Albina îşi ţinea corpul strâns în praf şi între cele două geamuri părea exact ca într-un insectar doar că nu avea un ac care să o ţină fixată acolo pentru totdeauna dar asta n-ar fi putut s-o ştie. Poate că se mai mişca, s-ar fi putut mişca, lui Stelian nu i s-ar fi părut atât de ciudat deşi vara trecuse demult şi doar curentul subţire dintre crăpături îi ridica aripile şi el văzu destul de repede asta. Nimic nu s-a schimbat, se gândi cu ceva, în fundul gâtului care ar fi vrut să fie cam amar dar se miră şi el că de data asta nu reuşi să mai simtă ceva. Doar rupse cu degetul mare o pojghiţă din vopseaua crăpată de pe marginea ferestrei, îşi desprinse fruntea de pe geam şi se îndepărtă cu paşi rari printre şirurile de bănci.

În clasă era linişte, doar scurte ştersături pe foaie care îndepărtau nervos ceea ce nu trebuia să fie acolo, capetele plecate cu privirile mai mult blocate în hârtia care rămânea înfricoşător de albă şi toţi copiii parcă ştiau că ar trebui să treacă foarte mult timp pentru ca formulele, formula aia salvatoare să apară pe foaie.

Capul ei stătea şi el acolo, aproape pierdut printre celălalte ca un măr într-o grămadă revărsata pe o măsuţă de ciment din piaţă dacă părul ei blond-pai nu ar fi scos-o cu mâini inivizibile dintre ele. Era ca un reflector care se urmărea peste tot, aruncându-şi lumina invers, peste el, luminându-se oriunde ar fi încercat să se ascundă. Şi Stelian încerca să şi-o ascundă, evitând să se uite în banca aia de pe rândul de la perete sau închizând ochii repede dacă i se întâmpla ca privirea să îi alunece, fără să vrea, asupra ei deşi ştia deja că asta e chiar mai rău pentru că Irina, Irina aia pe care nu o mai văzuse de atâţia ani, stătea chiar în spatele pleoapelor lui la fel de nevinovată, la fel de nepăsătoare ca şi atunci, parcă ar fi spus - eu nu sunt aici dar tu poţi să faci ce vrei.

În drum spre şcoală, simţise câte un nod în gât la fiecare hurducătură a maşinii şi chiar de asta nu mai putuse să spună printre dinţi - ce de căcat e ţara asta, expresie care îi devenise deja un tic şi pentru care puţinii cunoscuţi pe care îi mai avea în oraş şi care lucrau mărunt la o bancă sau la vreun spital, îl priveau dezaprobator. Şi tipul ăla care se făcuse chirurg şi făcea mare caz că umbla toată ziua cu bisturiul prin burta oamenilor de la nouă la trei, chiar i-o spusese încurajat de alcoolul din berea fără alcool care deja ajungea să îl îmbete, atunci când se uitau la meci. Dar Grig n-ar fi spus asta chiar dacă ar fi trebuit să trăiască iarăşi în oraşul ăsta, dacă ar fi rămas profesor de română sau de filosofie şi ar fi ajuns să umble pe trei cărări – beat, serile una după alta. Grig ar fi mârâit ceva urât de sub paltonul lui vechi sau ar fi scuipat pur şi simplu fără să se sinchisească unde se va lipi saliva lui, şi-ar fi aprins o ţigară şi sigur de tot l-ar fi compătimit dar numai în gând şi nu i-ar fi spus-o.

Aproape pufni când îl văzu, în cap, pe Grig sprijinindu-se într-un cot fumând şi se hotărî să îi mai lase pe copii încă cinci minute, să se mai lase pe el cinci minute până când să deschidă gura şi să le spună ceva, privi neatent exerciţiul de pe tablă pe care îl dictase la fel de neatent la începutul orei şi creta care lăsase urme groase pe puterile lui x şi pe linia de sus a egalului şi făcu din nou drumul, pe parchetul care scârţâia anemic, către fereastră. Din nou, ceaţa dincolo de geam care făcea siluetele de pe stradă ireale, din nou albina care zăcea acolo ţinând în corpul ei tărcat toată vara care trecuse, din nou el şi figura lui, răsfrântă în cele două geamuri, îl încurcară.

