă, găinile o să înceapă să cotcodăcească şi să cloncăne, iar cumnata lui o să-şi reia monologurile cu ele, vorbindu-le cât era ziua de lungă, uguindu-le să vină să ciugulească grăunţe ca să facă mai multe ouă. Mai era puţin până atunci, un timp care era al lui, şi voia să rămână suspendat în propriul vis, agăţându-se de firele-i tot mai estompate.

S-a apucat de lucru la cal chiar în dimineaţa aceea. În maiou şi pantaloni scurţi, a mărşăluit prin Kummarapet până la întinderea cu tufişuri aflată la mică distanţă de casa lor, la iazul de unde îşi lua lut pentru oalele şi idolii lui. Când şi terenul acesta pustiu avea să fie cedat unui proprietar, iazul şi pământul din jurul lui aveau să dispară, şi, odată cu asta, lutul lui – ştia că acesta va fi viitorul. Bunicul lui lucrase cu pământul de aici, la fel şi străbunicul lui, după cum vag îşi amintea. Pe vremea când era copil, bunicul îi spusese de ce locul se numea Kummarapet: datorită strămoşilor lor, olarii – kummara – al căror sat fusese odinioară. „Dacă mă despici, o să vezi că în venele mele curge lut“, obişnuia să-i spună bunicul. De la pământ la pământ – pentru el, asta era o moştenire.

Însă atelierul lor prosper dispăruse de multă vreme şi acum nu mai era decât Elango la iaz, deşi cea mai mare parte a lutului de care avea trebuinţă era adusă cu camionul de la un furnizor. Costa bani buni, şi nu putea să dea iama în lut pentru calul lui de teamă să nu observe fratele său mai mare.

Elango se gândea adesea că – aşa cum le plăcea oamenilor să spună – dacă Dumnezeu era un meşter olar, atunci pe el şi pe fratele lui i-a plămădit pe roţi diferite, din ţărână diferită. „Nici o problemă, nici o problemă“ era vorba preferată a lui Vasu. Nu degeaba vindea el ponturi la biroul magistratului, găsind mereu tertipuri prin care oamenii să se sustragă de la inspecţiile proprietăţii, să mintă în formulare de cerere, să falsifice documente şi să evite statul la coadă. Dacă exista o regulă, ştia să găsească o cale să o ocolească. Ochii îi străluceau, îşi scărpina cu stiloul scalpul dat cu ulei şi spunea: „Relaxaţi-vă, domnule. Dumneavoastră aveţi o problemă, eu am soluţia.“

În vreme ce Vasu era o adevărată maşină de calcul, Elango cu greu făcea efortul să adune doi cu trei, iar lămpile de pământ pe care le plămădea, zeii şi zeiţele, lucrurile banale precum ulcioare de apă, vase pentru lapte bătut, ghivece de flori şi pahare de ceai pe care le vindea la grămadă angrosiştilor – toate astea nu l-ar fi dus prea departe. Principala sursă de venit i-a fost Sudhakar, un vechi coleg de facultate, care acum proiecta interiorul unui lanţ de hoteluri. A comandat urne de teracotă de la Elango pentru grădinile şi holurile hotelurilor. El a fost cel care i-a făcut rost de un loc la expoziţia naţională din Delhi şi a promovat cu entuziasm vasele lui Elango la expoziţiile hoteliere. Când stăteau şi fumau împreună la un pahar de rom şi apă, Sudhakar obişnuia să spună că îşi dorea ca lumea să ştie că marii artişti de aici trăiau în sărăcie şi reuşeau, totuşi, să facă lucruri extraordinare. „Undeva în noroi trebuie să fie şi un lotus care creşte“, spuneau ei la unison. Era ceva ce obişnuia să repete unul dintre profesorii lor de la facultate, domnul Murthy, în timp ce privea exasperat clasa plină de băieţi, făcându-i haimanale şi mişei, şi chiar şi când zâmbeau larg la amintirile lor comune, Elango era uneori luat prin surprindere de afecţiunea spontană a prietenului său. Sentimentul ceva mai potolit că Sudhakar era fratele pe care nu l-a avut niciodată în Vasu îl făcea să se simtă puţin vinovat.