Jos, doi băieţi, care probabil chiuleau, treceau, cu mâinile în buzunare, strada, mişcându-se ciudat prin ceaţa tăcută. Ajunseră lângă poarta bisericii apoi dispărură. Cel înalt şi slab ar fi putut fi Grig, sub şapca aia, ceaţa îl lăsa să creadă, dacă vroia, că era figura lui, că ar mai fi putut să îl vadă odată dar celălalt nu putea să fie el din simplu motiv că el nu chiulea. El lipsea deşi era întotdeauna prezent în clasă, printre ceilalţi. Lipsise de când începuse să vadă matematica, să o întrezărească mai întâi, să îl prindă în jocul ei mai apoi şi să îl ducă tot şi tot mai departe. Lipsise aşa, nevinovat până în clasa a şaptea tot mai mult, până când ceilalţi nici măcar nu îl mai observau, absorbit de foaia poroasă caietului de matematică, de culegerile cu pagini îndoite, cu tot mai multe însemnări pe margini cu roşu, cu negru, lipsise atât de mult că nici n-ar fi trebuit să se mire că Irina nici nu îl băgase în seamă şi poate nici nu citise bileţel ăla stupid pe care tot Grig îl învăţase cum să-l scrie.

Se gândi cum ar fi arătat Irina acum, aproape sigur nu ar mai fi semănat cu fetiţa asta blondă care stătea aplecată asupra caietului în a doua bancă de pe rândul de la perete, poate ar fi făcut fundul mare şi toracele prea lat pe care sânii i s-ar fi zbătut neputincios de mici, poate fumul ţigărilor i-ar fi lăsat cute la marginea obrajilor şi poate nici părul ei gălbui nu i-ar mai fi spus nimic. Dar Stelian nu credea nimic şi nici nu vroia să creadă. Îşi mai privi odată chipul răsfrânt în fereastră şi se întoarse către copii.

Băiatul din prima bancă îl privea neajutorat, printre firele de păr care îi alunecau peste frunte, acoperindu-i ochii mici dar privirile lui trecură prin noul profesor ca printr-un geam şi se pierdură în ceaţa de afară.

Stelian uitase cât e ceasul şi uitase că exerciţiul de tablă şi copiii din clasă aşteptau de prea mult timp o indicaţie de la el.Continua să se vadă acolo, printre ei, în clasa a şasea, ascuns în penultima bancă, în faţa lui Grig care îşi împingea picioarele lunguieţe pe sub scaunul lui. El îşi făcea înfrigurat exerciţiile şi le-a făcut ordonat doi ani de zile ca un borfaş care îşi pregăteşte marea lovitură şi pentru el au fost exact doi ani de zile până când a dat marea lovitură şi ceilalţi şi-au întors privirile mirate către el atunci când diriginta i-a anunţat, mirată şi ea, că Stelian, tocmai Stelian, băiatul ăla slab, căruia tunsoarea inegală îi făcea colţuri în cap, pe care nu îl remarcase nimeni, cu excepţia lui Grig, pentru altceva până atunci, prin clasă sau prin şcoală, se calificase la faza pe ţară.

Doar el nu simţise nimic atunci, nimic nefiresc, parcă ar fi aşteptat de mult asta ca pe un râu pe care îl simţea noaptea curgând în jurul lui când privea luminile maşinilor pe tavan, să îl ia şi să îl ducă încetişor cât mai departe de aici. N-a fost greu. Putea să spună asta oricând şi oricui şi nimeni nu l-ar fi crezut şi fostul lui coleg, ăla care se făcuse chirurg ar fi pufnit enervant şi enervat că prea îşi dă aere şi că să spui că n-a fost greu să mergi la atâtea naţionale de matematică şi să iei argintul la Yokohama într-a unşpea e un fason de prost gust. E o trufie, cuvintele ăstea îl făcură să pufnească şi brusc se simţi mai animat.