Urnele lui Elango erau îndeajuns de grandioase şi atemporale, însă calul de teracotă venea dintr-un trecut mai îndepărtat, secular, din adâncurile lumii sale interioare, unde amintirile şi poveştile aşteptau asemeni unui zăcământ bogat de lut. În visul său, calul se înălţase singur, ca o fântână de pământ. Purta un şirag de mărgele, şi urechile lui erau ca două frunze de mango de-o parte şi de alta a capului magnific. Pe frunte avea un desen pe care încă nu-l putea distinge clar. Pe spinare avea o şa cu ciucuri, care ajungea până la coada ce flutura ca un steag. Coama se unduia în jos pe gât, ochii erau aţintiţi înainte, privind eternitatea. Elango ştia că nu va fi mulţumit de propriul cal dacă nu va fi asemeni făpturii din vis.

S-a aplecat peste albia iazului, ţinând în mâini cazmaua şi ranga, şi a început să sape. Nămolul avea depuneri verzui pe alocuri. Mai aproape de casă era un iaz mai mic pe care gunoaiele pluteau ca o ţesătură mozaicată ce se mişca încet. Acolo însă unde săpa acum, asemeni străbunilor lui, era iazul olarilor, un depozit de pământ din care zeii fuseseră dintotdeauna plămădiţi, iar superstiţia ridicase în jurul lui un zid pe care toate cărămizile din lume nu ar fi putut să-l înalţe. Iazul era curat şi atrăgea păsări şi insecte. Când pe cer pluteau câţiva nori şi o adiere blândă mlădia papura de pe malurile sale, părea că iazul ar fi fost acolo de la începuturile lumii şi că aceleaşi egrete albe îşi croiseră drum pe acolo chiar şi atunci.

Astăzi nu era nici urmă de nor pe cerul albastru şi vast. E octombrie, dar ai crede că e vară. Era o muncă grea, în zăpuşeală, iar maioul îi era leoarcă de sudoare, însă simţea energie şi speranţă curgându-i prin vene. Visul lui însemnase ceva. Calul era şi semn, şi mesager, spunându-i că Zohra avea să fie a lui, dar că va trebui să trudească dacă vrea ca acest lucru să se întâmple.

Oare câtă vreme trăise el cu Zohra în gând? Nu mai putea fi sigur fiindcă avea sentimentul că fusese aşa dintotdeauna. Probabil că ea şi bunicul ei se mutaseră în cartier la sfârşitul iernii trecute, în urmă cu aproape un an. La început, Elango nu o observase, deşi sigur o văzuse pe lângă Moti Block, locuinţele acelea de închiriat, cenuşii şi cu tencuiala scorojită, de deasupra magazinelor în care locuiau ea şi bunicul ei. Tot acel an îi dădea acum un sentiment de timp pierdut: fusese nebun să nu păstreze privirile fugare ca hrană pentru suflet.

În minte avea întipărită ziua în care a început zbuciumul lui interior. Era la piaţa stradală ce se ţinea în fiecare săptămână, şi ea s-a oprit la taraba lui. Mâinile li s-au atins când amândoi şi le-au întins după aceeaşi lampă.

— E foarte drăguţă, a spus ea.

— Când e aprinsă, umbra ei are formă de floare, i-a zis el.

— Serios? De trandafir sau de hibiscus? îl întrebă ea cu inocenţă.

În timp ce se gândea dacă nu cumva îşi bate joc de el, ea a luat un alt vas de lut şi i-a scos capacul. A ridicat privirea spre el, întrebătoare. Avea ochi căprui, cu conturul făcut cu creion kajal.

— Este pentru lapte bătut, a spus el. Cel mai bun lapte bătut – nu o să lase apă.

— Cel mai bun lapte bătut, pentru că este cel mai bun vas, cu cel mai bun capac?

S-a uitat la el cu un zâmbet răutăcios, apoi şi-a coborât repede privirea.

După aceea, ea a spus ceva şi despre păpuşi, nu-şi mai amintea ce anume. Zâmbetul maliţios fusese fatal. Ştia că îşi dorea să asculte vocea aceea, să-i privească zâmbetul ore în şir, zile, ani, viaţa întreagă.

Zohra a venit iarăşi în săptămâna care a urmat – de ce? Ce era el pentru ea? Se întorsese nu ca să cumpere un ulcior, ci pentru că simţise şi ea că se înfiripă ceva, că tresare în ea ceva – asta voia el să creadă şi, încet-încet, a ajuns să fie o certitudine în mintea lui. Încercă să înţeleagă cum în ziua aceea totul ajunsese să fie despre Zohra, ca şi cum o scenă ar fi fost golită, cortina ridicată, pentru ca ea să fie în centru.

— Lampa care face umbră în formă de floare când…

— Da, da, aici e, zise Elango.

Voia să i-o dea. Voia să-i dea tot ce avea pe masă. Zohra putea să aibă orice, nu trebuia decât să ceară.

Ea întinse mâna peste tarabă după lampă şi dupatta îi alunecă până la pliul coatelor. Elango întrezări umbre adânci între formele rotunde, în răstimpul clipei de care avea ea nevoie ca să-şi îndrepte hainele, lucru pe care Zohra îl făcu fără întârziere, aruncându-i o privire rapidă, parcă scuzându-se. El observă mica pată de sudoare care întuneca ţesătura galbenă la subsuoară, încheieturile subţiri, gropiţa din bărbie, semnul de pe braţul drept, cel mai probabil de la o arsură. În timp ce ea se îndepărta, îi văzu şoldurile mişcându-se ciudat din cauza şchiopătatului. Ceva din şchiopătarea aceea l-a terminat. S-a simţit prins într-o spirală de tânjire şi dorinţă trupească din care ştia că nu se va elibera.

O clientă care aştepta, o femeie cu câte un cercel mic de aur în fiecare nară, a spus:

— Are cineva de gând să-mi spună preţul sau trebuie să am iar optsprezece ani?

Abia a auzit-o, chiar dacă i-a răspuns cu o uşurinţă exersată.

În ziua aceea nu putea face nimic altceva decât să arunce priviri furişe către Zohra, în timp ce ea îşi croia drum printre alte tarabe, aliniate de-o parte şi de alta a străzii, cu negustorii ambulanţi strigând până ce răguşeau că au haine, jucării, zmeie şi mâncare de calitate superioară. Mai erau încă doi cu obiecte de lut, şi oamenii se tocmeau atât de tare încât nu-şi putea părăsi taraba nici măcar o clipă ca să se strecoare după ea. Şi dacă ar urma-o, oare s-ar mai întoarce vreodată? S-a târât înapoi la negoţul din care îşi câştiga traiul. Din seara următoare, însă, a început să viziteze magazinele din Moti Block ca să tragă un fum în cazul în care o vedea acolo, cumpărând orez, mei, zahăr, ulei. Să stea lângă ea preţ de câteva minute, prefăcându-se că nu o observă, în timp ce fiecare atom de energie mentală din el încerca să o reţină acolo unde era – încă puţin, încă cinci minute. Trei minute. Nu-şi putea face curaj să o salute, dând uşor din cap, sau să găsească ceva de spus. Când şi-a zărit reflexia în geamurile strălucitoare ale maşinilor, nu i-a plăcut chipul care se uita înapoi la el. De ce i-ar plăcea ei?

Zohra nu a făcut nici măcar un gest care să-i fi dat speranţă. A început să creadă că o înţelesese greşit. Sau că, la fel ca el, pusese cap la cap lucrurile din viaţa lor, le întorsese cu atenţie pe toate părţile, văzuse obstacolele de netrecut, apoi îşi înăbuşise sentimentele pentru el. Reuşise ea acolo unde nu reuşise el.

De luni de zile, nu făcuse decât să viseze la Zohra şi, la urma urmei, nici nu avea ce altceva să facă, ştiind că nu era nici o speranţă. Ea era nepoata unui cunoscut caligraf, el era olar într-un loc care nu mai era nici sat, şi nici nu ţinea cu totul de oraş, doar un loc care fusese lăsat în urmă pe măsură ce oraşul creştea în jurul lui.

— Nu sunt nici una, nici alta, a gemut el către Sudhakar, singurul prieten căruia i se destăinuia. Nu-s un artist sofisticat care poate cumpăra lumea, nici un olar analfabet de la ţară, care n-ar îndrăzni să viseze la lucruri imposibile şi prosteşti.

— Doar unul căpos, a replicat Sudhakar. Ai putea fi bogat dacă ai face ce-şi doresc oamenii. Fă şi tu nişte chestii strălucitoare, ceva ce nu s-a mai făcut. De toate culorile, pentru toate gusturile. Ia mai diversifică un pic.

Elango clătină încet din cap.

— Teracota e pentru mine, doar ştii asta. E sinceră.

— Da, da, am mai auzit povestea asta răsuflată, a spus Sudhakar.

După câteva pahare, Elango îşi dădea drumul la gură, turuind întruna, şi cădea în sentimentalism, dar chiar şi când era treaz, se gândea la asta ca la un fel de adevăr valabil atât pentru vasele de lut, cât şi pentru oameni.

— Vorbesc serios, zise el. Oricum o spargi, tot la fel e.