La Yokohama era un septembrie friguros şi firmele luminoase care clipeau şi ele reci noaptea de pe toţi zgârâie-norii îi bateau în geamul căminului când trăgea din sticla cu votcă. Era într-a unşpea şi era deja mare sau măcar aşa i se părea atunci şi primele fire din barbă şi mustaţa care i se ivea neconvigător de sub nas îl făcea mai sigur pe el şi odată când străbătea cu metroul burta oraşului agitat, printre feţele toate-la-fel, cu ochii mijiţi oblic care îl priveau dar nu se uitau de fapt la el şi de fapt la nimeni, se simţi tras în figura tânără a lui Lennon sau Mc Carthy, se simţi tânăr şi un pic faimos şi îşi aminti de râul acela care îi promisese că îl va duce departe.

Atunci se plimba mult pe străzi, aiurea fără perspectivă şi fără să se simtă pierdut în furnicarul de oameni identici cum ar fi trebuit să se simtă orice băiat la optşpe ani neîmpliniţi plecat pentru prima dată, din oraşul lui, de la mama-şi-tata.

Atunci se simţea ca John Lennon, deşi nu purta ochelari şi nici părul lung, se simţea Harisson sau Billy Corgan, era chiar şi Courtney Love, era orice deşi nici atunci nu vroia să fie ceva anume. În cele zece zile nu lucrase nimic, nu se uitase pe nici o schemă, nici o problemă, dispreţuitor parcă faţă de integralele pe care pentru prima dată le văzu şi el ca şi Grig - nişte şerpişori. Trufia, iarăşi îi veni să râdă, îl costase însă şi ultima problemă rămăsese mută pe foaie, în dimineaţa aia când ar fi trebuit să se concentreze, să dea totul, să facă totul ca să întindă mâna şi să ia medalia de aur. Dar nu o luase, luase doar argintul deşi asta era mult.

Nu mai văzuse oraşul ăla, nici măcar în vis, până acum şi se miră că simte deodată mirosul aburilor care ieşeau din dughenele cu mâncare pe lângă care trecea ameţit de băutură şi anesteziat de frig. Miuki. Simţi şi mirosul lăptos a lui Miuki, o văzu acolo, în patul de bordel, goală şi neinteresantă, văzu şi yenii pe care îi aruncase pe geam ca să aibă ceva gol şi neinteresant şi cuvintele ei goale şi fără înţeles care ar fi putut să însemne dragoste. Dragoste de pus între haine ca levănţica. Dragoste pe care să adormi liniştit după ce o cumperi.

Răzvan se ascundea după părul lui lung, după şuviţele care îi cădeau peste frunte, şuviţe pe care diriginta Tătaru îi spusese de atâtea ori să le taie, ba chiar îl ameninţase că o să o facă ea dacă el nu binevoieşte să se tundă dar ştia că ăsta e singurul lucru care îl poate ascunde în prima bancă. Exerciţiul de pe tablă i se părea imposibil, privi printre gene la noul lor profesor de matematică, prea tânăr ca să le fie profesor de matematică, care apăruse neaşteptat pe uşa clasei azi dimineaţă şi totul i se părea imposibil, atât de imposibil dar continua să se agaţe de paiul care îi spunea că n-o să-l scoată tocmai pe el la tablă.

Dar Stelian nu îi văzu privirea piezişă şi în timp ce Răzvan constată cu bucurie că a trecut deja jumătate din oră şi încă mai spera că exerciţiul de pe tablă nu se poate pur şi simplu rezolva, el se gândi mai departe la femeile lui cumpărate, la emoţii cumpărate, unde şi câţi bani dăduse. Era proasta aia cam grăsuţă care îşi revărsa grăsimea de pe burtă peste elasticul strâns de la chiloţi, proasta aia pe care nici nu mai ştia cum o cheamă, care se culcase cu mai toţi din liceu iar el o scosese prin oraş două săptămâni la rând când tot ce trebuia era să o facă şi să primească aceleaşi gemete neînsufleţite cu care se aleseseră toţi înainte şi după el. Luiza? Luana? Prostii.
Nu-şi mai amintea. Trecu la facultate şi înşiră câteva gâsculiţe din cămin, de pe la Chimie, de la ASE, înşiră femeile obosite de pe Ştefan Furtună, îmbâcsite de fum de ţigară, cu sânii lăsaţi şi sigur cu unu, doi copii acasă pe care sau el sau Grig le lua primul. Iza care şi-a rătăcit trei luni ciorapii subţiri şi gablonţurile prin garsoniera lui din anul întâi, care umbla goală fără să-i pese de vecinii de vis a vis care o puteau vedea oricând şi care i-ar fi rupt inima sau el ei dacă măcar unul ar fi avut una întreag. Carla din Bologna. Silvia. Giana, din ultimele zile de doctorat, căreia nu îi lăsase nici măcar un cuvânt pe vreo foaie sau vreun mesaj pe mobil atunci când dintr-o dată se hotărâse să îşi strângă tot, să dea naibii tot şi să vină acasă. Poate se mai gândea la el.

Stelian s-ar fi scufundat cu totul, gândindu-se în urmă, dacă fata aia micuţă cu părul blond din banca a doua, care îi amintea atât de mult de Irina, nu ar fi ridicat capul şi dacă privirile lor nu s-ar fi întâlnit pentru o secundă.

Atunci Stelian opri totul, nu pentru ea, nu pentru Irina, ci pentru teama care ar fi putut pune stăpânire pe el acum ca şi atunci când trecea pe lânga banca ei. Opri tot ce îi aducea în cap şi în nări - oraşe, olimpiade, premii, femei. Îl trimise şi pe Grig acolo unde reuşea de mai mult timp să îi închidă pe toţi şi îşi drese glasul.

Stelian se îndepărtă încet până în ultima bancă acolo unde acum nu stătea nimeni. Se aşeză un pic stingher, sprijinit incomod într-un cot şi vocea lui sună slab în clasa mare. Îl ridică pe Răzvan şi-l trimise la tablă, îl puse să treacă un x în partea cealaltă, apoi să scoată altul în faţa parantezei scăzând puterea necunoscutei şi băiatul se simţi mai liniştit ghidat de vocea aceea care suna fără apăsare.

Stelian dădea indicaţiile din ultima bancă, muta x-uri, trăgea fracţii, punea egal absorbit şi el în acea linişte pe care numai rezolvarea unei ecuaţii i-o dădea atunci când şi el era un puşti de clasa a şasea, exact în încăperea asta.

Primise dis de dimineaţă, un catalog de la director în cancelarie, apoi altul, cataloage care i se păruseră abstracte şi neimportante, cataloage, pe care le aruncase distrat pe catedra a trei clase până acum, întrerupând cu un sunet sec, larma copiilor care încă se mai hârjoneau printre bănci după ce recreaţia se terminase. Mai greu fusese să îl asculte pe director, să îi simtă mâna aspră care i-o strîngea pe a lui, ba chiar îi bătuse apăsat umărul de parcă ar fi vrut să se sprijine în el, cuvintele lui entuziaste şi privirea caldă pe care şi-o revărsase din spatele ochelarilor cu lentile groase, gălbui, asupra lui în timpul discursului improvizat, de bun venit, cu atât mai mult cu cât ştia că primirea lui în vechea lui şcoală se datora, de fapt, telefoanelor şi insistenţelor mamei lui care se hotărăse să facă ceva cu el, după două luni în care Stelian, de când se întoarsese acasă, dormitase pe canapeaua din sufragerie în faţa televizorului care spunea aceleaşi şi aceleaşi tâmpenii indiferent ce canal alegea, fără chef să facă ceva sau bătuse noaptea străzile goale.

E doar un exerciţiu, un pic de gimnastică mintală, doamnă, îi spusese directorul mamei sale îngrijorată de toată situaţia, o slujbă temporară pentru ca Stelian să se pună din nou pe linia de plutire, până îşi reface bateriile ca să se întoarcă la doctorat. Noi toţi suntem alături de el, erau ultimele cuvintele pe care le auzise înainte să pună prudent, receptorul în furcă pentru ca maică-să să nu îşi dea seama că îi asculta de la telefonul din bucătărie.