N-a îndrăznit să-i spună lui Sudhakar că se şi bucura de asta, din moment ce teracota era ieftină şi până şi cea mai săracă gospodărie îşi putea permite oalele şi ulcioarele lui. Însă asta însemna că mâinile îi erau deseori murdare nu de lut, ci de grăsime: în timpul liber repara pompe, maşini de cusut, sobe; transporta oameni în ricşa lui motorizată. Întâlnirea din Delhi cu olarul coreean care îl invitase pe la el era deja poveste veche, iar uneltele şi periile de bambus pe care acesta i le trimisese erau obiecte de aducere-aminte pe care Elango nu le folosea, de teamă să nu le strice. Un teanc de cărţi decolorate era tot ce mai rămăsese din educaţia lui, în vreme ce Zohra studia chiar şi acum araba cu bunicul ei. Singura alinare era că şi ea era strâmtorată, aproape la fel ca el – caligrafia era la fel de demodată precum vasele de pământ lucrate manual.

Dar se întâmplase. Şi atât de repede încât, gândindu-se la asta, Elango se întrebă dacă nu cumva fusese un vis. Nu a mai văzut niciodată pasărea. A zărit fâlfâind pe verandă păsări mina, vrăbii cu pene cenuşii, corbi şi păsări bulbul, însă niciodată pasărea aceea, ale cărei culori ajunseră şi mai orbitoare în mintea lui pe măsură ce treceau zilele. Venise de nicăieri şi îl atinsese cu aripile înainte să se aşeze pe braţul Zohrei. Luase praf de pe el şi i-l dusese ei. În zilele care au urmat, faptul că zărise păsărea misterioasă a ajuns să i se pară un semn într-o limbă pe care nu o putea înţelege.

Îşi dorea ca acest semn să-i aducă singurul mesaj după care tânjea, unul care să-i spună că prăpastia de netrecut dintre el şi Zohra o să dispară într-o bună zi, că pământul o să se vindece de la sine şi el o să poată merge pe cealaltă parte, unde îl aştepta ea. Tot ceea ce îi despărţea îl oprea pe Elango să povestească cuiva despre Zohra, mai puţin lui Sudhakar. Uneori îşi repeta noaptea cuvintele ca şi cum i-ar da vestea lui Vasu: „Este o fată anume care îmi place – este…“. Şi apoi disperarea o să-i înghită cuvintele. Nu putea să rostească cuvântul, să spună ce era Zohra: musulmană. Spaţiul dintre cei doi era o capelă mortuară de carne umană arsă şi însângerată, o crevasă uriaşă în pământ, ca o gură căscată ce aştepta să-l înghită.

Nu-şi putea imagina o viaţă fără Zohra. Era de nesuportat. Nu îndrăznea însă nici să-şi imagineze o viaţă cu ea. Era de neconceput. Îi vorbi despre temerile sale lui Sudhakar.

— Renunţă la gândul ăsta, i-a zis Sudhakar. La noi în ţară, numai vedetele de film şi jucătorii de crichet se căsătoresc cu cine-şi doresc.

— Nesimţitule, am crezut că mi-eşti prieten…

— Păi, chiar sunt. De-asta îţi şi spun: lasă-te păgubaş!

— Ia stai un pic… era cineva chiar la mine în localitate… Aslam, de vârsta lui taică-miu. Aminteşte-ţi, ţi-am zis că a fugit cu o hindusă de pe străduţa învecinată.

— Da, ţin minte, şi oare apoi ce s-a întâmplat?

Elango nu mai zise nimic. Ceea ce urmase era scris de când lumea: tatăl lui Aslam şi fraţii fetei au jurat că o să-i omoare pe cei doi în clipa în care se vor întoarce. Nimeni nu i-a mai văzut de atunci.

Chiar şi aşa, ce rău poate fi în a visa? Noaptea rămase treaz, aşa cum făcuse cu o noapte înainte şi în cea de dinainte, ascultând larma sforăiturilor fratelui său, suficient de puternice încât să răsune din casă până în curte, la locul în care Elango dormea sub cerul liber. În unele zile era suficient de îndrăzneţ să-şi imagineze că o are pe Zohra lângă el, dormind, şi asta îl făcea să se gândească cu îngrijorare că poate şi el scoate sunete ce aduceau cu grohăitul unui porc, în vreme ce ea, dormind liniştită, ar fi o zeiţă senină şi paşnică. Privind în umbrele întunecate, o simţi lângă el, cu capul pe pieptul lui, respirând în ritmul lent, liniştit al inimii lui. Cu blândeţe, tandru, îşi trecu degetele prin părul ei lung, făcându-i somnul şi mai adânc. Când s-a trezit, s-a întors spre el. Şi s-a întors din nou la el.